ANTROPOMORPHISM

DOGMA „ANTROPOMORFISMULUI”

ÎN  ÎNVĂŢĂTURILE  AUDIENILOR

1.1. Antropomorfismul este un concept teologic prin care s-a încercat, în decursul veacului al IV-lea, găsirea unei explicaţii corecte a formei lui Dumnezeu, pornind de la ipotezele biblice arhicunoscute din care aflăm că „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea sa”. Conceptul nu este neapărat o doctrină propriu-zisă, ci face parte din uneltele lingvistice ale oamenilor, atât de dinaintea, cât şi de după apariţia creştinismului, prin care s-a încercat elaborarea unor teorii cât mai corecte faţă de divinitatea nevăzută.

1.2. Aşadar, antropomorfismul este un concept care se referă la forma fizică sau trupească a lui Dumnezeu, acel Trup perfect, model după care Creatorul a întemeiat trupul omenesc pe care îl purtăm şi noi, deşi doar pentru o vreme. Termenul nu este o dogmă, însă definiţia pe care o oferă acest termen Creatorului, este cea mai importantă dogmă din creştinism.

1.3. Iudaismul, dar şi alte culturi religioase orientale şi arabice, a crezut într-un Dumnezeu fizic încă de la început. În cartea atribuită lui Moise, „Geneza” (Facerea), deşi după Leo Taxil şi alţi autori pare mai degrabă o carte a lui Ezdra (pentru că autorul nu putea să se refere la el însuşi, în propria lucrare, dar la persoana a III-a), găsim o relatare a monologului trinitar de la „începuturi”: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Geneza 1, 26). Apoi, acelaşi autor descrie crearea omului, astfel: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (ibidem 1, 27).

1.4. Cu toate acestea, deşi iudaismul a notat sau copiat bine textul de pe la culturile sumeriene, adică de la urmaşii lui Adam/Adappa, totuşi a crezut că „Dumnezeu este duh”, adică fără vreo formă fizică de existenţă. Duhul, în limbajul teologic înseamnă „invizibil” sau „nevăzut”. Însă mult mai târziu decât apariţia disputelor despre antropomorfismul teologic, omenirea descoperă Atomul, un element trinitar care nu se vede, nu se simte, dar face parte din întreaga creaţie fiind şi temelia a tot ceea ce se vede şi nu se vede. Tot aşa şi oxigenul, invizibil fiind, are un corp fizic şi prin acela există şi contribuie la existenţa vieţii pe pământ.

2.1. Încercarea clarificării formei lui Dumnezeu, dacă am fi raţionali, este o nebunie determinată de pasiunile unor oameni să descrie cu tot felul de teorii ceea ce nu văd, după vise, vedenii, închipuiri şi arătări, dar care de la un secol la altul, mai mult sau mai puţin, au căzut. Omul, înţelept creat la origine, nu de puţine ori îşi împovărează mintea cu tot felul de jocuri imaginare şi asta pentru că o mare parte din timp şi-o ocupă cu imaginaţia. Nu este deloc greşit ca omul să aibă imaginaţie, pentru că şi aceasta este un măreţ dar de la Creator, însă omul, uneori, se „întinde mai mult decât îi este pătura” şi are impresia că ceea ce descoperă va fi, pentru eternitate, imposibil de demolat de către o altă teorie. Cursul istoriei ne arată că multe „credinţe” create de om s-au năruit o dată cu noile descoperiri.

2.2. Antropomorfismul, fiind un subiect complex, putând chiar să-l numim chiar şi o teorie filozofică, de ce nu imposibil de expus în adevăratul său sens, sens pe care numai Cel care-l cuprinde îl poate explica, a născut numeroase dispute vechi şi noi în creştinism. De ce să nu recunoaştem că Biserica, atât în perioada preconfesională (sec. I-III), cât şi după aceea, până în zilele noastre, nu a cunoscut numai oameni preocupaţi cu lucrurile serioase.

2.3. Este suficientă, credem, toată expunerea divinităţii pe care a făcut-o Hristos în Evanghelie şi pe care a completat-o un număr de apostoli, prin scrierile lor. Acei oameni L-au cunoscut, ascultat, înţeles şi urmat pe „Dumnezeul care s-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16). Este inutil să completeze cineva Apostolii, dintr-o falsă dorinţă de a explica unele sensuri, răstălmăcind într-atât încât, până astăzi, multe dintre sensurile biblice au fost denaturate şi aduse într-o formă diametral opusă faţă de forma sa iniţială, în care au crezut Apostolii.

2.4. Totuşi, în limitele cunoştinţelor noastre sau în modestia posibilităţii umane de a înţelege infinitul dumnezeiesc, antropomorfismul nu este deloc de neglijat şi a fost o preocupare pentru toate categoriile de confesiuni creştine sau provenite din creştinism. Bisericile Ortodoxe, Catolice, protestante şi mai puţin neoprotestante, adică o multitudine de organizaţii religioase din trecut şi din prezent, au rezervat mult timp acestui subiect. Ei bine, cercetând istoria audienilor şi donatiştilor, putem să-i numim în comun „veteroprotestanţi”.

2.5. Audianismul, numit de Epifanie din Salamina o confesiune care se dedică tuturor dogmelor Bisericii Creştine primare, şi-a rezervat foarte puţin timp pentru a-i da antropomorfismului o definiţie măcar simplă, dar suficientă încât să nu putem vorbi despre indiferenţă. La urma urmei, orice om ar trebui să fie câtuşi de puţin interesat despre divinitatea în care crede, focusându-se mai mult pe împlinirea Sfintei Evanghelii şi nu pe nesfârşitele înşiruiri băbeşti, adică filozofii despre nevăzut (I Timotei 4, 7). Chiar dacă audianismul, aşa cum reiese şi din scrierile lui Epifanie, nu face parte din Biserica Ortodoxă, nici din cea Catolică şi nici nu admite coerenţa, valabilitatea şi „canonicitatea” vechiului testament[1], am folosit la începutul acestei lucrări reperele dogmatice vechi-testamentare care sunt corespunzătoare cu doctrina creştină. Deşi ele, după cum am mai spus, nu sunt o exclusivitate a iudaismului, ci părţi ale unor teorii obişnuite pentru multe confesiuni orientale.

2.6. Dintr-un dicţionar latinesc, aflăm despre antropomorfism că este „termenul aplicat de către cei care îi atribuie lui Dumnezeu o formă umană. Trebuie să distingem două tipuri de antropomorfism, unul doctrinar şi unul simbolic. Primul este eretic, iar cel din urmă este scriptural şi ia naştere în mod necesar din imperfecţiunea limbajului uman şi a cunoştinţelor umane despre Dumnezeu”[2].

3.1. Cuvântul „antropomorfism” vine din limba greacă (ἄνθρωπος/antropos=om şi μορφή/morphē=formă), însemnând „formă umană”. Aşa cum spune şi Epifanie, Episcopul Audius (sau Audaeus) se evidenţiază prin predicarea antropomorfismului lui Dumnezeu în vremea Sinodului de la Niceea[3]. Prin urmare, „audianism” a fost denumit de fapt replica lui Audius faţă de erezia lui Arie. Deşi nu antropomorfismul a constituit principalul interes teologic al audienilor, ci să opună rezistenţă faţă de degradarea dogmatică şi morală a episcopilor „Bisericii Imperiale” sau faţă de deformarea rânduielilor şi tradiţiilor originare din perioada Apostolică, compromise prin introducerea de noi obiceiuri, crezuri şi ideologii opuse creştinismului însuşi, subiectul nostru de această dată este doar antropomorfismul. Aşadar, atenţia va fi acordată acestui termen nu doar din dorinţa de a apăra poziţia audiană, ci pentru a redeschide subiectul cu metodele disponibile la ora actuală în materie de cunoştinţe omeneşti, nou-testamentare, teologice şi chiar filozofice despre forma fizică a lui Dumnezeu.

