Taina Cununiei sau Nunta în conceptul Noului Testament şi al Sfinţilor Apostoli (învăţături fundamentale de la începuturile creştinismului)

SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI (NUNTA)

Cununia sau Nunta este cea de-a 3-a Sfântă Taină din Biserica Creştină instituită şi propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Sfinţii Săi Apostoli. În Evanghelia după Marcu, Hristos ne învaţă acestea: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 282-285). Zice că „nimeni să nu despartă ceea ce a unit Dumnezeu”, adică nici măcar mirii să nu dezlege această Sfântă legătură a Nunţii, precum ne zice Domnul: „oricine va lăsa pe femeia sa, săvârșește adulter” (Ev. Matei, vers. 11). „Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Ev. Luca, vers. 374-375). „oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Ev. Marcu, vers. 287-288). Au fost cazuri şi vor mai fi de creştini care dintru început s-au unit fără a fi potrivire desăvârşită între ei. Este literă de lege să nu fie propovăduit divorţul, adulterul, oscilaţia omului de la o femeie la alta sau invers, pentru că înainte de a fi oameni trebuie să fim creştini, iar verticalitatea ne-o putem arăta inclusiv prin statornicie. Dacă omul cade de la primele porniri nervoase sau pătimaşe, ce va face într-o vreme de prigoană? Se face păgân?

Dumnezeiescul Apostol Petru ne învaţă: „Așa și femeile, amintindu-și cuvântul: „dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi cuvintele Mele”; de vor avea bărbaţi nepăzitori ai învăţăturii Evangheliei, fără a le propovădui, ci doar prin trăirile lor curate şi sfinţitoare, îi vor sfinţi şi pe dânşii. Podoabele lor să nu fie împletirea părului, aurul şi îmbrăcămintea scumpă, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru neprihănită podoabă a blândeţii şi liniştii, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa podoabe purtau sufletele Sfintelor Femei de odinioară, care îl urmau pe Hristos, ale căruia fiice sunt şi acestea despre care vă grăiesc” (I Petru, vers. 22-23). Deci, nici pricină de tulburare a evlaviei să nu stea la temelia vreunei despărţiri, chiar şi de unul dintre membrii familiei este mai străin de trăirea în Hristos. Pe aceştia femeile să se silească măcar să-i înveţe buna purtare prin trăirile lor duhovniceşti şi sfinte, pe care bărbaţii le vor vedea la ele şi vor pricepe cât de minunată este urmarea lui Hristos. Să nu uităm că soţia după o vreme se trezeşte în postura de „mamă adoptivă” a propriului soţ, care se maturizează aproape jumătate de deceniu mai târziu. Deci, ea va fi un exemplu pentru el dacă are podoaba blândeţii şi liniştii. Apostolul o mai numeşte cu masculinul „omul cel tainic” pentru că femeia este de cele mai multe ori mai bărbătoasă din fire şi după buna ei cuviinţă. În interiorul său este instinctul natural de a fi mamă şi de aceea va fi capabilă să ridice propriul său suflet pereche, chiar înainte de a ajunge la deznădejde.

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre căsătorie, zicând: „slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, părţi care sunt ale lui Dumnezeu. Fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei! Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lepede. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni, vers. 50-53). Deci, în familia lor, bărbatul şi femeia să fie egali întru toate, dar mai ales în dragoste, fiind în egală măsură unul stăpân pe trupul celuilalt; dar nu se referă la stăpânirile cele lumeşti, pentru că nimeni nu poate fi stăpân peste stăpânul său, ci vrea să vorbească despre împărăţia dragostei asupra amândurora cu dăruire reciprocă.

Icoana Nunţii (Cununia)

Revenind la Apostolul Petru, citim următoarele: „Să nu vă temeţi de nimic, ci să nădăjduiţi în Dumnezeu, precum noi toţi (Apostolii) am păzit Cuvintele Lui, iară nu spre laudă o zic, ci precum toţi bărbaţii înţelepţi care au vieţuit cu femeile lor întru dragostea lui Dumnezeu, ca fiind suflete mai gingaşe, făcându-le parte de cinste şi bucurii, ca unora ce împreună cu voi sunt moştenitoare ale Darului vieţii şi împreună rugându-vă, să vă fie spre folosinţă” (Petru către Capadocieni, vers. 24). Iar Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini neprihănite, fără de mânie şi fără şovăire; asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei iubitoare de Dumnezeu. Aşa fiind femeia, liniştită şi cucernică, să înveţe cele pe care le grăieşte Hristos, nici să stăpânească pe bărbaţii lor, nici să fie stăpânite, ci să trăiască întru dragoste. Căci Adam a fost zidit dimpreună cu Eva, precum învaţă Domnul” (Ep. I Timotei, vers. 11-12). Deci, încă o dată unitatea şi egalitatea soţilor să fie la adăpostul iubirii lui Dumnezeu şi a dragostei reciproce dintre ei.

Căsătoria este o datorie a fiecărui creştin, ca nimeni să nu trăiască singur, ci fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie bărbatul său, precum ne învaţă Hristos, căci în acest chip l-a zidit Dumnezeu pe om şi nu într-altul. De aceea, tot Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei şi, deşi pomeneşte o singură dată cum trebuie să fie episcopul, atunci îl defineşte astfel: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei, vers. 14-15). Şi tot aşa vorbeşte şi despre Diaconi, zicând: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (Ep. I Timotei, vers. 16-17).

Desfacerea căsătoriei este absolut interzisă de Hristos şi de Apostoli, iar care cutează să se despartă, este adulter şi în Biserică nu se mai învredniceşte nici de Darul Hirotoniei şi nici de Darul Sfintei Împărtăşanii; pentru că a nesocotit prin adulter însuşi cuvântul lui Hristos. Să nu fie aceasta un privilegiu pentru cealaltă parte a familiei, adică să-şi persecute sufletul şi trupul alăturat pe motiv că despărţirea este interzisă. Căci dacă l-ar fi zis Domnul doar să aibă ce face, iar apoi să fie victima unui mariaj capcană, ne-ar fi lăsat această interdicţie chiar Apostolii lui Hristos. În acelaşi context, din altă parte din învăţătura Apostolilor, despre cum trebuie să fie omul şi mai ales creştinul, aflăm sub forma unei dispoziţii: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se” (I Corinteni, vers. 55). Vedem că Apostolul zice să nu caute cineva dezlegare de femeia sa, sau invers, ci să caute să se împace cu femeia lui şi numai cu aceea să vieţuiască, aşa cum zicea şi Ignatie, mulţumindu-se unul cu altul şi trupeşte şi sufleteşte.

