EREZIA MONTANISMULUI

ISTORIA ŞI ARGUMENTELE EVANGHELICE

CARE DEMASCĂ EREZIA ÎNTRE SECOLELE I-III.

Discuțiile interminabile și chiar obsesive despre erezia ecumenismului umbresc o mulțime de alte erezii, care sunt practicate de veacuri în „bisericile” iudeo-creștine şi non-apostolești. La prima vedere, în toate cultele iudaizate se folosește termenul „Biserică Apostolească”, dar practicile lor sunt total opuse Sfintei Evanghelii. În lipsă de argumente solide, liderii cultelor sunt canonizaţi ca „sfinţi” şi aşa se formează constrângerea oamenilor de peste câteva decenii sau secole, să nu aibă curajul să spună ceva împotriva cutărui „sfânt”, chiar dacă marea majoritate a canonizărilor s-au făcut de către unele Sinoade în care puterea politică a vremii a avut ultimul cuvânt. Deci, nici măcar pe jumătate într-un duh de unitate Apostolească, ci mai mult gnostică, de tipul „creştinism politic”, iar gnostic pentru multele obiceiuri şi doctrine împrumutate de la păgâni sau, mai rău, adăugate tacit în capitolele Noului Testament, falsificându-se o mare parte din acesta, precum am mai argumentat în alte lucrări.

După canonizarea unor „mai puţini sfinţi” din istoria creștinătății, oamenii nu mai au curajul să-i combată şi ajung să meargă după învăţăturile acelora şi ale urmaşilor lor, chiar dacă nu coincid cu învățăturile Mântuitorului. Ecumenismul, de pildă, este o mare erezie, însă nici pe departe mai mare decât erezia montanismului. Este clar, nu există erezii mici sau mari, ci toate duc la absența mântuirii şi de lucrarea Darului Sfântului Duh. Însă, raportat la amploarea de care a dat dovadă în decurs de 1700 de ani, erezia montanismului este de nenumărate ori mai profundă decât erezia ecumenismului. Însuşi felul în care oamenii parcă au fost amuţiţi, să nu vorbească nimic despre această erezie, ne dă de gândit cât de puternică este manipularea pe care o doresc cultele iudaizate şi pseudo-creştine.

Erezia montanismului a fost denumită aşa abia în secolul al II-lea, de la numele clericului care conducea structura, Montanus din Frigia (156 d.Hr.) şi care a înmulţit numărul de adepţi. Momentul în care această structură devine foarte vizibilă în Biserica primelor secole, este atunci când cunoscutul Tertulian a renunţat la cultul creştin-apostolic şi a trecut la montanism[1]. Până atunci erezia fusese anonimă în creştinism, pentru că însuşi Hristos o combătuse ca o erezie.

Cei ce aveau să se numească mai târziu „montanişti”, apar pentru prima dată în Evanghelia Sfântului Apostol Matei: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot oare, nuntașii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Evanghelia Goţilor, Matei, vers. 90-91). Aceştia erau o parte dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care n-au vrut să meargă după Hristos şi au ales să trăiască „în post mult, necăsătoriţi sau despărţiţi şi într-un fel de nevoinţă”. Însă ei nu se duc la Mântuitorul să-l întrebe cum să trăiască, ci se duc să-l certe că El şi Apostolii Săi nu se ostenesc precum ei, cu post mult, nesomn şi în singurătate. Mândria anahoretică făcea ca ei să trăiască într-o iluzie de smerenie, prin fapte şi aspre nevoinţe. Aceasta se demască în contact cu Dumnezeu, când încep să-i dea sfaturi cum trebuie să fie şi nu să înveţe de la El cum este bine să trăiască.

Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că Sfântul Ioan nu a avut scopul de a inventa religii sau moduri de viaţă, ci de a pregăti calea Mântuitorului, după cum scrie: „Şi învăța mulțimile zicând: cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumitori. A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va Boteza cu Duh Sfânt, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa. Încă şi alte multe îndemnând, propovăduia poporului vestea cea bună” (Ev. Luca, vers. 91-94). Deci, aceştia nu-l ascultase pe Ioan şi nu doreau să-l urmeze pe Hristos, pentru că El nu era de acord cu asceza şi nevoinţa pe care o practicau ei.