3.2. Epifanie include în „Panarion” câteva citate care arată forma umană a lui Dumnezeu, adică având ochi, urechi, mâini, picioare etc.[4] Nu ştim dacă Audianismul s-a rezumat doar la definirea formei umane a lui Dumnezeu Fiul (Isu Christu), dacă a explicat în vreun fel şi forma lui Dumnezeu Tatăl sau forma lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Luând ca reper tendinţa vremii de combatere a teoriei eretice a lui Arie, trebuie să includem aici şi mărturiile Noului Testament despre forma lui Dumnezeu.

3.3. De la început trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu nu are un chip cu multiple handicapuri, lipsindu-i elementele umane după modelul cărora l-a creat pe om. Am putea crede cu tărie într-un Trup dumnezeiesc perfect, mai perfect decât al tuturor oamenilor care se nasc cu toate membrele, toate organele şi fără să le lipsească ceva sau care să funcţioneze greşit. Perfecţiunea lui Dumnezeu include, spre deosebire de cea a omului, veşnicia dinainte şi din urmă, omniprezenţa şi omnipotenţa, dar care nu s-a suprapus decât sub formă de ajutor peste autonomia pe care i-a dat-o Dumnezeu omului. Chiar dacă nu putem vorbi, politic, economic şi nici cultural, despre o autonomie care să se fi conservat până în zilele noastre, omul este chipul lui Dumnezeu şi are autonomie în tot ceea ce face.

3.4. Dacă analizăm formalismul ideii că „Dumnezeu s-a arătat omului aşa cum putea omul să-l vadă”[5], ar fi împotriva mărturiei clare a Apostolului Pavel că „Hristos este chipul lui Dumnezeu”[6]. Deci, imaginea lui Hristos prezentată în Evanghelii este chipul lui Dumnezeu, fie că le convine unora sau nu, fie că altora le place să răstălmăcească din cauza prea multului timp petrecut în lenevirea filozofiilor inutile.

3.5. Evanghelia ni-l descrie nu de puţine ori pe Hristos mâncând[7], bând[8], dormind[9] şi chiar plângând[10], având sudoare şi chiar sângerând[11]. Deci, vorbim nu doar despre un chip văzut al lui Dumnezeu, ci şi despre perfecţiunea nevăzută cu ochiul trupului uman.

3.6. Omul are un sistem digestiv complex, organe şi glande care contribuie la acest proces digestiv, dar ar fi o nesăbuită blasfemie să atribuim digestia omenească lui Dumnezeu.

3.7. Creierul uman are nevoie de somn. Somnul este un produs al creierului. Aşadar, inclusiv la capitolul acestui tipar al Creatorului, omul este creat după chipul lui Dumnezeu. De asemenea, „sângele Meu” din Evanghelie, nu-i doar o metaforă. Sângele este vital pentru viaţă, este o legătură de paternitate şi de înfrăţire, deloc inutil. De fapt, nimic din ce are omul, creat de Dumnezeu, nu este inutil. În schimb îşi pierde vremea, inutil, dar asta nu-i ceva încurajat de Evanghelie, ci o deprindere omenească, înlocuind firea dumnezeiască, adică permanentul conştient, cu tot felul de obiceiuri care la un moment dat se dovedesc nu numai că inutile, ci şi dăunătoare uneori pentru sănătatea omului. Ei bine, aceste erori le face omul în autonomia lui de a se desfăşura, dar nu-s create de Dumnezeu, chiar dacă alteori este potrivit pentru a „pierde vremea” sau a „tăia frunză la câini” pentru repaus, ca mintea să nu fie împovărată de grijă şi implicare intensă până la epuizare, adică la un pas spre nebunie. Deci, toate sunt cu măsură, inclusiv acelea care nu-s de folos dar care nu-s nici dăunătoare.

3.8. După Înviere, văzându-l Ucenicii pe Hristos, erau tulburaţi. Domnul le-a zis: „de ce sunteţi tulburaţi de gânduri în inimile voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale” (Luca vers. 630-632).[12] Aşadar, Dumnezeu nu este doar duh, ci mult mai complex decât a putut să explice teologia bizantină timpurie, la jumătatea secolului al IV-lea, o teologie a unor oameni limitaţi precum suntem şi noi, astăzi, din multe puncte de vedere, dar care s-au crezut, dintr-o ambiţie nedemnă pentru creştinism, teorii imposibil de dărâmat.

3.9. Chiar dacă renumitul Maxim Mărturisitorul are o reputaţie bună în Biserica Ortodoxă, deşi primele opoziţii faţă de iconoclasm nu-i aparţin sub nicio formă, ci care au apărut chiar în vremea în care împăratul Constantin a iniţiat iconoclasmul, trebuie să ne desprindem de duhul idolatriei şi să recunoaştem că orice om are limitele sale şi poate să dea greşi. În cazul lui Maxim, afirmaţia lui că „Dumnezeu nu are minte”[13] este compromiţătoare şi neruşinată. Este foarte adevărat că „Bisericii Imperiale” i-a convenit să ia omul şi să-l transforme în oaie, să promoveze slugărnicia sub masca „ascultării” şi să instaleze o robie inoculată pentru ca masele să fi folosite de puterea politică în scopul dorit, prin feţele bisericeşti numite „sfinte” tot din considerente politice. Totuşi, a afirma că Dumnezeu nu are minte, implicit că nu gândeşte şi că omul ar trebui să „ia acest exemplu”, este o grosolănie şi o neinspirată manipulare, nu o formă de a teologhisi un subiect atât de sensibil, adică forma lui Dumnezeu.

3.10. Plecând de la erorile lui Maxim, un om simplu, fără prea multă cultură şi nici pricepere îndestulată, din tot cuprinsul scripturistic aflăm despre „înţelepciunea lui Dumnezeu”[14], inclusiv în Vechiul Testament[15] din care, potrivit cu doctrina creştină, citim că „înţelepciunea Lui este nemărginită”[16]. Înţelepciunea este sinonimă cu gândirea, un produs mintal pe care iarăşi îl face creierul. Deci, are Dumnezeu înţelepciune? Dumnezeu gândeşte? Bineînţeles. Din acelaşi motiv Hristos ne-a sfătuit, astfel: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Biblia Ortodoxă; Matei 5, 48), deci, nu să fim oi fără de minte doar pentru că aşa ne vor politicienii sau ierarhiile conlucrătoare cu politicile vremurilor.

3.11. Aşadar, Dumnezeu nu l-a creat pe om numai la exterior după chipul şi asemănarea Sa, lui Dumnezeu lipsindu-i celelalte organisme, microorganisme şi mecanisme pe care tot El i le-a proiectat şi creat inclusiv omului. Chiar ar fi culmea nebuniei teologice să creadă cineva, doar pentru a nu-i elimina din calendare pe unii „sfinţi” fanatici, plini de zel şi plini de sine, care s-au învârtit în cercul propriilor informaţii limitat cunoscute şi pe care le asimilase, că Dumnezeu este incomplet doar pentru a nu avea un trup asemănător dar nu şi identic cu al omului, doar pentru a confirma teoriile mozaice sau, de ce nu, ortodoxe. Asta se întâmplă şi în cazul teoriilor iudaice despre „pământul plat” şi „pământul cu margini”. Nemaiavând nici un fundament realist şi contradictoriu faţă de elocventele exemple date prin descoperirile lumii actuale, ajung să reducă totul doar la descoperirile antice şi să nu mai permită nimănui să exceleze în nici un domeniu de cercetare, doar pentru a nu se supăra Moise. Să nu uităm că nici teoria pământului plat nu a fost inventată de către evrei, ci de către filozofii păgâni. Oprirea timpului în loc, la capitolul progrese culturale şi descoperiri ştiinţifice, nu ar fi un fapt de vitejie pentru apărarea vechiului testament, ci un act de fanatism devotat descoperirilor filozofilor păgâni din antichitate de la care s-au inspirat şi adepţii credinţei lui Moise.