Pildă de familie ne-au dat chiar Sfinţii Apostoli, toţi fiind căsătoriţi precum zice Pavel: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi Petru? Sau numai eu şi Varnava nu avem dreptul de a lucra cele ale nunţii?” (Ep. I Corinteni, vers. 62). Dar Pavel zice aceasta pentru că el era încă de 18 sau 19 ani când a îmbrăţişat Apostolatul şi încă nu-i venise vremea lui, iar Varnava, deşi era puţin mai mic decât el, n-a lăsat nimic scris despre sine. Venindu-i vârsta lui Pavel, s-a unit înaintea lui Dumnezeu cu Cecilia, pentru că zicea el, „precum Petru”, care era mai marele Apostolilor şi a cărui femeie, mama lui Matia, Marcu şi Petronela, se numea Mariamna. Tot aşa a fost Apostolul Natanail (Simon Zilotul), soţul Mariei Magdalena; Apostolul şi Episcopul Filimon dimpreună cu soţia sa Apfia şi fiul lor Arhip, Apostolul şi Episcopul Lin cu soţia sa Claudia, Acvila şi Psicila despre care scrie Apostolul Pavel: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila şi Biserica din casa lor, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus” (Romani, vers. 75).

Încă din vremea Apostolilor apăruse erezia ioaneică, ce mai târziu, în secolul al III-lea, avea să fie numită „erezia montanismului” după liderul său, Montanus din Frigia, iar mai apoi călugăria care persistă din păcate până în ziua de astăzi. Pavel vrând să-l apere pe tânărul episcop Timotei, căruia îi şi scrisese că episcopul trebuie să fie „bărbat al unei singure femei”, adică orice episcop să fie căsătorit, aceluiaşi îi scrie următoarele: „dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt însemnaţi cu fierul înroşit în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire” (Ep. I Timotei, vers. 19-20). Aici îi vedem pe ereticii montanişti sau viitorii călugări de mai apoi, despre care Pavel scrie că în rătăcirea lor opresc de la căsătorie, Taină lăsată de însuşi Hristos, punându-şi legile lor nefireşti mai mari decât ce a hotărât Hristos Dumnezeu.

Tot despre aceştia zice Apostolul că opresc de la anumite feluri de bucate, precum ştim că aceşti călugări opresc de la carne, în vreme ce săvârşesc mulţime de fărădelegi, călcând peste cuvântul Dumnezeiesc al Evangheliei. Din aceeaşi pricină, Apostolul le scrie celor din Corint: „Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru” (Ep. I Corinteni, vers. 71). Să nu interpretăm că alte popoare mănâncă şobolani sau alte vietăţi… Ceea ce făcea parte din alimentaţia corintenilor este parte din alimentaţia universală, deloc vreo altă ciudăţenie. Tipurile sau felurile de hrană sunt: vegană, vegetariană sau acestea două împreună cu una carnivoră, dar nu în exces pentru că nicio necumpătare nu aduce prea mari beneficii fizice sau sufleteşti. Dacă cineva desconsideră pe un vegan pentru că trăieşte aşa, sau pe un carnivor, a pus accentul mai mult pe ce mănâncă omul acela cu trupul şi a ignorat ceea ce reprezintă hrana sufletului creştinesc. Noi trăim şi în duh şi în suflet, nu doar în trup. Ştiind acest lucru, ar trebui ca buna cuviinţă să ne cumpăteze.

De ce ar fi trebuit să zică Pavel aceste cuvinte, dacă n-ar fi fost în Corint eretici care pângăreau Învăţătura lui Hristos, lipsindu-se de căsătorie şi de mâncărurile de carne? Nu că Apostolul sau vreunul dintre Apostoli ar fi fost împătimiţi de cărnuri, pentru că oricum omul nu este carnivor pe deplin, ci pentru a nu întrerupe nimănui darul pe care l-a lăsat Dumnezeu spre îndulcirea trupului omenesc. Dimpotrivă, împovărarea lui este blasfemie pentru că acesta este închipuire a Bisericii Duhului Sfânt. Deci, Hristos nu lasă reţete de bucate în urma sa ci reţete utile şi practice pentru aflarea adevărului, eliberării şi mântuirii. Evanghelia nu este colonoscopie. Evanghelia ne învaţă să fim cumpătaţi şi acest lucru este cu adevărat folositor.

Slăvitul Apostol Ignatie îi scrie ucenicului său, Apostolului şi Episcopului Policarp, zicându-i: „Vorbeşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească trupeşte şi duhovniceşte, cu soţii lor. La fel şi fraţilor mei, spune-le să-şi iubească soţiile precum iubeşte Hristos Biserica. Căsătoriile lor să fie cu aprobarea episcopului, ca să fie Nunta lor după Domnul şi toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (Ignatie către Policarp, vers. 11).

Deci, căsătoria fiecăruia trebuie să fie cu binecuvântarea episcopului, fie cerută de creştini, fie de preot. Însă nici un preot sau episcop să nu facă vreo nuntă mai-nainte de a lua binecuvântarea episcopului lor. Asemenea şi Botezul catehumenilor mai în vârstă, se face neapărat cu încuviinţarea şi cercetarea episcopului, căruia Dumnezeu nu i-a dat mai multă înţelepciune decât celorlalţi, ci deplinătatea Darului Sfântului Duh care se află asupra sa, să-i arate prin simţăminte dacă este ceva care să împiedice, sau care să întărească această Taină. Ajungând tinerii la divorţ din cauza unor nepotriviri trupeşti şi aici să nu batjocorim firea pe care a zidit-o Dumnezeu încât să se caute pereche cu pereche potrivită în multe lucruri, cine va fi tras la răspundere? Dacă zice Hristos că „nimeni să nu despartă” este de la sine înţeles că nici înainte de a se dovedi unul altuia că se potrivesc, prin cereasca binecuvântare a Logodnei, nimeni nu trebuie să grăbească sau să întârzie Nunta lor. Altfel, este vinovatul!

De regulă, nici celelalte Taine nu se fac fără binecuvântare de la episcop, după cum acelaşi Apostol Ignatie scrie: „Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse” (Magnesieni, vers. 6). Şi mai departe explică: „sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Magnesieni, vers. 7). Fireşte, episcopul este veghetor şi povăţuitor întocmai cu Apostolii, dar mirii să aibă preotul lor şi acela să le fie şi părinte sufletesc şi povaţă raţională şi luminată şi totodată dezinteresat să domine casa altuia.

Întorcându-ne la învăţătura predată de Apostolul Pavel, să citim şi aceste rânduri: „vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut” (I. Timotei, vers. 30). A se vedea că Apostolul nu învaţă ceva greşit, împotriva acestui cuvânt din Evanghelie: „Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 285). El vorbeşte ca văduvele tinere să se căsătorească, întâi pentru a avea prunci, apoi pentru că nemaifiind bărbatul lor în viaţă, nu săvârşesc adulter prin vrednicia căsătoriei, iar în al treilea rând pentru că înaintea lui Dumnezeu sunt două păcate capitale, care îndeamnă omul până la nebunie şi acelea sunt: schimbarea firii şi opunerea la rânduiala firii. De aceea, nici Mântuitorul Hristos nu a lăsat pe nimeni să se opună firii, pentru că de la Dumnezeu îşi are rostul şi progresul ei, şi omului nu-i este dat să se opună. Numai ereticii montanişti opresc, după cum zice Apostolul Pavel, căci ei vor ca minţile celor robiţi să fie înnebuniţi şi să-i poată slugări în aşezările lor mănăstireşti fără de cârtire. Ei fac acestea invocând învăţături şi canoane, însă, dincolo de ceea ce vor ei să predice, stă cuvântul lui Hristos întâia oară şi apoi al Apostolilor, şi nimănui nu-i este dat să le încalce sau să le schimbe.