Pe „părinţii montanismului” îi menţionează şi Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia sa: „Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, de asemenea şi ai cărturarilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (Ev. Ioan, vers. 112-114). Trebuie să vedem că Hristos nu anulează postul, ci dimpotrivă, dă sfaturi cum trebuie să se postească, nu cum învaţă protestanţii de astăzi, ci precum zice Dumnezeiasca Evanghelie: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatăl tău Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Ev. Matei, vers. 35). Iar de cealaltă parte, Apostolii au întemeiat Postul Răstignirii Mântuitorului, precum zice şi Sfânta Evanghelie, că atunci când erau cu El nu posteau, însă când avea să nu mai fie cu ei, vor posti, după cuvintele Domnului Hristos. El nu desfiinţează postul, ci dimpotrivă, îl înfiinţează şi îi dă forma lui plăcută de Dumnezeu, realistă şi echilibrată, nicidecum exagerată sau ca o tortură pentru trup.

Patimile trupeşti nu se omoară cu nici un fel de nevoinţă, dacă acesta este motivul fals invocat de „nevoitorii” contestaţi de Sfânta Evanghelie, pentru că şi după câteva luni de mâncat numai pâine şi apă, trupul are să moară de foame, dar până în ultima clipă poftele lucrează, precum zice chiar Biblia lor, în Epistola atribuită Sfântului Apostol Iacov, dar care nu se află în „Apostolicon”: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacob; cap. 1; vers. 13-14). Dacă omul nu-şi potoleşte gândul prăpăstios, nu-l poate ajuta nici postul, nici rugăciunea, absolut nimic, să se descotorosească de urâciunea faptelor.

De ce le zice Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor Săi să-şi spele faţa şi să ungă capul lor (pe atunci era un fel de mir parfumat, care se folosea pentru ungerea părului)? Pentru că pseudo-ucenicii Sfântului Ioan propovăduiau osteneala şi ziceau că nu este bine ca „nevoitorul” să se spele (a se vedea că Patericul Ortodox, este plin cu astfel de sfaturi contrare Sfintei Evanghelii şi nimeni nu le observă, acelea a pildelor de nevoinţă când oamenii nu se spălau cu anii). Într-un cuvânt, Hristos defineşte cum trebuie să postească omul; dar, devreme ce pe aceştia îi respinge, este de înţeles că nu acceptă postirea exagerată, ascunsă în falsa închipuire a nevoinţei aspre. Mai mult de atât, putoarea trupului nu este dovadă de nevoinţă, ci de abatere de la Evanghelie.

Sfântul Apostol Pavel ne ajută să înţelegem mai bine de ce erau atât de contestaţi de Hristos şi de Apostoli aceşti „ucenici ioaniţi”, în scrisorile pe care le trimite Sfântului Apostol Timotei, să-l ferească de rătăcire şi să-l avertizeze de primejdioasa învăţătură a acestor eretici. Apostolul Pavel preconizează cât de departe are să ajungă această erezie şi îi scrie lui Timotei: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul” (Apostoliconul, Ep. I Timotei, vers. 19-20). Chiar şi atunci, părinţii montanismului începeau să propovăduiască singurătatea celor necăsătoriţi sau despărţiţi, ca şi cum aceasta este o altă cale spre mântuire. Însă vedem că Apostolul Pavel zice că inspiraţia aceasta vine de „la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi”. Deci, însuşi Apostolul Pavel îi consideră inspiraţi de demon să vorbească despre călugărie ca şi cum ar fi de la „Dumnezeu”. Tocmai Pavel, precum şi Varnava, erau necăsătoriţi, pe când ceilalţi 82 de Apostoli toţi trăiau în cununia binecuvântată de Dumnezeu. Să ne reamintim că Pavel era un adolescent când a devenit Apostol, ceea ce motiva vieţuirea sa de până atunci; însă, în toate scrierile sale, el nu acreditează episcopatul ca fiind destinat pentru cei singuri, toate treptele slujirii Sfântului Altar fiind destinate doar celor căsătoriţi, precum zicea mai înainte: „Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pre copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (Epistola I Timotei, vers. 17).