4.1. O formă păgână sau mitologică de antropomorfism a fost practicată în antichitate, atunci când unii oameni, bărbaţi sau femei, se proclamau divinităţi sau zei şi cu ajutorul puterilor politice reuşeau să fie consideraţi zei în ţări sau imperii întregi. Aici vorbim despre o formă de atribuire nelegitimă a unei stări atât de complexe, precum dumnezeirea, unor oameni simpli, azi fiind o practică a oamenilor dar după diagnosticarea lor cu schizofrenie. Pentru lumea antică aceste proclamaţii de „divinizare” erau obişnuite. Deci, ar trebui să fim recunoscători medicinii care a reuşit să definească astfel bolile creierului uman şi efectele lor.

4.2. În cazul nostru, al creştinilor, nu ştim dacă erau evrei sau nu acei care l-au etichetat pe Hristos ca „autoproclamat” Dumnezeu. Să nu uite că şi profeţii evreilor au proorocit despre venirea lui Mesia, chiar dacă într-o oarecare măsură acele profeţii erau culese din scrierile sumeriene şi ulterior remodelate pentru a avea un aspect potrivit constituţiei religioase iudaice. Deci, a-l elimina pe Mesia înseamnă că autorii acelor teorii anti-creştine, dacă erau iudei, au reuşit să-şi invalideze propriii lor profeţi în ale căror texte pretind că au o credinţă neşovăielnică.

4.3. Ei bine, creştinismul nu are mai nimic în comun cu iudaismul, decât unele similitudini care sunt prezente într-o sumedenie de mitologii orientale, antice, la baza acestora stând pasaje dislocate din cultura sumeriană. Antropomorfismul teologic al lui Hristos nu a fost iniţiat de către Audius, ci de către însuşi Hristos, ca mai apoi Apostolul Pavel să ne spună cu tărie că „Dumnezeu este Cel ce s-a arătat în trup” şi chiar dacă „Dumnezeu este duh”[17], prin păstrarea intactă a celorlalte mărturii evanghelice şi epistolare, Dumnezeu nu este numai Duh, ci o trinitate infinită, mai mult şi mai profund decât am putut noi să dezbatem acum.

4.4. Scoaterea lui Dumnezeu din trupul său, reducerea lui doar la o formă nevăzută, deloc bine definită, completă şi fără lipsuri, ar îngreuna înţelegerea omului că, în timpul vieţii sale pământeşti, prin toate darurile pe care le are de la Dumnezeu, ca şi creştin, are posibilitatea de a se îndumnezei pe sine[18], prefăcându-se în acelaşi chip al slavei lui Dumnezeu. De fapt, analizând mai cu atenţie versetul „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 17), vedem că omul este oglindă a chipului lui Dumnezeu şi nu invers. Deci, omul este mult mai simplu precum nici oglinda nu are în sine toate părţile celui care se oglindeşte, iar chipul oglindit nu devine niciodată un corp precum cel pe care îl reflectă.

4.5. Faţă de cele spuse de Pavel, în Biblia Ortodoxă având acelaşi sens precum şi în toate variantele confesionale biblice, mai mulţi teologi au interpretat frumos „venirea lui Dumnezeu în trup ca pe om să-l îndumnezeiască”. Nicolae Velimirovici, un episcop ortodox care a trăit în Serbia secolelor XIX-XX, spunea: „Prin „trup” în sens mai restrâns, se înțelege inima omului, ca centru al vieții, atât trupești cât și duhovnicești”[19]. Dacă ar fi spus asta un creştin audian, imediat s-ar fi sesizat un ortodox profan, afirmând că centrul vieţii este Dumnezeu. Trecând peste graba „ortodoxiopatică” de a arunca cu etichetele ereziilor în oricine şi oricând, Nicolae Velimirovici nu spune greşit ceea ce am citat adineauri. În contextul dat, să recitim arhicunoscutul îndemn al lui Hristos, „rămâneţi întru iubirea Mea” (Ioan 11, 9), dar şi relatarea Sa din rugăciune, când zice: „le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ev. Ioan 17, 26). Iubirea şi dragostea, deşi sunt diferite una de cealaltă, au acelaşi organ care le întemeiază, acel organ creat tot de către Dumnezeu, adică inima. Pentru stările pe care le are omului, pentru tot pozitivismul, chiar şi dacă se implică şi alte organe în crearea acestor procese, inima poate să fie considerată, cum zice şi Nicolae Velimirovici, centrul vieţii.

4.6. În primul verset citat mai sus ni se prezintă iubirea lui Hristos, Dumnezeul Întrupat, dar în al doilea ni se prezintă iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Ce-i greşit în a crede în inima cea plină de dragoste a lui Dumnezeu, promovându-o încât oamenii să renunţe la răutatea şi la războiul dintre ei, ştiind că şi Creatorul are o inimă, perfectă, o inimă din care izvorăşte lucrul bun şi starea pozitivă a lucrurilor, faptelor şi vremurilor? Iată că omul este factorul răutăţilor faţă de mediu, autorul conflagraţiilor şi al altor lucruri deloc bune, sănătoase şi folositoare. Nu Dumnezeu! Şi cum să nu-l îndepărteze pe om de Dumnezeu o hoardă de „cărturari” leneşi, care sub imaginea creată de „mari teologi şi trăitori”, lenevind în munca altora, stau degeaba şi născocesc tot felul de teorii, care mai decare mai neînţelese, chiar şi de ei înşişi?

4.7. Dumnezeu este prietenul omului. Dumnezeu este tiparul după care l-a creat pe om, ca o oglindă a Sa; Dumnezeu a investit în om daruri care pot să-l ajute să ajungă la desăvârşire, pentru că aceleaşi daruri sunt izvorâte din Trupul lui Dumnezeu, funcţionând ca o firească moştenire transgenerațională, veche tocmai de la Crearea omului. Să nu creadă cineva că omul nu păstrează în ADN-ul său amprenta „înaintaşului” Creator, asta doar pentru că vreun „popă”, de pe nicăieri apărut, are să inventeze cine ştie ce altă dogmă. Omul este creat din rădăcina lui Dumnezeu şi în timpul vieţii caută să-şi regăsească Tulpina din care a luat fiinţă, să se reunească şi să fie din nou împreună cu Părintele Său. Acesta a fost mesajul pe care l-a transmis Hristos, Dumnezeul Întrupat, adică antropomorf, dar „bisericile”, care nu mai sunt Biserici de multe veacuri, au căutat să-l ţină departe pe om de Dumnezeu pentru a fi dependent de „iertarea păcatelor” oferită contra cost la spovedanii sau alte slujbe inutile.

4.8. Este o ipocrizie să-i vinzi omului „iertare de păcate”, când Hristos l-a învăţat să iasă din greşeli şi nu i-a cerut nimic în schimb. Doar că, omul nu mai are timp să-l asculte pe Hristos de glasul multor „teologi” care mai degrabă putem spune că urlă şi nu că vorbesc, care au plecat la crearea de războaie tocmai cu false cuvântări despre pace şi iertare. Ei bine, Antropomorfismul lui Dumnezeu şi cunoaşterea existenţei sale este o hrană bună pentru omul care vrea să-l urmeze pe Dumnezeu, prieten al său, nu o bestie pornită spre ură şi pedeapsă. Aceste păcate puse pe spatele lui Dumnezeu, din dorinţa popimii idolatrice sau ortodoxe de a-l speria pe om, strică imaginea bunului Creator, nicidecum antropomorfismul, o doctrină frumoasă, o doctrină prezentă şi în scrierile Apostolilor, o doctrină care, chiar dacă nu este compatibilă cu iudaismul, este bogăţia creştinismului.

4.9. Iudaismul ţină-şi riturile şi doctrinele sale şi să-şi practice propriile rituri. Creştinismul să le ţină pe cele întemeiate de Hristos şi de Apostoli. Restul, sunt doar încărcarea timpului cu umbre de duhovnicie fictivă, în loc să-l fi folosit într-un scop util, practic, misionar şi spre mântuire. Nu putem să spunem că cel mai important rit din creştinism nu este predica, dimpotrivă. Dacă puterea politică a secolului al IV-lea nu şi-ar fi găsit crăpătură să intre prin perete, în conducerea Bisericii, probabil că astăzi timpul ar fi fost mai util folosit de multă lume. Dar, de ce să nu-i dăm crezare şi Dumnezeiescului Petru, când zice că: „mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (II Petru, 2, 2). Ni se pare că a renaşte acum, creştinismul iniţial, nu va fi de hula multora? Numai dacă ne gândim la cum vede ortodoxul sau catolicul episcopul însurat din apostolicitate, nu călugăr, nu montanist, vedem şi că Apostolul Petru chiar are foarte mare dreptate.