Acelaşi Apostol Pavel scrie, atât de frumos şi lămurit, că: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei!” (I Corinteni, vers. 51). Şi încă o dată găsim dragostea despre care am mai amintit şi mai-nainte, dar frumuseţea acestui cuvânt ne îndemnă să-l mai citim încă o dată, ca fiecare să înţeleagă rolul familiei, unitatea ei în dragoste şi cât de important este acest cuvânt cu care sfârşeşte Apostolul: „Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia” (Ep. I Corinteni, vers. 52). Deci, cinste să-i fie episcopului sau preotului care încearcă din răsputeri să-i împace pe doi care, deşi se potrivesc, s-au despărţit din dispute banale şi necinste acelui preot sau episcop care din lenevire şi lipsă de interes lasă să se surpe o casă de creştini. Aceasta nu este doar o greşeală, este o cădere din demnitatea de preot sau episcop.

Aşadar, fiecare să caute calea lăsată de Dumnezeu şi să nu i se opună cu nimic. Pe toate le-a zidit Dumnezeu bune şi de folos şi, dacă ar fi venit de la sine împlinirea firii, n-ar fi mai fost consemnată în Evanghelii şi în Epistole calea cea dreaptă care duce la Viaţă. Trupul are rânduiala lui firească. Noi de suflet şi de duh să avem şi mai mare grijă. Dacă trupul are regulile sale fireşti, cele nevăzute au nevoie de noi şi de conştiinţa noastră. Aşadar, ne stau în faţă vieţile Apostolilor care s-au făcut pildă nouă, tuturor, spre slava Celui ce ne-a chemat la acest dumnezeiesc nume de creştini, spre mântuirea sufletelor noastre în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE în conceptul Noului Testament şi al Sfinţilor Apostoli

Cina cea de Taină – închipuirea Sfintei Liturghii – în Miercurea de dinaintea Răstignirii Domnului.

Sfânta Împărtăşanie este a doua Taină din Biserica Creştină. Ea este instituită de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos (ISU CHRISTU – numele real scris de Apostolul Petru pe Altarul Bisericii din Antiohia), întâi printr-o făgăduinţă făcută Sfinţilor Săi Apostoli, cărora le zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ev. Ioan, vers. 25-28). Şi apoi iarăşi le zice: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ev. Ioan, vers. 37-41).

Prima Liturghie are loc la Cina cea de Taină, miercuri, înainte de Patima Domnului, când Domnul mănâncă ultima dată cu Apostolii, după cum relatează Sfânta Evanghelie: „Că zic vouă: nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: acest pahar este noul legământ, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Ev. Ioan, vers. 517-519).

Aceeaşi relatare de mai sus o găsim şi în Evanghelia lui Marcu, „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: acesta este Sângele Meu, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi după ce au cântat cântări lui Dumnezeu, au mers la munte” (Ev. Marcu, vers. 410-414). Prin intermediul acestor două Evanghelii aflăm că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Hristos, este însăşi deschiderea Raiului o dată cu Învierea şi posibilitatea creştinilor de a se întoarce înapoi în acest loc al veşnicelor bunătăţi. Nu se referă şi nu s-a referit la o împărăţie a trupului, precum au predicat evreii apocaliptici în frunte cu Cerint, autorul apocalipsei, care s-a mândrit pe sine, scriind în numele Sfântului Apostol Ioan.

Doar evreii credeau şi cred numai în trup şi într-o împărăţie veşnică a acestui trup, pe când creştinătatea a urmărit totdeauna mântuirea sufletului, iar nu slava trupului acestuia vremelnic. Aşa este şi Împărtăşania, căci de vreme ce mănâncă omul o linguriţă, n-are din ce să se sature, oricât ar îndruga misticii şi născocitorii de basme supranaturale cu privire la „desăvârşirea” de a nu mai mânca nimic în afară de aceasta. Dimpotrivă, Apostolii învaţă contrariul. Ea este o hrană făgăduită creştinului, având rolul de a-l întări pe om să trăiască în Duhul lui Dumnezeu, ca Hristos să rămână întru el şi el întru Hristos, precum însuşi zice.

Sfânta Împărtăşanie nu este doar o simplă comemorare a Mântuitorului Iisus Hristos, precum afirmă neoprotestanţii. Ea este esenţială pentru viaţa veşnică, pentru mântuirea sufletului,  de vreme ce o numeşte Hristos „pâinea vieţii”.

În următoarea relatare a Sfântului Apostol Luca, vom înţelege cât de importantă este Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, adică din pâinea şi rodul viţei – vinul – despre care ne vorbeşte Hristos: „Şi El le-a poruncit, zicând: vedeţi, păziţi-vă să mâncaţi din pâinea evreilor. Şi vorbeau între ei, zicând: aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine. Şi Iisus, înţelegând, le-a zis: de ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte” (Ev. Luca, vers. 219-223). Vedem că Hristos le porunceşte să se păzească de pâinea evreilor şi am putea înţelege la un loc şi de pâinea oricărui alt eretic din lume. Această pâine despre care le vorbeşte Domnul ucenicilor Săi este mai mult decât o pâine şi un ritual liturgic, după cum urmează: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi după ce au mâncat, s-au deschis ochii minții lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Ev. Luca, vers. 622-623). Îndată după ce s-au Împărtăşit cu Sfintele Taine pentru a doua oară, după Înviere, Apostolilor li s-au deschis ochii minţii, pentru că deşi îl vedeau pe Hristos stând cu ei, nu îl cunoşteau. Îndată după ce s-au Împărtăşit, mintea lor s-a luminat şi l-au cunoscut pe Domnul.

Dincolo de frumoasele relatări ale Sfintei Evanghelii despre Sfânta Împărtăşanie, Apostoliconul ne mai aduce câteva învăţături despre cum trebuie să fie Împărtăşania şi câtă grijă trebuie avută înainte de a o lua.

Apostolul Ignatie spune astfel: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 9). Căci prin Împărtăşanie, toţi creştinii de pretutindeni, din fiecare ţară şi de pe fiecare continent, sunt în comuniune nevăzută şi tainică cu întreaga Biserică a lui Hristos, unitate care se păstrează de veacuri prin Sfânta Sa Împărtăşanie. Una a fost şi una trebuie să rămână Biserica, în dogmă, în succesiune şi în felul de împlinire a Evangheliei, precum Unul este Hristos şi Una singură este Taina Liturghiei la care ne împărtăşim.