Hristos zice: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii” (Ev. Matei, vers. 34-35). Tot pe aceştia îi numeşte făţarnici, pentru că Apostolul Matei prezintă predica pe care o rosteşte Hristos spre combaterea ereziei lor şi de aceea le zice ca atunci când postesc, să nu fie trişti, pentru că ei propovăduiau un post aspru, cu lacrimi şi tristeţe, chiar şi cu sute şi mii de argumente, dar contrar învăţăturii lui Hristos. Din păcate toţi se iau după argumentele călugăreşti, dar nimeni nu vede cât de mult se contrazic acestea cu Evanghelia lui Hristos şi Apostoliconul Ucenicilor Lui. Deci, Mântuitorul învaţă ca postul să fie cu bucurie, pentru că tristeţea naşte anxietate, anxietatea temeri şi amorţeală, iar acestea din urmă îl fac pe om mai uşor de manipulat de alţii, decât să meargă cu bucurie pe calea lui Hristos. Tocmai asta îşi doreau liderii ereziei montanismului, ca oamenii să fie uşor de manipulat şi slugărit. Oare nu acelaşi lucru şi-l doresc, vizibil, şi cei de astăzi ce practică aceeaşi erezie, sub forma „anahoretismului”, (călugăriei) sau a „pustniciei”?

Dincolo de post aspru, mâncare puţină, trăire în singurătate sau divorţ pentru a alege această cale „anahoretică”, adepţii acestui cult ne-creştin se considerau creştini pentru că fusese botezaţi de Sfântul Ioan. Însă orice învăţa Hristos, ei răsturnau prin predicile şi faptele lor, mai mult să se asemene „lupilor” care se arătau pe ei a fi creştini, tocmai pentru a-i rătăci şi pe alţii. De aceea zicea Mântuitorul: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 282-285). În acest îndemn al Său, Mântuitorul arată felul în care trebuie să fie omul, nicidecum singur cum îndemnau aceşti ucenici rătăcitori, ci aşa cum l-a zidit Dumnezeu pe om, în comuniune deplină cu celălalt. Abia acum înţelegem de ce Apostolul Pavel, chiar şi necăsătorit fiind la acea vreme, zicea că aceşti eretici sunt învăţaţi de un demon să trăiască singuri şi să predice necăsătoria, pentru că teoria lor era împotriva învăţăturii lui Hristos şi, deci, lipsită de mântuire.

Aceştia propovăduiau, cum am mai zis, şi despărţirea soţilor pentru a trăi unul departe de celălalt. Însă Hristos arată încă o dată că omul nu are dreptul, nici măcar ca parte a acelui mariaj, să despartă ce a unit Dumnezeu, pentru că între fiecare se nasc dispute, dar bucuria împăcării este fără de margini, şi când ajung la desăvârşirea cunoaşterii bunătăţilor, din Învăţătura Mântuitorului, vor învăţa cum să procedeze să nu mai aibă loc nici un fel de divergenţă. De aceea, Mântuitorul zice: „Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Ev. Luca, vers. 374-375). „Şi El le-a zis: Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Ev. Marcu, vers. 287-288). Apostolii relatează într-o armonie fascinantă aceste sfaturi, completându-le cu pace, încât cititorul să înţeleagă că nimeni, nici femeia şi nici bărbatul să nu se lepede unul pe altul din nici un motiv, ci trebuie să fie aşa cum i-a lăsat Dumnezeu pe oameni, bărbat şi femeie, şi ceea ce El a unit, iară nu ei, să nu cuteze să despartă. Apostolul Pavel adaugă un cuvânt care adună toate aceste sfaturi într-unul singur: „Femeia nu este stăpână pre trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pre trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei! Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lepede” (I Corinteni, vers. 51-52).

Înaintaşii montanismului îndemnau la divorţ pentru a alege calea singurătăţii, a ascezei şi a nevoinţei şi de aceea Apostolul îi numeşte insuflaţi de demon şi îi combate.

Pentru a vedea mai concret chipul acestei erezii primare de la periferia creştinătăţii, trebuie să ne întoarcem la scrisoarea întâi trimisă de Apostolul Pavel către Timotei. Nu doar că îi numeşte inspiraţi de demon pe cei ce propovăduiesc necăsătoria, dar, pentru a înţelege de ce zice aceasta şi la cine se referă, ne întoarcem cu un capitol în faţă, unde scrie: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pre alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa” (Epistola I Timotei, vers. 14). În aceleiaşi Epistole, Pavel condamnă iarăşi erezia „părinţilor montanismului”, numindu-le învăţăturile astfel: „Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al Lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă” (I Timotei, vers. 21). În această Epistolă Apostolul Pavel condamnă secta pseudo-creştină şi îi explică Apostolului Timotei, cum trebuie să fie Episcopul, pentru a păstra cu adevărat chipul zidit de Dumnezeu şi îndemnat de Mântuitorul Hristos. În ziua de astăzi se foloseşte expresia „aşa era atunci”, de parcă atunci trebuia să se meargă după Învăţătura Sfintei Evanghelii, cum învaţă şi Apostolii, că nu de la ei vorbeau, ci de la Hristos, iar părinţii montanismului învaţă total invers, ca şi cum s-a schimbat Evanghelia, pe când ei au inventat alte reguli.