4.10. Ca şi concept creştin, Antropomorfismul, ca teză eclesiologică a Episcopului Audius, este cel mai apropiat concept de doctrina ortodoxă şi catolică la ora actuală în privinţa trinităţii, cu foarte mici diferenţe. Acest concept, pentru anul în care s-a scris „Panarionul”, era încă neabordat suficient de complex, încât să fi fost adoptat ca şi parte a dogmei ortodoxe.

5.1. Deşi Epifanie (n.310* – d.403) nu a fost ostil deloc creştinilor care l-au urmat pe Episcopul Audius şi pe ceilalţi dimpreună cu el, totuşi trebuie să recunoaştem că Teodoret a fost şi s-a dovedit a fi un scriitor ostil inclusiv faţă de conceputul antropomorfismului. Asta pentru că abia la Sinodul din Calcedon, din anul 451, avea să se introducă aceeaşi teorie în doctrina „Bisericii Imperiale”. Teodoret (n.393 – d.457), înainte de acest Sinod, denumeşte „erezie” doctrina care se referă strict la „Dumnezeul Întrupat”, iar pe Episcopul Audius îl consideră eretic. După anul 451, scade brusc şi vlaga agresiunilor lui Teodoret. Se pare că, atunci când trebuia să critice pentru a satisface interesele imperiale, acesta o făcea într-un mod cu totul şi cu totul special, dar nu atât de special încât să nu renunţe la această poziţie în preajma Sinodului din Calcedon, şi de data aceasta tot din postura câinelui slugarnic.

5.2. De fapt, doar pentru arieni conceputul antropomorf era considerat o erezie, asta pentru că arienii nu au crezut în Hristos ca şi în Dumnezeu, cu toate că Noul Testament mărturiseşte că „Dumnezeu s-a arătat în trup”, mai uşor le-a fost să ignore scrierile Apostolilor şi să se ghideze după iudaism, cum a fost şi la alegerea, din nou, ca zi de sărbătoare, sâmbăta. În rest, toate confesiunile care susţin că sunt creştine, adică ortodocşii, catolicii, copţii, armenii, chiar şi protestanţii, cu excepţia arianismului intens regăsit între neoprotestanţi, au în doctrina trinitară acest concept „audian”.

5.3. Dacă analizăm profund scrierile lui Epifanie, vom vedea că numai arienii au avut o opoziţie ostilă faţă de audianism şi faţă de antropomorism, nu şi ceilalţi episcopi imperiali, sinoade sau părţi ale clerului bisericesc oficial. Cum zice şi Pavel, aşa putem să etichetăm şi noi scrierile cronicarului Teodoret un basm exclusiv băbesc. A scrie cărţi teologice un ziarist, nici măcar teolog autodidact, este cu adevărat o noapte a minţii eclesiologice.

5.4. Epifanie, cât a fost el de ortodox în gândire, totuşi nu a putut să atace dogma apostolică pe care o păstra cu sfinţenie Episcopul Audius, doar pentru a se potrivi cu dorinţele puterii politice care, indiferent de câte Sinoade cu final tragic a convocat, nu a avut niciodată o gândire pur-creştină şi nici la ora actuală nu poate avea. Din scrierile sale despre Audius, aflăm următoarele: „Pe lângă admirabila sa mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh în sensul bisericii apostolice și a păzirii celorlalte < dogme > cu totală credincioşie, tot modul său de viață este admirabil. Căci și-a câștigat existența cu propriile sale mâini, la fel și episcopii de sub el, și preoții și toți ceilalți”[20]. Vedem că nici aici şi nici în întregul „Panarion”, Epifanie nu aminteşte că audienii ar fi avut vreo erezie sau că Antropomorfismul este o erezie. Nici nu se poate ca antropomorfismul să fie socotit drept a fi erezie, numai pentru a aprecia arianismul şi a desconsidera dogma Apostolilor.

5.5. Este straniu că, până în vremea împăratului Constantin, nu a fost nevoie de nicio dezbatere asupra dogmei Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeul cel Întrupat, Iisus Hristos, după numele Lui real, scris de mâna lui Petru pe Altarul Bisericii din Antiohia, „Isu Christu”. După venirea lui Constantin la putere, apar primele forme politice care chiar şi reuşesc să pună monopolul pe conducerea Bisericii Creştine. La început o obligă să-şi arunce Icoanele, cum a fost şi apariţia iconoclasmului la Sinodul din Elvira, despre care ortodoxiei şi catolicismului le este ruşine să amintească. Ulterior, apare implementarea misoginismului prin abandonarea multor tradiţii datate încă din vremea Apostolilor. Mai apoi, politica avea să intre cu atâta ferocitate şi să tulbure dogma fundamentală a creştinătăţii, adică cea a Mântuitorului.

5.6. După ce tulburările au fost făcute strict de apropiaţii familiei regale, Arie fiind un prieten al surorii lui Constantin, Constanţia, arianismul apare ca şi o diversiune prin care Biserica Creştină avea să fie obligată să-şi piardă jumătate de secol cu dezbateri zadarnice, cât să nu observe nimeni că se pune stăpânire, treptat, pe majoritatea comunităţilor creştine din lume, cu excepţia celor donatiste şi audiene, împuţinate ulterior cu brutalitatea „armatei ortodoxe”.

5.7. Epifanie, cu o subtilitate elegantă, recunoaşte că „biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur” (Panarion 9, 9), doar că, să fim serioşi, câţi dintre teologi au studiat Panarionul ca mai apoi să ne adresăm întrebarea dacă ortodocşii de azi îşi dau seama despre ce ambuscadă vorbeşte autorul. Cât despre abordarea cărţii intitulate „Antocratus”, a aceluiaşi autor consacrat de Bisericile Ortodoxe şi Catolice ca şi Sfânt, nici nu mai are rost să vorbim. Din nefericire, rămân în istorie poziţiile unor academicieni buni în domeniile pe care le-au studiat, cum ar fi şi ale acestui Epifanie, dar care aproape că nu se mai pot face auzite din cauza urletelor feroce ale unor ziarişti timpurii, cum a fost Teodoret.

5.8. Diferenţele antropomorfismului, spun unii ortodocşi, sunt acelea că „unul este doctrinar iar celălalt este simbolic”. La prima vedere afirmaţia căreia nu-i voi da sursa din varii motive, pare una reală, însă nu există nicio diferenţă între termenii „doctrinar” şi „simbolic” pentru că simbolul religios simplu este amplu dezbătut prin „doctrină”. Cu afirmaţia de mai sus, unele confesiuni mergând tot pe cărările dogmatice trasate de arieni, încearcă să diferenţieze „antropomorfismul doctrinar” de „antropomorfismul simbolic” şi să-l eticheteze pe primul a fi „eretic” iar pe al doilea a fi „scriptural”. Ce poate să fie scriptural când însuşi Hristos le spune Apostolilor că, aşa cum îl văd pe El, aşa este Tatăl? Scriptural sau ne-scriptural, nu poţi fi atât de obraznic încât să dezbaţi „organele interne” ale Tatălui sau să concepi filozofii pe marginea acestui subiect, decât dacă mintea nu mai este prea funcţională. Însăşi Evanghelia ni-l descrie pe Tatăl, prin gura Fiului care „s-a arătat în trup”, dar aceeaşi Evanghelie ne arată că Dumnezeu nu este numai Duh, chiar dacă starea imaterială predomină.

6.1. Dintre cei mai mari teologi şi scriitori bisericeşti cunoscuţi până astăzi, care au fost „antropomorfiţi” în conceptele lor îi amintim pe Melitos de Sardis[21], Tertulian şi Lactantius.