Unitatea Bisericii ne-o descrie şi Sfântul Apostol Pavel, zicându-ne astfel: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem toţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine” (I. Corinteni, vers. 68). Deci, precum una este Pâinea cea dătătoare de mântuire, adică de viaţă veşnică, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc din ea, Una trebuie să fie cu trupul cel nevăzut al Bisericii şi nu numai în vorbă, ci şi în fapte şi în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu din Dumnezeiasca Evanghelie.

Tot în Epistola către Corinteni, Apostolul Pavel ne învaţă iarăşi: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: în acest pahar este sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea şi Învierea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi” (I Corinteni, vers. 81-83). Vedem că mulţi eretici învaţă cât mai îndepărtaţi de adevărul credinţei creştine, despre Sfânta Împărtăşanie. Unii vorbesc despre împărtăşirea săptămânală a mirenilor, alţii zic că oricum ar fi, creştinul trebuie să se împărtăşească. Însă vedem cât de clar ne învaţă Sfântul Apostol că Împărtăşania nu trebuie luată de oricine, oricum, ci nu care cumva vreunul să se apropie de Împărtăşanie, fiind nevrednic.

De vreme ce vrednicia o ştim care este şi cum trebuie să fim, nu se cade ca Sfintele Taine să fie primite spre batjocorirea lor, într-un trup viciat, într-un trup care nu păzeşte cuvântul lui Dumnezeu. Iată cât de lămurit ne zice Apostolul, că nu este nevoie ca noi doar să fim creştini pentru a ne aduna înaintea Sfântului Potir, ci viaţa noastră trebuie să fie aleasă înainte de a primi Împărtăşania. Iar dacă viaţa noastră nu este spre păzirea Evangheliei, atunci să ne sârguim cât se poate de mult spre această împlinire a învăţăturii, ca mai apoi să primim şi cununa faptelor bune: închipuirea Trupului şi a Sângele Dumnezeului Întrupat.

Şi îndată după această frumoasă învăţătură, Pavel le zice: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (Ep. II Corinteni, vers. 84). Vedem că această învăţătură contrazice multele răstălmăciri ale canoanelor inventate de oameni, împotriva cuvintelor Apostolilor.

Bine este ca omul să primească Sfânta Împărtăşanie nemâncat, pentru ca stomacul său să nu fie îmbuibat de hrană, şi, primind Trupul Sfânt, să nu-l digere îndată şi să-l lase afară ca pe o oarecare mâncare. Însă, vedem că Apostolul zice de foame, care se drege şi cu o felie de pâine, nu îmbuibare. La acest fel de hrană dezleagă Apostolul, zicând ca Împărtăşirea să nu fie spre osândă, ci spre zidire. Hristos până nici în această situaţie nu cere osteneală mare. Deci, fiindu-i foame cuiva, să mănânce puţin înainte să vină la Sfânta Liturghie, hrană care-l vor întări trupeşte şi sufleteşte. Oricum până trece ceasul slujbei, trupul iarăşi este lipsit de mâncare şi abia aşteaptă Împărtăşirea cu însuşi Trupul lui Hristos.

Formalismul nemâncării inovat de unii dintre ereticii timpurii, sau îmbuibării altora, nu este nici spre mântuire, nici spre zidire, ci spre desfătarea ideii de „mari nevoitori”. Oare, îi este cu neputinţă cuiva să aştepte un ceas până-l primeşte pe Hristos? Nicidecum. De aceea, cine se poate abţine, să se sârguiască, dar tot aşa şi cine nu se poate stăpâni pe sine din cauza unei boli sau neputinţe, să-i dea trupului după limita cerinţei, iar nu după orice fel de hrană pofteşte; căci cea din urmă nu mai este nevoie trupească, ci poftă nesăţioasă. Iar dacă cineva nu-şi poate stăpâni trupul la o asemenea poftă destul de mică, în ce fel se va chivernisi pe sine, când se va vedea în faţa poftelor mai rele de atât, care-l se vor întâmpla?

Fie că cineva îşi lihneşte stomacul, fie că-l întăreşte cu puţin, spre dulceaţa despre care vorbeşte Pavel, alta trebuie să-i fie băgarea de seamă. Şi tot el ne-o descrie astfel: „voi, însă, întrarmându-vă cu bunătate, zidiţi-vă din nou în credinţă, care este Trupul şi în dragoste, care este Potirul Domnului. Nimeni să nu aibă ceva împotriva seamănului său” (Ignatie către Traileni, vers. 11-12). Aceasta o zice în armonie cu rugăciunea pe care ne-a învăţat Hristos, zicând: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Ev. Matei, vers. 30).

Deci, cu nevrednicie se împărtăşeşte cineva care are mânie, ură sau ceartă cu aproapele său, indiferent care ar fi acela. Bine este să se oprească singur de a veni la Potirul episcopului sau al preotului, pentru a nu-i fi primirea aceasta o formalitate spre necinste, în loc să-şi adune virtute şi plată cuvenită în Raiul vieţii celei veşnice, care ni s-a făgăduit prin Pâinea aceasta, pe care Hristos a numit-o „pâinea vieţii” (Ev. Ioan, vers. 28). Căci spre viaţă ni se dă, dacă o primim cu viaţă duhovnicească în trupurile şi în sufletele noastre. De aceea mai-nainte şi Pavel ne zisese: „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni, vers. 83).

Biserica noastră Creştinească şi Apostolească păstrează de la Sfinţii Apostoli câteva Liturghii. Toate acestea nu durează mai mult de un ceas, după cum le-au alcătuit chiar Apostolii. Lui Dumnezeu nu-i trebuie ceasuri întregi ca omul să-i dovedească buna lui credinţă. De aceea Biserica păstrează aceste Liturghii deosebit de înălţătoare, care se pot face şi în vreme de pace şi în vreme de prigoană. Creştinii nu se adună la Biserică să participe la spectacole muzicale, pentru că ereticii n-au înţeles niciodată că Liturghia nu este un concert clerical, ci o slujbă prin care omul se reuneşte cu Dumnezeu şi cu întregul trup nevăzut al Bisericii însufleţite.

În veacurile de început ale Bisericii creştine, existau doar episcopi şi diaconi, aşa cum aflăm din epistolele lui Petru către Capadocieni, vers. 41; Pavel, Ep. I. către Timotei, vers. 14 şi 16; Pavel către Filimon, vers. 1 şi din alte scrieri. Episcopul avea întâietate în săvârşirea Sfintei Liturghii, iar diaconul primind Sfintele Taine, mergea acasă la cei ce nu au putut veni, din binecuvântate pricini de boală şi neputinţă, iar nu din lene şi nepăsare, cărora le dădea Sfânta Împărtăşanie. Abia mai apoi, Apostolii rânduind şi preoţi între Episcopi şi Diaconi, li s-a dat săvârşirea celor 3 Taine: Botezul, Împărtăşania şi Cununia. Acestora din urmă, adică preoţilor, li s-a dat darul înaintea diaconiei, spre îndeplinirea rânduielii liturgice, la care participă şi diaconii, însă pe care aceştia din urmă nu o pot săvârşi de unii singuri decât cu foarte mari excepţii şi derogări de la episcopi.