Apostolul Pavel vorbeşte atât despre cel mai mare, episcopul, cât şi despre cel mai mic, diaconul, zicând că ambii trebuie să fie căsătoriţi, nu poligami, divorţaţi ori singuri. De ce el era celibatar şi în acelaşi timp interzice ca un slujitor al Sfântului Altar să fie necăsătorit? Pentru că ei, toţi cei 84, au fost Apostoli, dar rangurile în care au hirotonit Apostolii, au fost doar acestea: episcop, preot (mai târziu) şi diacon. Aici trebuie să vedem că nu toţi Apostolii au fost Botezaţi. Însă Hristos pe toţi i-a trimis să boteze şi nimeni dintre creştini nu poate să fie nebotezat sau cu botez greşit. Deci, pentru Apostoli era începătura pe care a făcut-o Hristos, însă, pentru cei de după ei, nu poate să existe această iconomie sau altă rânduială de tipul ereziei montanismului.

Montanismul apare mai evident după secolul al II-lea, când o mare parte de creştini renunţă la învăţăturile Apostolilor şi se alătură conducătorului ereticilor, Montanus, iar mai pe urmă aceeaşi „trăire” singuratică o adoptă şi Origene, care se şi castrează într-un moment de beţie şi de nebunie. El intervine asupra textului Sfintei Evanghelii şi falsifică atât învăţătura Mântuitorului, cât şi a Epistolelor. De pildă, el este primul individ din istoria creştinătăţii de două secole care cutează să se castreze. Celsius, un scriitor al vremii, îl combate astfel: „unii dintre credincioși, procedând așijderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat-o, astfel încât acestea să fie capabile să răspundă obiecțiilor”[2]. Apoi, Origene se apără şi scrie că: „există unii care au corupt istorisirile Evangheliei”[3], dă o listă cu câteva nume de presupuşi eretici cu care el nu era de acord, însă nu aminteşte nimic de montanism, întărind probabilitatea de a fi împărtăşit aceeași doctrină „nevoitoare celibatară”.

Origene intervenise asupra textelor Noului Testament, adăugând în Evanghelia după Matei, folosită şi de erezia montanismului, ca şi cum ar fi îndemnat Hristos astfel: „sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă” (Ev. Matei, cap. 19, vers. 12). Era absurd ca Hristos să îndemne pe cineva să se castreze – să se facă famen – pentru a dobândi mântuirea; aceasta era doar una dintre demenţele lui Origene pe care a dorit să şi le argumenteze, adăugând pe ici, pe colo, câte ceva texte proprii în Evanghelii. Dovada că versetul este adăugat, precum alte câteva sute de versete, ne-o dă chiar cel mai vechi manuscris apostolesc, și anume „Evanghelia de Argint” (Codex Argenteus – Evanghelia Goţilor), tradusă de episcopul Ulfila – fost episcop arian, convertit la creștinism de Sfântul Ioan Gură de Aur – manuscris pe care mai multe Patriarhii Ortodoxe, printre care şi cea din România, îl recunosc[4] ca fiind cea mai veche mărturie a unei Sfinte Evanghelii Apostoleşti din anul 150. Celelalte manuscrise descoperite sunt datate după secolul al IV-lea. Deci nici măcar una care să fie mai veche şi mai autentică. Chiar şi scriitorul Tertulian menţionează această Sfântă Evanghelie, total diferită de cele folosite astăzi; iar scrierile Sfinţilor Ambrozie de Mediolan[5] şi Ioan Gură de Aur, nu de puţine ori, dau citate ca din Evanghelie. Însă, fie ele nu se găsesc nicăieri în cele oficiale, fie au o cu totul altă formă, precum am mai argumentat în lucrarea „Iudaizarea Creștinismului”. Versetul falsificat de Origene privind îndemnul la castrare NU se află în această Sfântă Evanghelie originală.