6.2. Melitos a fost Episcop de Smirna şi a decedat în anul 180. El este primul autor creştin care confirmă doctrinele apostolice şi susţine că divinitatea lui Hristos nu se antropomorfizează şi nu se contopeşte cu umanitatea lui Hristos. Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o confirmare a teoriilor ortodoxe de tip „duofizite” de mai apoi, abordarea lui Melitos având în vedere să facă diferenţa dintre Hristos ca şi Persoană veşnică şi naşterea Trupului Său, din Fecioara Maria, vorbind astfel nu despre naşterea lui Dumnezeu, ci despre naşterea Trupului în care Dumnezeu s-a arătat.

6.3. Tertulian, un secol mai târziu, mărturiseşte acelaşi lucru precum şi Episcopul Melitos, dar nici Biserica Ortodoxă de astăzi nu omogenizează firea umană cu firea divină într-atât de bine cât îşi laudă propriile sale lucrări dogmatice. La urma urmei, ce limbaj omenesc poate să definească această complexitate a Sfintei Treimi? Niciunul, acestea fiind doar reflecţii ale mândriei omului de a găsi o explicaţie la orice.

6.4. În secolul al IV-lea, Lactantius[22], unul dintre consilierii lui Constantin cel Mare, se ambiţionează să nu renunţe la conceptul antropomorf, fapt pentru care moare subit chiar în timpul Sinodului de la Niceea, Sinod la care împăratul a venit cu hotărârile scrise de dinainte, rămânând numai să fie semnate de participanţi. De atunci, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică se laudă că Sinodul de la Niceea a condamnat arianismul, lucru deloc adevărat. Ascensiunea ariană de după acest Sinod a fost incomparabilă cu perioada de debut, urmând ca însuşi Constantin să se boteze tot de către un arian, adică Eusebiu de Nicomidia. Ulterior, descendenţii politici i-au înfrumuseţat imaginea împăratului aşa încât să dăinuie şi numele său peste veacuri, sub pretextul că a emis un decret de „libertate creştină”, în anul 313, care de fapt fusese emis de către Licinius, la Milano, Constantin nedorind să-l semneze, dar care Edict nu conferea libertate creştinilor, ci tuturor confesiunilor religioase! Acest decret a legiferat atât de multă pace pentru creştini încât, după emiterea lui, creştinismul avea să întâlnească cele mai cumplite prigoane din urma cărora să fie peste 6 milioane de martiri.

6.5. Adevăratul Decret de libertate creştină a fost dat de Galeriu, în anul 311, chiar şi superficial. Nici pe departe n-a fost mai superficial decât „al lui Constantin”. Decretul lui Galeriu este cel care conferă toleranță creştinilor, în mod special, dă recunoașterea creștinismului ca religie cu drept de a se întruni, condiția fiind aceea de a nu tulbura ordinea publică şi de a se ruga Dumnezeului lor pentru pacea Imperiului Roman. Aceste două „clauze contractuale” nu prea l-au încântat pe Constantin care dorea cu orice preţ puterea supremă în Biserica Creştină. Aici este bine să ne reamintim şi de prima dintre cele mai „măreţe” reforme ale sale, amintită de Epifanie de Salamina: „în vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a se potrivi cu ziua de naştere a împăratului”[23]. Dăm aici doar acest exemplu de grandomanie constantiniană, încât celebrul împărat arian ajunge până la mutilarea datei Sfintei Învieri a Domnului, doar pentru că nu-i convenea să fie serbată la ziua lui Hristos şi vrând să fie sărbătorită la ziua lui de naştere. Cât despre „minunile” care se petrec pe la Ierusalim, doar în spatele uşilor încuiate şi după cortinele trase, cu un volum orbitor de povestioare, captivante, este de preferat să nu ne condiţionăm credinţa în Hristos după basme băbeşti şi după minuni pe care „le văd” numai autorii lor.

6.6. Aşadar, renunţarea la doctrina antropomorfă a fost un interes imperial tocmai pentru a da naştere acestei plăgi nevindecate în Biserica Creştină, adică arianismul. Dacă Epifanie spune la finalul secolului al IV-lea că tulburările au rămas din vremea lui Constantin şi încă se simt şi în vremea lui, iată că acelaşi lucru îl putem spune şi noi, în secolul XXI. Deci, implicarea acestui împărat în Biserică a lăsat nenumărate dureri sufleteşti şi nicio alinare, chiar dacă unii încearcă să-i scrie viaţa, ghidaţi de valetul său, Eusebiu de Nicomidia, asta doar din cauza ruşinii că nu sunt capabili să scoată din calendar un personaj care nu a avut absolut nimic în comun cu sfinţenia, sărbătorit de Biserica Imperială doar pentru că în al 30-lea an de domnie s-a canonizat singur şi s-a trecut în rândul Sfinţilor.

6.7. Este greu urcuşul îndreptării, mai ales pentru unele persoane care pretind că ocupă ranguri ierarhice în Biserică, de fapt ocupând doar posturi politice bine plătite. În schimb, urcuşul creştinilor simpli de la erezie la credinţă apostolică ţine numai de voinţa fiecăruia. Cu toate acestea, luptele pe care le pot duce „imperialiştii ortodocşi”, în momentul dezicerii unora de jugul robiei, pot fi anticipate.

6.8. Nu este nicio similitudine între Antropomorfismul creştin şi antropopatist iudaic. Antropomorfismul mozaic atribuie divinităţii inclusiv patimi: mânia, gelozia, necunoştinţa şi ispitirea, furia, cruzimea, părerea de rău pentru lucrul făcut şi altele, acestea fiind aberante cel puţin pentru creştinism. De aici putem înţelege ce spune Apostolul Pavel, că Dumnezeul creştinilor nu este tot unul cu cel al evreilor: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai ALTUIA, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu” (Romani 7, 4). De asemenea, spre deosebire de „frica de Dumnezeu” din iudaism, de la acelaşi Apostol aflăm că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Timotei 1, 7). Or, dacă analizează cineva complexitatea dogmatică a Bisericilor Ortodoxe, Catolice, Protestante şi Neoprotestante, toate născute din aceeaşi Biserică Imperială, a lui Constantin, descoperă o discrepanţă majoră între creştinismul Apostolilor şi „creştinismul” malformat din doctrinele celorlalţi. Practic, la porunca unui împărat, ce-i drept niciodată creştin, pentru beneficiile băneşti, s-a renunţat la închinarea către Dumnezeul creştin în favoarea revenirii la iudaism. Nimic nou-testamentar nu poate să fie fundament pentru iudaizarea ce s-a făcut după secolul al IV-lea. Aşa se explică faptul că „ortodoxie” înseamnă 95% iudaism, la fel şi catolicism şi celelalte, iar creştinism doar 5% sau şi mai puţin de atât.

6.9. Există, într-adevăr, un concept antropomorf păgân şi unul eretic. Primul este acela că, înaintea creştinismului existau o mulţime de religii care dădeau cinste unor zeităţi construite din diverse materiale, iar alţii unor oameni pe care-i ridicau la statutul de zei. În privinţa antropomorfismului eretic, putem să includem aici toate confesiunile şi toţi autorii care au încercat să pătrundă în Treime, să o dezbată până ce mai rău au complicat vindecarea unor plăgi deja formate. Cum spunea şi Epifanie, este imposibil ca mintea omului, limitată, să cuprindă veşnicia. Astfel că, dacă unele dezbateri ale antropomorfismului lui Hristos pot să nu pricinuiască schisme sau erezii în acest secol, pot provoca tragedii în secolele următoare.

6.10. Prin urmare, singurele definiţii valabile pe care ar trebui să le acceptăm, legat de antropomorfism, sunt cele prezentate de Mântuitorul Hristos în Evanghelie şi de Apostoli în Epistole. Restul, sunt păreri şi poziţii diferite care, mai devreme sau mai târziu, vor fi înlocuite cu lejeritate, chiar dacă în anumite momente s-au bucurat de celebritate. Din acest motiv, Audianismul se rezumă la conţinutul nou-testamentar şi la ceea ce a declarat Apostolul Pavel: „Dumnezeul care s-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16). Este o nădejde în plus pentru om să meargă spre „desăvârşire” ştiind că Cel pe care îl urmează, este antropomorf, adică are Trup, şi cu atât mai mult şi desăvârşirea umană este posibilă, dar cu nădejde şi cumpătare.