Datori suntem fiecare dintre noi să ne reunim cu Hristos. În Epistola către Policarp, Apostolul Ignatie scrie: „Pune început bun ca adunările de slujbe să fie mai dese şi pomeneşte-i pe toţi după nume” (Ep. către Policarp, vers. 9). Deci, adunările de slujbe mai dese sunt o datorie a creştinilor, care în frunte cu episcopii, preoţii şi diaconii lor, să-L îmbrăţişeze pe Dumnezeu şi să se reunească iarăşi cu El prin Sfânta Împărtăşanie

Vremelnici suntem pe acest pământ şi întâi de toate, gândul nostru trebuie să fie covârşit de cele veşnice, pentru că trupul ne aparţine temporar, dar sufletul al nostru rămâne în veşnicie. Lui trebuie să-i dăm hrana cea vie, a vieţii celei veşnice, întâia oară prin împlinirea Cuvântului Sfintei Evanghelii şi apoi prin învrednicirea de Sfânta Împărtăşanie, care ne-a fost dată nouă de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos şi cu desăvârşirea Tainei de către Preasfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Taină a Botezului şi a Pogorârii Sf. Duh – Mirungerea – în conceptul Noului Testament şi al Apostolilor.

Botezul este prima Taină din Biserica Creştină. Este Taina prin care omul se uneşte cu Dumnezeu şi devine creştin, adică începutul vieţii duhovniceşti în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, spre înnoirea vieţii şi unirea credinţei cu dragostea şi cu faptele bune spre rodirea mântuirii sufletului omenesc.

Sfântul Apostol Petru defineşte care este rolul Sfântului Botez: „Atunci ne-a arătat Duhul că nu pentru noi săvârşim lucrarea Sfântului Altar, ci pentru întreaga Biserică, pentru fiecare dintre voi care sunteţi întru ea, prin primirea vestirii Sfintei Evanghelii, prin Botezul Duhului Sfânt, a Celui trimis din înălţimea veşniciei, care prin Apostoli v-a propovăduit vouă cuvântul cel mântuitor” (Petru, Epistola către Capadocieni, vers. 6). „Căci fuseseţi neascultători odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta din zilele de după Adam şi a celor opt care s-au mântuit prin curăţirea cu apă, iar această mântuire prin apa închipuirii Botezului, care ne mântuieşte pe noi, astăzi, nu ca ştergere a întinăciunilor de până acum, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui Hristos” (Petru, Capadocieni, vers. 29).

Pentru a înţelege de ce zice Sfântul Apostol Petru că Botezul nu este spre iertarea întinăciunilor (păcatelor) de până acum, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, va trebui să urmărim întreg cursul Evangheliei. Deci, deşi Hristos ne cheamă pe toţi la Sfântul Botez, nu oricine este ales să-l primească, ci numai acela al cărui cuget este bun şi din care lipseşte orice răutăţi şi viclenii din care se pot naşte ereziile şi iscoditoarele schisme şi dezbinări. De aceea Botezul nu trebuie să fie făcut oricui şi oricând, pentru a apăra Biserica de rătăcirile celor rău voitori.

Apostolul Luca ne relatează în Evanghelia sa: „după câțiva ani a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în munte. Şi a venit în toată împrejurimea cetăți, propovăduind Botezul îndreptării, spre iertarea greşelilor” (Luca, vers. 89-90). Mai lămurit ne spune Sfântul Apostol Marcu: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe când Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul în apă, cerând iertarea greșelilor” (Ev. Marcu, vers. 1). Atât Marcu, cât şi Luca, vorbesc despre acelaşi fel de botez, unul zicând că Ioan „cerea iertarea greşelilor” iar celălalt zice „spre iertarea greşelilor”, adică având nădejde de iertare sau de curăţare, nicidecum „întru iertarea lor”, pentru că iertarea lor avea să o aducă Duhul Sfânt, nicidecum Botezul, care este deschiderea şi luminarea cugetului bun către Dumnezeu, spre înnoirea vieţii şi spre închipuirea renaşterii din apa pântecului matern.

Dacă pruncul în pântecul maicii sale se zămisleşte şi creşte în apă, născându-se prin ieşirea din apă, tot aşa şi renaşterea sufletească şi duhovnicească a creştinului, prin apă, închipuie renaşterea sa înaintea lui Dumnezeu, urmând ca de acum singur să aleagă de ce răsplată doreşte să se învrednicească, pentru faptele sale viitoare şi nu pentru cele trecute.

Apostolul Petru ne explică teologic, că Botezul nu este întru iertarea păcatelor, completându-se învăţătura lui cu însăşi Evanghelia lui Hristos, care zice: „adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, greşelile şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Ev. Marcu, vers. 68-69). Deci, a spune că Botezul iartă păcatele şi-l face pe om deplin curat este o greşeală, de vreme ce nici după Botez el nu ştie cu certitudine dacă va greşi împotriva Duhului Sfânt, fie prin erezie, fie prin schismă sau prin faptele definitive care sunt definite împotriva Sfântului Duh, cum ar fi sinuciderea. Botezul pune începutul vieţii duhovniceşti. Însă ceea ce urmează de acum depinde de ce va lucra creştinul, spre mântuire sau spre pieire.

Despre curăţirea greşelilor ne vorbeşte Mântuitorul Hristos, aparte de Botez, curăţire care nu vine prin Botez, ci prin Duhul Sfânt: „Orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ev. Ioan, vers. 294-296). Îi numeşte pe Apostoli curaţi pentru că Duhul Sfânt avea să se pogoare peste ei, pentru cuvântul Evangheliei. Curăţirea vine întocmai unei mlădiţe. A se vedea că fiecare creştin după botez este deja mlădiţă a viei – Bisericii – lui Dumnezeu. Însă curăţirea se realizează după aceea. Hristos pune sămânţa roditoare în sufletul omului botezat, dar acesta din urmă este dator să o crească şi să o ude, spre buna rodire, şi nu întru indiferenţă.