Origene face mai multe greşeli, precum şi aceea de a adăuga un capitol în Evanghelia după Luca, inexistent în lucrarea originală a Apostolului. Însă, dacă mândria lui de „mare” teolog l-a împins să completeze Evanghelia, precum îl acuza şi Celsius, împăratul Alexandru Sever şi mama sa, Iulia, i-au stat alături acestuia şi l-au finanţat considerabil să reinventeze „Biblia”. Acest capitol se găseşte în Ev. Luca (cap. 8, vers 26). Origene era egiptean şi nu cunoştea deloc geografia Israelului. El adaugă relatarea conform căreia Hristos a scos demonii dintr-un om, ei au intrat în porci, porcii s-au urcat pe o stâncă şi s-au aruncat în mare. Problema este că marea se afla la 48 de km de acel presupus ţinut, iar porcii ar fi zburat până acolo… Sunt mult mai multe contradicţii adăugate de Origene, precum numărul de îngeri menţionaţi la Înviere, în unele Evanghelii scriind că un Înger s-a arătat la mormânt[6], în altă parte scriind că au fost doi Îngeri[7]. Pe lângă acestea, el a mai adăugat şi anumite pasaje fictive[8], care nu se regăsesc în manuscrisul original al Evangheliei Goţilor şi care a determinat multe râsete ale celor de atunci, dar şi ale celor de acum, sau versete cu tentă povăţuitoare spre crimă[9], care de asemenea nu se află nicăieri în Evanghelia Apostolească.

Falsificarea textului Noului Testament, grație mândriei lui Origene, nu se rezumă aici. Am mai discutat şi argumentat acest subiect. Însă aceste dovezi incontestabile asupra „misiunii” lui, plătit fiind de un împărat să scrie Noul Testament, în timp ce acela era un mare călău al creştinilor, vădeşte interesul puterii politice de a pune mâna pe frâul creştinătăţii, tocmai prin compromiterea Cărţii sale de căpătâi. Origene era şi contradictoriu în operele sale, într-o parte zicând ceva, în altă parte, altceva[10]. Acelaşi stil duplicitar l-a avut şi în distrugerea textului Sfintei Evanghelii. Pentru aceea, vom analiza acest text al Sfântului Apostol Pavel: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt însemnaţi cu fierul înroşit în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pre care Dumnezeu le-a făcut” (Apostoliconul, Ep. I Timotei, 19-20). Intervenţia samavolnică a lui Origene a făcut ca epistola să devină contradictorie cu versetul următor: „ Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (Biblia falsă scrisă de Origene, Ep. I Corinteni, cap. 7, vers. 32-33). Era absurd ca Apostolul Pavel să se contrazică atât de mult, de unul singur, întrucât mai devreme zisese: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei”. Deci, nu avea cum Apostolul să statornicească ca Episcopul, Preotul şi Diaconul să fie bărbat căsătorit, iar mai apoi să se contrazică şi să-i discrediteze, zicând că cei căsătoriţi poartă grijă numai cum să placă femeilor lor şi lumii, pe când inițial zisese ca tocmai cei căsătoriţi să poarte grijă de Biserica lui Hristos. Acest verset nu a existat niciodată până să-l introducă Origene în Epistolă, având clar o problemă împotriva căsătoriei. Acesta este singurul motiv pentru care Epistola pare contradictorie. Apostolul nu se contrazice în realitate, ci textele adăugate de ereticul Origene fac să pară învăţătura contradictorie. Iar cine nu cunoaşte adevărul, riscă să se rătăcească în părerile proprii.