6.11. Apostolul Pavel este cel care îl avertizează pe Timotei că „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (Biblia Ortodoxă, II Timotei, cap. 4, vers. 3-4). Această premoniţie nu avea să se adeverească peste mii de ani, ci la doar câteva secole mai târziu.

6.12. O „profeţie” similară cu cea de mai sus, tot a Apostolului Pavel, în contextul discutat aici, este următoarea: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut” (Biblia Ortodoxă, I Timotei cap. 4, vers. 1-3). Şi Apostolul Petru face un astfel de avertisment: „Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (B.O. II Petru, cap. 2, vers. 2).

6.13. Nicio epistolă nu face avertismente mai departe de câteva decenii sau secole până la adeverire. Or, vreme de 3 secole creştinismul a funcţionat după regulile lui Hristos şi ale Apostolilor Săi, până la implicarea forţată a puterii politice, cu atâta insistenţă, în organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine. Astfel, avem prima ruptură majoră la Sinodul din anul 311 când 71 de episcopi, majoritari, se îngrădesc de comuniunea cu un număr de până în 10 episcopi care-l susţineau pe împărat. Aceştia din urmă beneficiază de sprijinul politic, de forţa militară şi reuşesc în cele din urmă ca reformarea creştinismului să fie pusă în aplicare.

7.1. Pentru a înţelege cât de mult s-au îndepărtat cultele oficiale de creştinismul apostolesc, să privim la învăţătura Apostolului Pavel şi să analizăm şi contextul religios al bisericilor majoritare din zilele noastre, adică cele catolice şi cele ortodoxe. Zice Apostolul că: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (Biblia Ortodoxă, I Timotei cap. 3, vers. 2-5). Avem un singur regulament al alegerii episcopului în tot Noul Testament şi în acesta este prezentat ca fiind căsătorit şi bun chivernisitor al familiei sale. Din secolul al IV-lea, după reformele de la Ancira, apar dispoziţii ca episcopul să fie necăsătorit şi tot mai distant şi rece faţă de creştini; arogându-şi infailibilitatea de a nu fi judecat pentru nimic din ceea ce face, în schimb, el însuşi, fără nici un temei nou-testamentar, erijându-se în judecător şi dătător de pedepse. Dacă un ortodox sau catolic vede un episcop căsătorit, i se pare un lucru de hulă. Deci, calea adevărului devine hulită cu acordul acelora mulţi la număr, iar adăugirile cele noi devin obligatorii, lucru care practic ne confirmă profeţia Dumnezeiescului Petru, despre cum va fi hulită calea Apostolilor pentru alte cărări mai noi.

7.2. După veacuri de „obiceiuri noi”, statornicite în lume cu impunere politică şi militară, omul crede că aceste rânduieli sunt vechi de când este creştinismul. Nici pe departe. Episcopi căsătoriţi au existat în ambele milenii de creştinism doar că, nefireştile alegeri devenind majoritare, episcopii cu alte orientări au conceput să se aleagă unii pe alţii, făcând tot posibilul ca episcopii căsătoriţi să fie din ce în ce mai rari, până la dispariţia lor în secolul al XVI-lea. Dacă am întreba teologii catolici şi ortodocşi, cu regula de a răspunde la întrebarea „Poate cineva să anuleze Noul Testament?” cu „da” sau „nu”, aşa cum zice Hristos[24], ne vor surprinde cu răspunsul: „mai există o explicaţie”. Aşa cum matematica poate să creeze iluzii printr-o uşoară răstălmăcire, tot aşa poate să se transforme şi „da” în „nu” doar pentru ca cei întrebaţi să caute metode de a-şi apăra episcopul căruia sunt robi.

7.3. Din apocrifa ortodoxă denumită „Faptele Apostolilor”, aflăm un alt avertisment care se pare că este sinoptic cu cele de mai sus: „Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte, 20, 30). Ce se înţelege prin cuvântul „răstălmăcire”? A stâlci sensul. Or, ce alt sens poţi da expresiilor Apostolului că episcopul trebuie să fie bărbat căsătorit şi să fie bun chivernisitor al casei sale? În Ortodoxie şi în catolicism tradiţia a devenit „să fie singur, călugăr”. Vorbim despre o răstălmăcire? Categoric că vorbim! Şi pentru că aceste reguli ale Apostolilor au fost înlocuite cu regulile politico-religioase de după veacul al IV-lea, azi avem o mulţime de cazuri de episcopi călugări care trăiesc cu maici, sub pretextul că nu se împreunează – de parcă asta ar reprezenta singurul inconvenient – sau care, la fel de rău, de la curvii şi preacurvii au sărit la altele nefireşti. Deci, de la „se cuvine ca episcopul să fie însurat” s-a ajuns la „se cuvine să nu fie”. Ce se înţelege prin „se cuvine”? Că majoritatea Apostolilor, aşa cum ne relatează şi Noul Testament ortodox şi cel catolic erau căsătoriţi, excepţie făcând, pentru vârsta lor fragedă, doar doi dintre aceştia, adică Pavel – care n-a fost ales de Hristos – şi cu Iosiv-Barnaba, care de asemenea era foarte tânăr.

7.4. În perioada lui Nero, au fost arestaţi 4 nepoţi ai Apostolului Iacov care au dovedit că nu sunt evrei şi au fost eliberaţi, dar şi doi fii ai Apostolului Barnaba, lucru pe care Bisericile Ortodoxe îl mai amintesc decât foarte rar, prin cărţi, nu şi prin predici, pentru ca omul să nu observe cât de morali, normali şi familişti erau Apostolii lui Hristos, dar şi că nu prea erau evrei de nicio culoare. Această ignoranţă are scopul de a întări şi mai mult impresia omului simplu că Apostolii erau călugări, unii dintre creştinii de azi fiind şocaţi să afle că primii călugări apar într-o erezie, montanism, nu în creştinism. Deci, este autentică declaraţia lui Pavel din Epistola către Corinteni, cap. 9, vers. 6, că este binecuvântată inclusiv căsătoria apostolului după apostolie, adică hirotonie. Este copilăreşte să spunem că vreun Sinod are autoritatea de a anula principiile fundamentale ale Noului Testament, modificarea având în continuare un caracter pur creştin. De aici putem să deducem că autorii tuturor tulburărilor din Biserică nu au căutat scopul Bisericii mai mult decât atingerea scopurilor lor personale.

7.5. Hristos zice: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu” (Marcu, cap. 10, vers. 6). Nicăieri nu spune să fie urmată pilda lui Ioan Botezătorul care, de fapt, cheamă oamenii să se oprească dintru toate pentru că se întrupează Dumnezeu. Era un moment unic în istoria lumii şi omenirea avea datoria de a-l primi cu atenţie sporită. Dimpotrivă, Hristos, care a instaurat regula căsătoriei la creştini, îl numeşte din acest motiv pe Ioan Botezătorul mai mic decât toţi creştinii (Biblia Ortodoxă, Matei 11, 11).  Devenind iarăşi la „răstălmăcirea” despre care vorbeam mai devreme, vom vedea că „pravila” Bisericii Ortodoxe umileşte şi pune în inferioritate clerul căsătorit, numind toate făpturile leneşe şi nefireşti „cinul îngeresc”. Aşa că, de la măreţul chip al creştinului autentic, s-a ajuns ca tocmai calea adevărului să fie hulită, şi nu de astăzi, ci din secolul al IV-lea.

Astăzi, omul doar trăieşte cu impresia că este creştin, sub răspunsul că „la noi este altfel”. Faţă de cine sau faţă de ce, la ei este altfel? Faţă de creştinismul Apostolic, apostolicitatea rămânând doar o falsă declaraţie din Crezul ortodox, cum că „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, mărturisesc un Botez…”, punând, totuşi, sobornicitatea episcopală mai înaintea apostolicităţii, dar la final botezându-te rob, nu creştin.