Botezul este doar începătura vieţii creştineşti. Astfel, creştinul nu trebuie să rămână în nepăsare cu gândul că s-au împlinit toate şi de acum este cu desăvârşire ferit de ispite şi mântuit. Ci dimpotrivă, abia din acel moment el trebuie să înceapă mai cu sârguinţă să lucreze faptele cele bune, căci, zice Apostolul Ignatie: „unde este mai multă osteneală, acolo este şi mai mult câştig” (Epistola către Policarp, vers. 3). Iar Mântuitorul Iisus Hristos zice: „adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Ev. Luca, vers. 412). Mai lămurit de atât ne zice în Evanghelia lui Marcu: „adevărat zic vouă: cine nu se va curăţi ca un copil, nu va vedea Raiul” (Marcu, vers. 290). În mai multe locuri Hristos aseamănă curăţia deplină cu pruncii, pe care îi numeşte „curaţi” nu doar o dată. Deci, de vreme ce pruncii sunt curaţi, încă necunoscând faptele şi nefăcând diferenţa între cele bune şi cele rele, sunt curaţi cu desăvârşire, iar nu cum răstălmăcesc alţi eretici însăşi învăţătura lui Hristos, afirmând că şi pruncii au păcate. Ce tărie are cuvântul acestor eretici, câtă vreme însuşi Hristos spune contrariul că pruncii sunt exemplele de puritate? Înainte de orice îndrugare eretică, Hristos are dreptul la cuvânt şi Cuvântul Lui are întâietate veşnică.

„Iisus a văzut nişte prunci care sugeau lapte. A spus ucenicilor Lui: aceşti prunci care sug lapte se aseamănă cu cei care vor intra în Rai” Ev. Toma, vers. 55). Prin acest cuvânt Hristos ni-i arată pe pruncii care se hrănesc cu laptele matern, însă pentru a afla Împărăţia lui Dumnezeu şi Raiul bunătăţilor făgăduite, creştinul trebuie să se hrănească din hrana maternă, adică hrana duhovnicească a Sfintei Evanghelii, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatăl, dat în dar şi adus de Dumnezeul cel Întrupat aici, pe pământ. Creştinul are datoria de a împlini acest cuvânt, căutând să rămână curat sufleteşte pe parcursul întregii vieţi.

La început Apostolii nu înţelegeau toate pildele pe care le vorbea Hristos şi îl întrebă inocenţi: „oare vom intra în împărăţie făcându-ne prunci? Iisus le-a răspuns: când veţi face din doi unu, şi veţi face partea din afară totuna cu partea dinăuntru şi partea dinăuntru totuna cu partea din afară, iar partea de sus totuna cu partea de jos; şi veţi face din slăbiciune tărie, încât slăbiciunea să nu mai fie slăbiciune și vă veți lumina cu adevărat, atunci veţi intra în Rai” (Ev. Toma, vers. 56-58). Pentru ca şi noi să înţelegem acest mare cuvânt al Domnului, să ne amintim de ce zicea Apostolul Pavel: „deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos” (Ep. Corinteni, vers. 40). Deci, o dată împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl, de la care odinioară rătăcisem şi reunindu-ne Hristos prin Evanghelia Sa, prin Patimă şi Înviere, de acum, zice Domnul, trebuie să facem una singură partea de dinafară cu cea de dinăuntru, adică unindu-ne trupul văzut, în fapte, cu duhul şi cu sufletul din interiorul nostru, care nu se văd. Apoi zice, unind partea de sus cu partea de jos, adică partea cea înaltă a corpului este capul, izvorul minţii şi din care să se nască intenţiile bune, care să se materializeze prin faptele mâinilor, călătorind în căile lui Dumnezeu, cu partea cea mai de jos, adică picioarele noastre. Astfel, dacă odinioară ne era slăbiciune această unire, de acum ne este tărie, spre luminarea şi împodobirea sufletului nostru cu împlinirea Evangheliei şi a cuvintelor Domnului.

Să privim şi această învăţătură din Dumnezeiasca Evanghelie: „Iar Iisus, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Ev. Luca, vers. 232-233). Vedem că înainte de vindecarea acestei copile, toate tămăduirile se sfârşeau cu alt cuvânt, după cum şi aici: „şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt greşelile tale!” (Ev. Matei, vers. 78). Întâia oară îi zice slăbănogului „iertate sunt greşelile tale”, pentru că, ostenindu-se pentru el, prietenii săi, l-au adus cu credinţă la Hristos, însă copilei, căreia nu-i socoteşte vreo greşeală, deşi trecuse de 12 ani, Domnul îi zice doar atât: „copilă, scoală-te”, şi ea s-a ridicat din adâncul morţii. Deci, nicidecum nu se referă la ridicarea unui prunc din starea de păcat, asociată cu moartea, căci ridicarea lui este o datorie pe care să o împlinească mai târziu, însă oricât de tare ar fi credinţa celui înaintat în vârstă, fie el şi tânăr, ridicarea poate să se facă numai prin luminare, curăţare şi unirea cu Dumnezeu, precum le zisese odinioară Apostolilor Săi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Ev. Matei, vers. 21). Deci, botezul lui Ioan a fost spre îndreptarea din greşelile de până atunci, însă Botezul creştinilor este înnoirea duhului şi a sufletului, prin baia Botezului trupului, spre unirea cu Duhul Sfânt şi întru primirea Darului Acestuia.

Despre Botezul lui Ioan mai citim în Evanghelie că: „a răspuns Ioan tuturor, zicând: eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa” (Ev. Luca, vers. 92-93). Iar în Evanghelia lui Marcu şi mai lămurit, citim: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va Boteza cu Duh Sfânt” (Marcu, vers. 5). Aici se vede mai pronunţată învăţătura Sfântului Apostol Petru, că nu prin începătura Botezului vine curăţirea, ci prin înnoirea vieţii şi primirea Darului Preasfântului Duh. Apoi zice Hristos: „paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza” (Marcu, vers. 113). „Şi după ce s-a botezat tot norodul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, și S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la râu şi a ieşit vestea despre El în toată împrejurimea” (Luca, vers. 95-97). Această minunată arătare a Duhului s-a făcut pentru a închipui Botezul creştinesc, pentru că întâi se afundă în apa cea curăţitoare, apoi se pogoară Sfântul Duh peste creştin prin Mirungere, dându-i întărirea Darului. Nici omul nu se spală numai cu apă pentru a se curăţa deplin, tot aşa nici sufletul.

Botezul trebuie să fie începutul vieţii creştineşti, adică a unei vieţi trăite cu desăvârşire, în unirea cu Dumnezeu, prin păzirea Învăţăturii Sale. În zadar este Botezul unuia care, după începutul cel bun, strică toată roada cu patimile. Iată cât de frumos ne învaţă Sfântul Apostol Ignatie, zicând: „Eu am făcut ce eram dator să fac, ca unui om rânduit pentru unire; că Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie. Dumnezeu iartă pe toţi care se îndreaptă, dacă se îndreaptă în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul lor. Cred în Darul lui Iisus Hristos, Care vă va dezlega de orice legătură a minţii” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 18). Adică Darul Duhului Sfânt, Singurul care dezleagă orice legătură şi curăţă orice faptă. De aceea, Apostolul Ioan ne relatează în Evanghelia sa: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi curăţa greşelile, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Ev. Ioan, vers. 422-424). Deci, doar Duhul curăţă întinăciunea, însă Botezul este întâiul pas spre dobândirea Duhului, care nu se dobândeşte numai prin formalitatea Mirungerii, ci prin trăirea în acord cu Evanghelia lui Hristos.

