TINERETUL NU MAI CREDE ÎN DUMNEZEU? Nu mai crede în popi şi-n babe, NU în Dumnezeu!

„Dusul cu coliva la Biserică” nu a eliberat niciodată pe nimeni de nimic, ci dimpotrivă, l-a făcut pe om să uite de trăirea lui, de creştinismul din el, pentru a înlocui creştinismul acesta cu totul şi cu totul deosebit, cu o mulţime de ritualuri păgâne în care nu există nicio dogmă a credinţei curate şi nealterate a Dumnezeieştilor Apostoli.

A te declara „eu sunt creştin” nu înseamnă că aşa şi este, doar pentru că te-ai botezat, doar pentru că mergi după indicaţiile „căpeterniţei” din sat, un fel de vraci fixist, concentrat în deosebi pe dogmatisirea prosoapelor, lumânărilor, cănilor, străchinilor, colacilor pe care oricum ştim şi din predania bisericii că nu-i mănâncă nimeni în nicio altă lume.

A te declara creştin nu înseamnă a face „ascultare” de un popă care însuşi nu face nimic altceva decât să respecte la rândul lui instrucţiunile unei babe, prin Muntenia poreclită „căpeterniţă”, adică un fel de impresară a unor obiceiuri de genul unui spectacol ieftin, desprinse nu atât de sigur din păgânism, cât mai degrabă din incultura băţoasă a fiecărui inventator de datini, al cărui „merit de autoritate sătească” este simplul fapt că, după o biografie deloc creştină, a îmbătrânit.

Nici înţelepciunea nu se aşterne tam-nesam peste pletele albe, dar nici creştinismul peste orice bufonide care se declară creştine doar pentru că „aşa zice tot satul nostru” şi pentru că „trebuie să fii în rând cu lumea”. Şi uite aşa, a fi creştin în acord cu ce au scris Apostolii, a fost înlocuit cu ortodoxismul „a fi ca lumea”, adică ori ca babele din sat, ori ca popa, care de fapt tot babele îl obligă să nu prea fie creştin în acea comunitate.

Creştinismul lui Hristos şi al Apostolilor este cu totul altceva, cu totul altul. Chiar am putea spune şi se cunoaşte acest lucru că, nu există nicio unitate între marea majoritate – fals pleonasm – a născocirilor ritualice şi creştinism, ceea ce se practică de câteva multe veacuri pare să fie mai degrabă o compilaţie deloc inspirată între iudaism şi păgânismul antichităţii, dar care iarăşi nu se identifică şi nu se întemeiază pe nicio rânduială, scriere ori predanie tradiţională a vreunui Apostol, Sfânt sau Ierarh şi scriitor bisericesc timpuriu.

Nu ne miră faptul că oamenii s-au îndepărtat de „credinţă” şi mai ales tineretul. Este o chestiune de timp până ce omul, singur, va înţelege că ceva este în neregulă. Atunci când, prin raţiune, omul înţelege că majoritatea lucrurilor nu sunt în regulă, îl lasă pe Dumnezeu să-şi aibă locul Său în inima lui, dar fuge de popi, căpeterniţe şi ritualuri deranjante. Omul raţional simte că îndreptarea lucrurilor nu a fost una corectă, mai ales teologul. Mai ales teologul, dar n-are curaj să recunoască dintr-o dată pentru că aşa a fost educat de mic! Iarăşi vorbim despre o chestiune de timp până ce şi teologul are curajul să-şi învingă propriile sale necredinţe, bine şi solid argumentate, în deplină cunoştinţă de cauză, chiar şi de s-ar sminti cineva. Iată că o parte din tineretul nostru, de azi, care nu vrea să-i mai deschidă popii, când umblă cu Ajunul, nu s-a apucat de băutură, cum făceau ortodocşii autentici de azi, ajunşi la 80 de ani, mai în urmă cu vreo 40 de ani. Dimpotrivă, chiar a optat pentru un creştinism psihologic, nu psihotic, anxios, plin de prejudecăţi cu noimă şi fără noimă, pocăitopat şi depresiv. Însuşi Noul Testament este temelia psihologiei moderne şi dezvoltării personale a individului, asta numai dacă n-ar fi umplut de felurite idei contradictorii, deranjante nu numai pentru om, ci şi pentru alte versete pe care amatorii „teologi” nu le-au observat atunci când au „remodelat” textul nu atât de mult în favoarea scribului, ci mai degrabă a politicii care l-a salarizat pe scrib.