7.6. Din Liturghierele secolului al IV-lea pe care se mândreşte atât catolicismul, cât şi ortodoxia că le conservă prin muzee mănăstireşti, aflăm formula „se botează creştinul lui Dumnezeu, cutare”, formulă care trebuia să dispară pentru ca omul să fie hrănit tot mai mult cu robia şi cu supunerea inoculată. De frica iadului, omul se aruncă pe sine în iad, călcând rânduielile Apostolilor doar pentru a se potrivi cu rânduielile ierarhilor. Expresia „noi facem ascultare de episcopi” pare să capete însemnătatea robiei într-o erezie, doar pentru a fi în pas cu majoritatea practicanţilor dintr-o anumită regiune geografică.

7.7. Am inclus aceste paragrafe pentru a nu intra prematur în abordarea Sfintei Liturghii, legându-ne tot de antropomorfismul lui Hristos, la care să revenim. Dar, înainte de a dezbate şi acest subiect, să luăm seama şi la acest articol din simbolul de credinţă comun, al bisericilor ortodoxe şi catolice: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut”. De asemenea, „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om”. Deci, s-a pogorât din cer şi s-a întrupat. Avem antropomorfismul în simbolul de credinţă al bisericilor imperiale, adică ortodoxe şi catolice? Iată că îl avem.

7.8. În Catavasiile „Naşterea lui Hristos”, Biserica Ortodoxă cântă: „…Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slava puterii Tale, Doamne!”. (catavasia a IV-a) „…Iar Cuvântul, în Fecioara sălăşluindu-Se şi trup luând, ieşit-a lăsând-o nestricată…” (catavasia a VI-a). În prima catavasie se mărturiseşte că Hristos este de o fiinţă şi de o vechime cu Tatăl, în mod corect am putea spune, că înaintea întrupării era fără de trup. În cea de-a doua catavasie avem mărturisirea că şi-a luat trup. Cine să se nască, dacă exista deja? Trupul lui Hristos se naşte, iar El, existent din veşnicie, se întrupează. Iată încă o dată antropomorfismul lui Hristos în rămăşiţele creştine de prin cântările  ortodoxe.

8.1. Cu privire la expresia uzuală „Născătoarea de Dumnezeu” mai mulţi Sfinţi de la Sinodul al II-lea au condamnat termenul ca pe o erezie. Acest precedent dă curaj arienilor să alcătuiască noi erezii faţă de Hristos ca şi de un Dumnezeu care atunci se naşte. Or, Maica Domnului nu-l naşte pe Dumnezeu, ea însăşi fiind născută sau creată din voia lui Dumnezeu; Maica Domnului îi naşte Trup lui Dumnezeu, catavasiile ortodoxe concluzionând astfel, în asentimentul audian, că Dumnezeu s-a întrupat, nu că s-a născut, cel ce este nenăscut.

8.2. Dacă analizăm contextul dogmatic al Bisericii Ortodoxe, iudeo-creştine, aflat în contradicţie cu propria sa Biblie, afirmă că Dumnezeu este Duh. Dacă şi pentru Tatăl, Biblia Ortodoxă vorbeşte despre „nas, urechi, mâini şi picioare” şi-ar defini Dumnezeul handicapat având nas şi să nu respire, precum şi celelalte mădulare ale trupului. Bineînţeles, nu putem vorbi despre corpul Dumnezeirii în egalitate cu trupul omenesc, destul de limitat şi ca timp şi ca potenţial, dar nici nu putem să-l scoatem pe Dumnezeu din antropomorfismul Său, doar pentru că arienii erau mai iudei decât iudeii, făcând astfel  din Dumnezeu numai un spirit.

8.3. Epifanie face aluzii la expresiile audienilor că „ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele”, dar această expresie nu este a audienilor, ci a Apostolului Petru[25]. La ce-i trebuie lui Dumnezeu ochi, dacă este atoateştiutor? Iată o închipuire iconografică, dar textuală, a imaginii lui Dumnezeu, care bineînţeles că, fiind făcută de către dumnezeiescul Apostol Petru, nimiceşte orice născocire şi răstălmăcire eretică sau ariană. Unii, copleşiţi de erezia celor de la Sinodul din Elvira, au conceput că nu-i deloc recomandat a-l picta pe Dumnezeu cu chip de om. Or, în chip de ce îl descriu Apostolii? De duh? Cum ar putea cineva să închipuie duhul, adică potenţialul, sau spiritul, care este imaterial şi inimaginabil? (Chiar dacă duh şi spirit au sensuri foarte uşor diferite în limba română, în toate celelalte limbi este acelaşi termen.)

8.4. Vedem că, după Înviere, Hristos se arată Apostolilor Săi, cu trup, nu cu duh. Însuşi textul ortodox ne relevă antropomorfismul de după Înviere, aşa cum am mai arătat: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” (Biblia Ortodoxă, Luca, 24, 39). Vorbim despre o continuă antropomorfizare a lui Hristos, adică despre o veşnică întrupare şi nu doar una temporară, de până la Înviere, cum au zis unii eretici? Iată că vorbim şi încă o dată filozofiile bisericii imperiale se arată contradictorii inclusiv în înţelegerea propriului său crez.

8.5. Pentru a nu se da naştere unor răutăcioase interpretări faţă de cele spuse anterior, arienii au interpretat evreieşte textul Evangheliei lui Ioan, unde Hristos zice: „Nu doar că pe Tatăl l-a văzut cineva, decât numai Cel ce este la Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl” (Capitolul 6, vers. 46). Deci, erezia s-a produs prin raportarea Noului Testament la tâlcuirea lui prin Vechiul Testament, un lucru de o incompatibilitate dovedită. Şi, da, în contextul evreiesc, nimeni nu l-a văzut pe Tatăl. Cu toate acestea, nu suntem evrei! Nu ne ghidăm după Vechiul Testament pentru a anula sau pentru a tâlcui Noul Testament. Însuşi Hristos, cum relatează şi Biblia Ortodoxă, a zis: „Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14, 9). Cu alte cuvinte, cum să le arate pe Tatăl dacă Trupul Tatălui tocmai El este? Aici se arată profunzimea credinţei Treimii, că o dată cu Fiul este prezent şi Tatăl şi Duhul, întrupaţi într-o unică fiinţă, într-un singur Dumnezeu.

8.6. Deci, Hristos nu este un trimis al Tatălui, în sensul limitat al cuvântului „trimis” sau „mesager”, ci o parte integrală a Corpului Treimii. Într-adevăr, ne-am abate puţin de la antropomorfism atunci când zice Hristos că „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28), dar nu am spus că totul se rezumă numai la antropomorfism. Nu are rost să filozofăm asupra dogmelor, ci doar să reţinem că însăşi exemplul Treimii ne pune duhul şi sufletul nostru, ca oameni,  mai mari decât trupul nostru.

9.1. În Evanghelia lui Toma, găsim: „păgubit este trupul care depinde de un alt trup şi năpăstuit este sufletul care depinde de două trupuri” (Evanghelia Goţilor, Toma, vers. 164). Are omul două trupuri de care să depindă? Nu. El, fiind trinitar, adică având deodată trup, duh şi suflet, nu se poate face dependent de două trupuri umane pentru că se păgubeşte pe sine, pentru că ori pe unul îl va sluji, ori pe celălalt îl va ignora. Spune aceasta nu în sensul de a se însingura cineva de lume, pentru că Hristos în lume i-a trimis! Ci pentru a înţelege povaţa Domnului: „când veţi face din doi unul, şi veţi face partea din afară totuna cu partea dinăuntru şi partea dinăuntru totuna cu partea din afară; iar partea de sus totuna cu partea de jos, şi veţi face din slăbiciune tărie, încât slăbiciunea să nu mai fie slăbiciune și vă veți lumina cu adevărat, atunci veţi intra în Rai” (Toma, 57-58). Deci, faţă de cele două trupuri sau de mai multe, aici vedem că şi filozofiile despre reîncarnări animalice, doar pentru că ne-ar plăcea să trăim totdeauna în trupuri, nu au nici un corespondent în învăţătura lui Dumnezeu.