„Şi, apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, îndemnându-le să păzească toate câte v-am învățat. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei, vers. 159-160; Ioan, vers. 424-426 şi Marcu, vers. 477-478). Apoi în Evanghelia Apostolului Toma, Hristos zice: „adevăratul Botez, în Duh şi în adevăr, este cu totul folositor” (Ev. Toma, vers. 107). Apostolii au putut să boteze şi să hirotonească abia după ce li s-a dat lor Darul Sfântului Duh, precum le făgăduise Hristos mai înainte, pe când era cu ei: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi” (Ioan, vers. 279-280). Întru ei era pentru că primise cuvântul lui Dumnezeu. Niciunul dintre cei 12 Apostoli nu au primit Botezul în apă, ci numai în Adevăr şi în Duh, ei fiind începătura creştinismului, precum le zisese în Evanghelia lui Toma despre Botezul „în Duh şi în adevăr”, însă adevărul pentru toţi de după Apostoli a fost luminat prin apă, curăţindu-se de învăţătura pe care o avusese fiecare până atunci şi lepădând toate cele vechi, să se unească cu Dumnezeu.

Botezul creştinilor este luminător, pentru că li se dă adevărul care îi face liberi, precum le zisese Domnul: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Matei, vers. 84). Apoi, iarăşi le zice Apostolilor Săi: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan, vers. 289-290). Le zice să nu se tulbure şi să nu se înfricoşeze întâi pentru că aveau să-L vadă pătimind şi suferind, dar şi pentru că în creştinism nu există nici o frică şi nici o temere, pentru că de Dumnezeu nu te temi, ci pe El îl iubeşti şi îl urmezi, iar de celelalte n-ai de ce să te temi, având asupra ta Duhul Sfânt, precum zice Apostolul: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al tăriei şi al dragostei şi al înţelepciunii” (II. Timotei, vers. 4). Mai înainte de Pavel, Apostolul Petru ne spune: „Din pricina aceasta, luminaţi-vă cugetele, trezindu-vă; nădăjduiţi cu desăvârşire în Darul care vi s-a dat vouă la arătarea lui Hristos; nici nu rămâneţi întru cele în care aţi fost înainte de a-L cunoaşte, ci desăvârşiţi în sfinţenie precum Cel ce v-a chemat pe voi, ca să fiţi Sfinţi în toată petrecerea vieţii voastre, căci scris este: „fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Ep. Petru, Capadocieni, vers. 7). Deci, nu trăind cu nădejdea că avem Duhul asupra noastră, să ne deprindem cu orice fel de faptă, ci desăvârşindu-ne în sfinţenie, desăvârşire care vine prin străduinţa de a cunoaşte deplin cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l împlini cu faptele noastre.

O altă definiţie a Botezului ne-o oferă Apostolul Pavel, zicând: „deci ne-am îngropat cu El, prin Botez, pentru ca, precum Hristos, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi de El, prin asemănarea morţii lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii lui” (Pavel către Romani, vers. 37). Adică ne-am afundat împreună cu patima Domnului, murind patimilor noastre şi a celor vechi întru care am fost şi ne-am ridicat prin Învierea lui Hristos. „Osteniţi-vă unii împreună cu alţii, luptaţi împreună, alergaţi împreună, deşteptaţi-vă împreună ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu. Căutaţi să plăceţi Celui în a cărui Biserică sunteţi, de la Care şi plata o veţi primi. Să nu fie găsit careva fugar de la botez, credinţă şi dragoste, iar răbdarea să vă fie armură” (Ignatie către Policarp, vers. 13). Deci, fără de Botez nu avem începutul, iar fără de început nu avem moartea patimii şi nici înnoirea, pentru a fi vrednici de primirea Duhului Sfânt. Pe creştinul Botezat Hristos îl arată ca pe o Biserică însufleţită, pe care Tatăl a creat-o, Fiul a luminat-o şi Duhul Sfânt a desăvârşit-o, într-o credinţă, într-o Evanghelie şi în dragostea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel descrie trupul nostru astfel, zicând: „trupul vostru este Biserică a Duhului Sfânt care este în voi” (I Corinteni, vers. 49).

Botezul, precum adevărul Evangheliei, nu ni s-a dat pentru a ne robi cuiva; căci voia lui Dumnezeu n-a fost aceea de a robi pe cineva prin Evanghelie, ci de a elibera tot sufletul şi trupul care vine la lumina adevărului, la luminarea cunoaşterii Învăţăturii Domnului Hristos. De aceea Apostolul Petru ne învaţă astfel: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, să trăiţi ca oamenii, plini de dragoste, iar libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecimea celor fără de minte şi robiţi de necunoştinţă” (Ep. Petru către Capadocieni, vers. 16). Apoi Apostolul Pavel ne zice: „dar acum ne-am desfăcut de cele vechi, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia îi slujim cu mintea şi cu trupul” (Ep. Romani, vers. 42). Deci, întâi Petru ne-a arătat că voia lui Dumnezeu este aceea de a fi oameni ai Lui prin fapte, iar libertatea să ne acopere nu spre întuneric, ci spre luminare, iar Pavel ne zice frumos că Hristos ne-a desfăcut de acela întru care lumea era ţinută în robie, adică aceluia către care se închina şi care o ţinea în robia necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu, căci robi sunt numai aceia ale căror minţi nu sunt libere să gândească decât ceea ce vor cărturarii şi mai marii lor, care îi şi călăuzesc departe de Dumnezeu. Mai înainte de acest cuvânt, Pavel scria: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai Altuia, ai Celui ce a Înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci pe când eram în trup, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade pierzătoare” (Ep. Romani, vers. 41). Deci, în chip vădit Apostolul zice „spre a fi ai Altuia” şi nicidecum a vreunui dumnezeu dintre cei din vechime, Dumnezeul creştinilor fiind complet altul decât celelalte zeităţi sau divinităţi, ale celorlalte popoare, de orice fel.

Aşadar, murind aceluia întru care eram ţinuţi robi, adică dumnezeului mincinos al celor din vechime, ne-am apropiat de Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul creştinilor, pe care nimeni nu-l cunoscuse de la Adam, ci toţi rătăceau. De aceea Botezul se face în chipul celui săvârşit de Adam, prin afundările în apă curată, spre închipuirea curăţiei, pronunţând: „se botează creştinul lui Dumnezeu cutare” şi nu precum fac ereticii, care pronunţă „se botează robul”, că nicăieri vreun Apostol n-a promovat acest cuvânt înjositor, lipsit de libertatea dată de Hristos, care mai mult ne lămureşte că acele capişti nu duc mai departe ce a adus Hristos de la Tatăl şi nici ce au lăsat Sfinţii Apostoli, ci ceea ce vor ei, spre robirea necunoscătorilor. De aceea şi Apostolul Pavel îi vădeşte pe aceştia, zicând: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, care Însuşi mărturiseşte împreună cu noi, că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Ep. Romani, vers. 46). Atenţie! Nu am primit duh de robie!