Dacă odinioară Apostolul Pavel îi numea insuflaţi de demoni pe cei ce opresc de la căsătorie, montanismul ajunge să ridice această erezie la rang de „rânduială dumnezeiască”. Pseudo-rânduiala „nevoitorilor” mai este numită în pateric „rânduială îngerească”, filozofând anapoda că un înger a venit să le vestească unor montanişti total opusul Sfintei Evanghelii, precum zice tocmai în Biblia lor, într-un text atribuit Apostolului Pavel: „Dar chiar daca noi sau un înger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema!” (Ep. Galateni, cap. 1, vers. 8). Acestora nu li se părea şi nici azi nu li se pare că merg împotriva Sfintei Evanghelii, ci, îmbrăţişând duplicitarismul, ajung să cinstească anumite scrieri patristice, fără să ştie că acelea erau de fapt montaniste, catalogându-le că „ţin loc de Evanghelie”, precum au ajuns să denumească „Pidalionul” ca fiind „cârma Bisericii lui Hristos”, de parcă Evanghelia nu este cârmă, ci frână… Toate acestea se petrec tocmai pentru a fi îndeplinit cuvântul Apostolului Petru, care zice: „Mulţi se vor lua după învăţăturile acestor ucenici rătăcitori şi, din pricina lor, calea adevărului va fi străină multora şi din pofta lor de avere şi cu cuvinte robitoare, ei vor ademeni o mare parte din cei odinioară fii ai Bisericii, spre osânda lor şi a celor ce-i vor urma. Căci ei pre însuşi Dumnezeu nu l-au ascultat şi cu ispititorul s-au învoit a mere, legându-se cu legăturile întunericului minţii; s-au dat să fie înspăimântaţi de judecăţi şi judecători, întocmai lumii celei vechi” (Apostoliconul, II Petru, vers. 11-12). Nimeni şi nimic nu poate schimba rânduiala lăsată de Hristos şi să pretindă că scrierile sale ţin loc de scriptură, nici de ar fi Sfânt din Calendar. Dacă scrierile unui aşa-zis sfânt ar ţine loc de Evanghelie, cumva el ţine şi loc de Hristos? Unii chiar cred asta din pricina manipulărilor celor mulţi la număr. Însă, Hristos avertizează: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Evanghelia Goţilor, Matei, vers. 47-48/ Ev. oficială, Matei, cap. 7, vers. 14-15). A se vedea că Hristos nu se referă la propovăduitori eretici din secolele 20 sau 30, ci la unii de mai aproape de perioada Apostolică şi de cei care încercau să-i ademenească pe Apostoli către premergătoarea erezie a montanismului. De aceea Apostolii au lăsat doar episcopi, preoți și diaconi căsătoriți, pentru că din pricina singurătății se nasc două feluri de patimă, precum zice Apostolul Pavel (Apostoliconul, Ep. I Corinteni, vers. 50, sau Biblia cultelor politice, cap. 7, vers. 2-3). Aceste patimi se ascuns în două acoperăminte: unii cad în desfrânare, iar alții, mândrindu-se, nu recunosc că au patima, ajungând mai rău decât cei dintâi; restul sunt „basme băbeşti” pe care unii le cred fără să cerceteze.

Una dintre cele mai cunoscute practici ale montanismului era „proorocirea”. Ei erau renumiţi şi chiar pentru aceasta au fost condamnaţi ca eretici. Apostolii vorbeau despre venirea învăţătorilor rătăcitori, însă nu atât ca o profeţie, cât mai degrabă ca o etapă logică ce va avea loc, pentru că încă din vremea lor se ridicau tot felul de anahoreţi, care mai de care mai nevoitori şi în acelaşi timp contrazicând Sfânta Evanghelie şi chiar pe însuşi Mântuitorul Hristos. Dar profeţiile montanismului ţineau de viitor, adică de ghicit. Ei se denumeau „văzători cu duhul”, însă basmul băbesc, pe care-l numea Apostolul Pavel mai înainte, era o erezie, pentru că însuşi Mântuitorul zice: „Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Ev. Goţilor Marcu, vers. 391-393 /Ev. oficială, Marcu, cap. 13, vers. 32). Şi culmea este că nimeni nu ştie nici cum va fi vremea de pe urmă şi nici ceasul, iar călugării şi pustnicii montanişti le profeţesc cu mare pathos. Este de plâns faptul că mulţi se rătăcesc, dând crezare, fără să observe cât de puternic lovesc aceşti eretici în cuvintele cele mântuitoare ale Sfintei Evanghelii.

Hristos le rânduiește oamenilor să fie aşa cum au fost creaţi de Dumnezeu, bărbat şi femeie. Urmând Lui, Apostolul Pavel şi alţi Apostoli statornicesc în mod explicit faptul că îndemnul la necăsătorie este o inspiraţie demonică, este cu adevărat o erezie şi în acelaşi timp o rătăcire a minţii, o rătăcire de la Hristos şi de la Cuvântul Său. Sunt două păcate capitale care strică firea și mintea omului: opunerea firii și schimbarea firii. Cele două nasc război hormonal în omul, şi din această cauză mintea se tulbură. De aceea nu se hirotoneau nimeni de către Apostoli până ce nu erau căsătoriți, cum zicea și Apostolul Pavel în privința Episcopilor, care trebuiau să fie deja căsătoriți și să aibă o familie întemeiată, pentru ca mintea lor să nu fie stricată din cauza neputințelor.