Creştinismul este apolitic, psihologic, înălţător şi ar trebui să fie şi anticăpeterniţă. Nu acum, pentru că încă mai trăiesc cei ce le idolatrizează şi le iau în serios. După ce n-or mai fi băţoşii şi scorţoşii care nu ştiu o brumă de învăţătură eclesiologică sau patrologică, dar care sunt primii la a face scandal în casă „dacă cineva a pus pâinea cu fundul în sus, în dulap” – o altă ortodoxie de mahala, în care numai dracu ar aştepta o zi de sărbătoare, în dumnezeiescul călindar, numai pentru a face scandal în casă. Pentru ce? Pentru că tineretul a cutezat a porni maşina de spălat în sfânta zi în care se sărbătoreşte „Sfântul Scandal”. Şi suntem majoritari creştini în această ţară? Suntem nişte scandalagii şi căutăm să ne autorizăm singuri incoerenţa cu „aşa e’ la noi” – veşnica expresie care fiecărei case i-a creat o proprie religie, una nebună, netoată, menită să tulbure şi să strice, nu să fie constructivă, eliberatoare şi luminătoare, ci una a scandalului probabil tot de frica cuvioasei căpeterniţe.

Tineretul îl iubeşte pe Dumnezeu. Popa nu-l iubeşte, pentru că trebuie să-i calce pe cap lui Hristos pentru a nu ieşi din graţiile unei babe cu o cultură teologică nici măcar cât un grăunte de muştar, dar cu o ambiţie, iuţeală, repezeală şi ferocitate… ferească-te Dumnezeu! Aşadar, tinerii îl iubesc pe Dumnezeu şi chiar îl slujesc prin simplu fapt că nu mai deschid uşile bisericii din sat. De ce? Pentru că acolo nu se slujeşte un Hristos, ci o îngrădire tradiţională, regională sau locală, din care nu iese iubire şi pace şi evoluţie, dar nici nu lasă să iasă. Nicăieri unde-i ceartă nu va evolua nimeni, nici spiritual şi nici alt fel. Prin urmare, a fi creştin înseamnă a fugări popa de la poartă, nu pentru că „nu ne merge bine dacă nu-i băgăm bani în buzunarul de la mâna în care ţine busuiocul”, ci pentru că, uitându-se în urmă, tinerii văd cât de „bine” au dus-o ai lor de pe urma aşteptării măreţelor pomeni picate din cer, dacă se poate pe nepusă masă şi fără a fi mişcat vreun deget, măcar şi numai pentru că au primit preotul cu Boboteaza să viseze ursitul sau ursita – alţi termeni care au o origine creştină de nu se poate. Da, în păgânismul din cele mai străvechi minţi, de pe vremea când prostia lumii ţinea loc de înţelepciune – de parcă azi ar fi altfel.

Slavă Ţie Doamne că avem tineret raţional şi chiar avem destul încât averea bisericilor să scadă, dar să crească averea Bisericii lui Hristos care de la început a fost clădită pe o singură rugăciune, în tot cuprinsul Evangheliei, şi mai ales pe inimile oamenilor buni şi curaţi în inimă, adică în intenţii şi în intenţii înfăptuite.

Închei prin a spune că babele noastre, vârtoase în obiceiuri viciate, au lăsat copii să sufere de foame pentru că „nu este primit a da de pomană dacă nu-s însuraţi sau nu sunt de religia noastră”, că „nu va mânca bunică-mea în Rai – de parcă zici că iadul a fost închis – dacă sunt de altă religie”. Cinste tineretului nostru semi-ateu că, în numele învăţăturii Părintelui, genă paternă pe care o simt în ei, nu în numele unor cleopianisme, stilisme sau chifanianisme, au hrănit mii de guri, aşa cum a făcut însuşi Hristos, fără să-i pese dacă erau însuraţi sau de altă religie.

Faptele creştinilor noştri tineri, semi-atei faţă de popi, sunt de neegalat cu faptele grosolăniei unor bucăţi de tablă ruginite de vreme, pe care satul le declară „nestemate”, oprindu-şi evoluţia şi trăirea creştină în loc, doar pentru a asculta vorbele de duh ale unor căpeterniţe fără niciun duh în ele. Deci, slavă lui Dumnezeu pentru acest tineret care face progrese şi chiar a descoperit creştinismul lui Hristos, nu sub poala popimii, ci sub poala psihologiei – dar pe care Dumnezeu l-a înfrumuseţat şi înmulţit acum, mai mult ca niciodată, când omenirea se trezeşte, dar nu prin babe şi băbuţe, ci prin acei pe care babele şi băbuţele, soacrele şi perfecţionistele îi critică, judecă sau corectează.

Lăsaţi tineretul să fie aşa. Gena Părintelui Creator îndreaptă lumea. Este nevoie de linişte în lume pentru a auzi de spune Tatăl ceresc. Gălăgia babelor evlavioase – şi să nu le confundăm cu femeile în etate – nu-şi are nici rostul, nici logica şi nici sensul.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.