Pentru ce zice Domnul aceste cuvinte?: „adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, greşelile şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Ev. Marcu, vers. 68-69). Între greşelile împotriva Duhului Sfânt se numără ereziile şi schismele, care atacă unitatea Bisericii în Darul dat ei de la Preasfântul Duh. Cine se înstrăinează de credinţa creştină a Apostolilor se lipseşte de lucrarea Darului Sfântului Duh, care este numai în Biserica lui Hristos, iar botezul săvârşit de aceştia în afara trupului nevăzut al Bisericii, nu are nici întărirea darului şi nici vindecarea sufletului de cele vechi. Deci, neavând Darul Duhului Sfânt, de vreme ce ei în chip vădit se despart de Biserică şi pe creştini de Hristos, nu au nici lucrarea Duhului prin tainele lor. De aceea, venind înapoi la Biserica lui Hristos, în a Căruia suntem, după cum zice Apostolul Ignatie (Epistola către Policarp, vers. 13), ei trebuie numaidecât să primească Botezul – de nu s-a făcut prin trei afundări – iar neapărat Mirungerea, în orice caz am discuta, pentru că, fără Darul Duhului Sfânt, Botezul este pe deplin nefolositor şi nelucrător. Nu trebuie să socotim că în schismă se află mântuire, pentru că zice Apostolul: „tot aşa nimeni nu poate să zică cu folos: Domn este Iisus, – decât având Duhul Sfânt” (Pavel, ep. II Corinteni, vers. 85). Deci, neavând ei Duhul Sfânt asupra lor, pentru dezbinare, zadarnică este şi rugăciunea şi trăirea, deşi aleasă părând. Aşadar, zadarnică este renaşterea din apa botezului, ca şi din apa maternă (lichid amniotic), a unuia care nu păstrează Darul Duhului Sfânt – Mirungerea.

Botezul Sfântului Apostol Pavel de către Sfântul Apostol Anania, Episcopul Damascului (Siria).

Aşadar, să ne străduim să lucrăm toate câte ne învaţă Sfânta Evanghelie, că de vreme ce ne-am învrednicit de acest nume mare de „creştin”, nume „de mare cuviinţă dumnezeiască” (Ignatie către Magnesieni, vers. 2), se cuvine să îl şi păstrăm cu faptele creştineşti, iar nu numai cu ascultarea cuvintelor Evangheliei, dar cu trăirea întru cele vechi. Prin faptă şi prin credinţă, împlinind Evanghelia, creştinul îşi dovedeşte vrednicia acestui nume dumnezeiesc şi de la care va primi plata cuvenită, în ziua cea de pe urmă, precum ne învaţă dumnezeiescul Ignatie: „Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse. Se cuvine dar nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim; căci sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Ignatie către Magnesieni, vers. 6-7).

Unitatea bisericească în Darul Duhului Sfânt ne-o mai explică Apostolul Ignatie şi în Epistola către Filadelfieni, zicând: „creştinii sunt una cu episcopul şi cu preoţii cei dimpreună cu el şi cu diaconii rânduiţi după voia lui Iisus Hristos, pe care i-a întărit cu întemeiere prin Sfântul Duh” (Filadelfieni, vers. 2). Şi mai pe urmă le zice aceloraşi: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Filadelfieni, vers. 9). Apoi continuă, zicându-le: „Duhul m-a îndemnat, fără ca eu să-mi fi dat seama, să zic: fără de episcop să nu faceţi nimic! Păstraţi trupul vostru ca Biserică a lui Dumnezeu, iubiţi unirea, fugiţi de dezbinare, fiţi următori ai lui Hristos, precum este şi El Tatălui Său şi al nostru” (Filadelfieni, vers. 17). Pentru că doar în Duhul Sfânt există unitatea Bisericii. Deci, creştinul, după cum am zis şi mai-nainte, fiind Biserică însufleţită a Duhului Sfânt, trebuie să trăiască în Duhul, pentru a nu zădărnici lucrarea unită a Botezului şi a Darului. Şi aici nu îndeamnă să asculţi de orice eretic-episcop.

Despre unitatea trupului nevăzut al Bisericii şi unitatea tuturor creştinilor, indiferent de darul lor, Apostolul Pavel ne zice: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea diaconi, al treilea învăţători” (Ep. I. Corinteni, vers. 93).  Iar mai-nainte zisese: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni, vers. 88). Deci, despărţindu-se cineva de trupul nevăzut al Bisericii, care se alcătuieşte din creştini, trup nevăzut pe care îl unesc dogmele cele drepte, credinţa cea adevărată şi modul în care fiecare împlineşte învăţăturile Evangheliei, se desparte şi de Darul Sfântului Duh, de care se şi înstrăinează. Înstrăinat fiind de Dumnezeu Duhul, se desparte şi de Tatăl şi de Fiul şi rămâne afară de lucrarea Darului.

Apostolul Ignatie uneşte prin cuvânt pe creştini de episcopul lor. Dar în epistola către Magnesieni ne şi explică în ce fel trebuie să fie această unitate: „Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii, după cum Iisus Hristos s-a supus după Trup Tatălui, iar Apostolii Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, spre a fi unirea desăvârşită şi trupească şi sufletească” (Magnesieni, vers. 21). Deci, şi creştinii şi preoţii şi episcopul trebuie să fie smeriţi în purtare, ascultând unii de alţii şi neluându-şi vreo infailibilitate a faptelor sau a hotărârilor. Pentru că oricât de înţelept ar fi, omul poate să greşească. De aceea, fiind uniţi cu toţii într-un Duh şi într-o Învăţătură a Duhului – a Evangheliei lui Hristos – creştinii rămân purtători ai adevărului şi păstrează asupra lor lucrarea Darului Duhului Sfânt, spre moştenirea vieţii celei veşnice. Şi cum acesta este principalul scop pentru care trăim, şi noi să ne întărim duhovniceşte, spre a-l ajunge în ziua cea din urmă şi pentru a ne învrednici de mântuire, spre slava Celui ce ne-a luminat cu Cuvântul primit de la Tatăl. Amin.

S-a retras din funcţie Secretarul de Stat pentru Culte, dl. Victor Opaschi, după 32 de ani de la învestirea sa. RECUNOŞTINŢA NOASTRĂ ESTE O DATORIE!

Victor Opaschi, Secretarul de Stat pentru Culte din România

Decizia Prim-ministrului României cu privire la cererea de retragere a d-lui Victor Opaschi.