9.2. Uneori, vedem că audianismul a avut dreptate în a lăsa dogmele în temeiurile Evangheliei şi a nu le răstălmăci cu prea multe explicaţii. Cine are urechi de auzit, aude şi înţelege de la primul verset citit, cel puţin în privinţa Dumnezeirii. Ajunge pentru veşnicie să cunoaştem de la Apostolul Pavel că Cel ce s-a întrupat este Dumnezeu. Arienii, amăgindu-se ambiţioşi cu mândria filozofiei, au reuşit să compromită învăţătura, cu sau fără intenţie, deşi indiciile arată clar că ei au fost mai degrabă o diversiune politică, susţinută financiar de politica lui Constantin, numai pentru a tulbura şi dezbina creştinismul. Aşadar, oricâte ar fi încercat creştinii să spună la Sinodul din Niceea, ideologia ariană avea un scop nevăzut, dar întunecat, pentru care înduplecarea lor spre calea adevărului nu a fost admisibilă.

9.3. Iar acum, revenind la antropomorfismul euharistic, dacă pe antropomorfismul hristic ortodoxia l-a lăsat numai în Catavasiere şi în texte rar citite şi l-a ucis printr-o notorie menţionare a „Născătoarei lui Dumnezeu”, în detrimentul „Născătoarei Trupului lui Dumnezeu”, catolicismul l-a compromis cu erezia substanţialistă şi cea de a transforma din corpul euharistic în însuşi Trupul lui Hristos. În conceputul de azi al Bisericii Ortodoxe, care a acceptat erezia catolicilor doar pentru a rivaliza cu cealaltă putere politică religioasă, latină, Liturghia îl preface pe însuşi Hristos, în carne şi oase, în Trup nevăzut şi însuşi El. Ei bine, poate să considere oricine, oricum, această afirmaţie, dar este o altă credinţă eretică.

9.4. În cel mai nostalgic moment din Liturghie, preotul rosteşte: „luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, dar dogmatiştii uită că Hristos a spus „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19 şi I Corinteni cap, 11, vers. 24 şi 25). Deci, întru pomenirea Lui, nu întru reîncarnarea Lui.

9.5. În Liturghierul Sarapion, manuscris pe care se laudă Biserica Ortodoxă că îl deţine şi pe care îl recunoaşte a fi singura legătură dintre „creştinismul” modern şi creştinismul apostolic, avem un fragment dogmatic din Liturghie, care este formulat de către Apostolul Ignatie: „Această pâine să fie spre închipuirea Trupului Sfânt; căci, Domnul Iisus Hristos, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâinea şi, rupându-o, a dăruit dumnezeieştilor Săi Apostoli, spunând: Luaţi şi mâncaţi; acesta este Trupul meu care se frânge pentru voi, pentru iertarea greşelilor”. (a cincea rugăciune a anaforalelor).

9.6. Dacă îi spunem unui ortodox, cu altfel de cuvinte, că Trupul lui Hristos din Liturghie este o înaltă şi aleasă închipuire a Trupului Sfânt, sau că este o pomenire a Sa, ne-ar considera eretici. Dacă asta o spune însuşi Hristos, pentru a nu se abate de la noile dogme ortodoxe cu temelie catolică, ortodoxul ajunge să lase deoparte Evanghelia şi să antropomorfizeze ceea ce Hristos nu antropomorfizează. Toate „mărturisirile” de credinţă ne arată mai degrabă lupta de a slugări necondiţionat crezul episcopilor conducători.

10.1. În încheierea acestui subiect, catolicismul şi ortodoxia au o doctrină perfect adaptată la doctrina audiană după secolul al VI-lea, strict şi numai în privinţa Întrupării lui Hristos, doar că termenul antropomorf a fost rezumat, în secolul predominant de arianism, adică al IV-lea, doar la doctrinele donatiste şi audiene. Ortodoxul de astăzi crede într-un Hristos antropomorf, dar citează că, undeva, nu ştie când, antropomorfismul era menţionat ca o erezie… De către cine? De către arieni! Tocmai împotriva acestora, Epifanie de Salamina, episcop şi Sfânt canonizat al Bisericii Ortodoxe şi Catolice, spune despre Audius: „Pe lângă admirabila sa mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh în sensul bisericii apostolice și a păzirii celorlalte < dogme > cu totală credincioşie, tot modul său de viață este admirabil” (Panarion 70; 2, 1). Deci, doctrina audiană nu are nicio erezie, doar că nu le-a plăcut arienilor, dar nici celui ce le-a dat toată puterea în imperiu arienilor, adică lui Constantin.

10.2. Însuşi renumitul călugăr ortodox egiptean, Pahomie cel mare, a fost un militant pentru apărarea antropomorfismului[26], într-o epocă în care puterea politică constantiniană încerca, prin persecuţie, să distrugă acest concept, în favoarea conceptelor iudaice ale arienilor. Pahomie avea să moară la numai 56 de ani, în timpul domniei fiului lui Constantin.

10.3. Toate aceste dezbateri sunt uneori imposibil de auzit şi alteori inutile de vorbit publicului. Câtă vreme cel ce poate să vorbească, tace în faţa adevărului, numai pentru a nu deranja teologia babelor, auzită de la alte babe, de veacuri, pilda câinelui care doarme în iesle, nici vitele lăsându-le să mănânce şi nici el odihnindu-se, este de actualitate. Este o formă de a cunoaşte şi de a respinge adevărul, doar pentru a nu cădea din graţiile celor ce încearcă să ţină Raiul închis, nici ei intrând, nici pe alţii lăsându-i să intre. Chiar şi superficial de s-ar dezbate catastrofa politicii lui Constantin, s-ar mai face un pic de lumină în lume.

---

[1] Epifanie de Salamina, „Panarion”, cartea III, cap. 70, punctul 7, subpunctul  1.

[2] Wace, Henry, (1836-1924) „A Dictionary of Christian Biography and Literature to the End of the Sixth Century A.D. (…)”, pag. 72.

[3] Panarion, cap. 50, p. 1, sp. 1.

[4] „Panarion”, cap. 70; 6, 1.

[5] „Panarion cap. 70; 7, 7.

[6] II Corinteni 4, 4 sau Coloseni 1, 15 / în „Apostolicon” II Timotei, vers. 26

[7] Evanghelia Goţilor, Matei, vers. 87; Biblia Ortodoxă, Matei 9, 11.

[8] Ev. Goţilor, Luca vers. 131; Biblia Ortodoxă, Luca 7, 34.

[9] Ev. Goţilor, Luca, vers. 206; Biblia O., Luca 8, 23.

[10] Ev. Goţilor, Luca, vers. 457; Biblia O. Luca 19, 41.

[11] Ev. Goţilor, Luca, vers. 536; Biblia O. Luca 22, 44.

[12] Biblia Ortodoxă, Luca 24, 39.

[13] Colecţia PSB, vol. 81, Maxim Mărturisitorul – Partea a doua, pag. 337, al. 1 (M.);

[14] Evanghelia Goţilor, Marcu, vers. 147; Biblia Ortodoxă, Marcu 6, 2.

[15] Daniel 2, 20; Iacov 13, 12; Sirah 1, 13 etc.

[16] Isaia 40, 28.

[17] Apostoliconul, II Corinteni, vers. 24; Biblia Ortodoxă, II Corinteni 3, 17.

[18] Biblia Ortodoxă, II Corinteni 3, 18.

[19] Nicolae Velimirovici, „Predici şi Omilii, cap. 28, Predică la Rusalii.

[20] „Panarion” cap. 70, punctele 2.1 şi 2.2.

[21] Hall, S.G. Melito Of Sardis: On Pascha And Fragments. Oxford University Press, 1979, pp. 69, 71.

[22] Lucius Caecilius Firmianus signo Lactantius.

[23] „Panarion” cartea a III-a, pct. 70, s.p. 9.

[24] Biblia Ortodoxă, Matei, cap. 5, vers. 37).

[25] Biblia Ortodoxă, I Petru, cap. 3, vers. 3.

[26] A Dictionary of Christian Biography and Literature to the End of the Sixth Century A.D., with an Account of the Principal Sects and Heresies, pag. 73.