Odată cu stricarea minţii, trăind într-o lume ireală, apar şi proorocirile fictive. Sfinţii Apostoli şi Episcopi din secolele I-III, condamnă erezia montanismului înainte de toate, tocmai pentru această întunecime lăuntrică generată de necăsătorie. Fireşte, există mai multe feluri de oameni, unii care apelează la alte căi „de mijloc” sau alţii care nu recunosc că apelează la ele. Dar comportamentul trădează, pentru că ambele categorii nasc idei exagerate, sau dacă Hristos spune ceva, negru pe alb, ei caută să răstălmăcească şi să zică prin mii de argumente nebuneşti că „ar mai exista o explicaţie” și așa schimbă sensul întregului cuvânt. Hristos n-a lăsat o învăţătură greu de înţeles, precum arată clar manuscrisul de la anul 150, care a reuşit să scape nears între anii 303 şi 311 de bizantini. Dar, îngreunarea lui s-a făcut atât prin compromiterea textului, cât și prin așa-zise tâlcuiri care merg pe alături și nicidecum în armonie cu ideea pe care a transmis-o Mântuitorul sau Apostolii Săi. Să ne gândim foarte atent la acest lucru: Apostolul îi numeşte insuflaţi de demoni, iar tâlcuitorii ortodocşi şi catolici îi numesc insuflaţi de Duhul Sfânt. Deci, cine minte? Apostolii sau ereticul tâlcuitor?

II.

EREZIA MONTANISMULUI DUPĂ SECOLUL AL IV-LEA,

IMPUSĂ CU FORŢA ÎN BISERICĂ DE ÎMPĂRATUL EVREU-ARIAN

CONSTANTIN CEL MARE

În anul 311 are loc un Sfânt Sinod în Cartagina. Cei 70 de Sfinţi Episcopi în frunte cu Sfântul Majorin, episcopul de Cartagina, îi condamnă pe episcopii Felix și Cecilian care au contribuit la una dintre cele mai cumplite diversiuni din istoria creștinismului. Fiind deja vorba de domnia împăratului Constantin, de origine evreiască, după Chlorus, acesta pune la cale o strategie de strângere într-un loc a manuscriselor Apostolilor. Episcopul Felix, împreună cu alţi episcopi valeţi ai puterii politice, reuşesc să-i convingă pe preoţii şi episcopii care deţineau astfel de manuscrise Apostolice să le predea pentru ca ele să fie adunate într-o bibliotecă, aparent pentru a fi studiate. Însă, după ce au fost strânse, aceşti episcopi trădători le-au ars[11]. Unii ar tinde să creadă că au fost arse numai cele apocrife; nicidecum, ci toate câte au fost adunate. Tocmai de aceea, chiar şi astăzi Biserica Ortodoxă iudaizată recunoaşte că în Noul Testament sunt epistole care nu aparţin în realitate acelor Apostoli[12]. Sinodul din Cartagina respinge acţiunea şi o condamnă ca erezie, devreme ce nu era un simplu păcat distrugerea cărţilor Sfinţilor Apostoli, ci tăierea din rădăcină a multor adevăruri, cu care puterea politică, în frunte cu Împăratul Constantin, nu era de acord. Împăratul i-a fost recunoscător trădătorului Felix şi ucenicului său Cecilian, răsplătindu-i în consecință: „atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina[13]. Sfântul Sinod din anul 311 s-a opus hirotoniei întru episcop a diaconului Cecilian, căci fusese trădător al Sfinţilor Apostoli, inclusiv al întregului creştinism. Dar cei 15 episcopi favorizaţi de puterea imperială bizantină au pornit un război cumplit şi nenumărate torturi, pe care le recunoaşte şi ereticul Augustin de Hipona, care spune că aceşti Sfinţi Episcopi „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[14], deşi ei nu aveau nici o erezie. Din perspectiva lui Augustin, care a scris mai târziu decât cele întâmplate cu aproape un veac, eretici erau cei ce nu renunţau la învăţătura Sfinţilor Apostoli şi „drepţi” erau cei ce-l urmau pe împărat. Se vede clar că a fost vorba de o reformă, ţinând seama de milioanele de victime şi mucenici care, în secolul al IV-lea, în vremea lui Constantin, numără de zeci de ori mai mulţi decât mucenicii din primele 3 secole. Despre Augustin se ştie că: „el recunoaşte totuşi că o represiune cumpătată a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[15], adică cei ce urmau învăţăturii Apostolilor au fost schingiuiţi şi torturaţi „cumpătat” să renunţe la adevăratul Creştinism şi să-l îmbrăţişeze pe cel politico-iudaic.

Sfântul Sinod din Cartagina a trebuit să îndure multe persecuţii din partea împăratului şi a gărzilor sale, care, mai apoi, după anul 320, aveau să instaleze arianismul în tot imperiul, ca o distragere a atenţiei tocmai de la distrugerea aşezămintelor apostoleşti. Despre acest subiect am vorbit mai documentat în lucrarea „Iudaizarea Creştinismului – prima parte”. Episcopul Majorin era considerat de adversarii săi, episcopii susţinuţi cu bani de împărat, ca „învechit”[16], care merge după Apostoli, şi nu după reformele preferate de politicieni. Însă creştinismul rămâne neschimbat, iar temeliile sale rămân scrierile Sfinţilor Apostoli, care sunt valide din vremea lor şi până în vremurile cele din urmă care vor mai fi.

Subiectul arianismului s-a discutat puțin spus insuficient la Sinodul din Niceea, condus de împăratul Constantin şi ereticul episcop Eusebiu de Nicomidia. Acest lucru se vede din Canoanele acestui Sinod, unde se discută despre castrare, despre schimbarea sărbătorii Învierii Domnului şi întârzierea Postului, pentru că ziua împăratului cădea întotdeauna în primele săptămâni din Postul Răstignirii, fapt pentru care s-a ajuns şi la o întârziere de peste 30 de zile. În vremea Apostolilor ziua Învierii varia doar în funcţie de data echinocţiului de primăvară, ziua în care a fost Răstignit Hristos şi prima Duminică după acest eveniment. După care, tot la acest Sinod se discută despre formele de organizare şi împărţire a bunurilor donate de credincioşi şi alte lucruri mai puţin importante pentru frământările societăţii de atunci, adică tulburarea arianismului. Această tulburare diversionistă avea tocmai rolul ca împăratul să le distragă atenţia creştinilor de la remodificarea Sfintei Evanghelii, pentru a multa oară după falsificările făcute de urmaşii lui Filon din Alexandria şi Origene.

Canonul al 3-lea al Sinodului din Niceea impun ca nici un episcop şi preot să nu se mai căsătorească. Argumentele sunt nefondate, de tipul că episcopii şi preoţii căsătoriţi îşi caută interesele lor proprii, iar cei singuri se arată mai ceva decât Sfinţii. Din contră, îi avem până în ziua de astăzi ca exemple pe aceşti episcopi necăsătoriţi, care sorb cu lăcomie atât din banul Bisericii, cât şi din buzunarele sărmanilor preoţi căsătoriţi. Canonul avea să facă mari probleme întregii creştinătăţi, pentru că încep să apară forme nefirești de manifestare sexuală, de la homosexualitate la pedofilie și abuzuri diverse, cazuri care nu mai avusese loc până atunci. Și toate acestea datorită acestui canon al 3-lea. Scopul canonului nu era nici pe departe unul întâmplător, iar argumentele aduse erau cât se poate de tendenţioase.

Nimeni nu poate să-i acuze pe toţi cei 82 de Apostoli pentru că erau căsătoriţi şi să le dea întâietate celor ce practicau erezia montanismului. Totuși Sinodul din Niceea a avut acest curaj de a-i marginaliza pe Apostoli şi Taina instituită de însuşi Hristos. 3 secole Biserica Creştină a evoluat cu bunătate şi bucurie, chiar dacă vremurile erau grele şi primejdiile de tot felul erau mult mai mari, în cele mai multe părți ale lumii,faţă de cele din zilele noastre. În definitiv, scopul acestui canon era acela de implementare forţată și oficială a ereziei montanismului, o erezie care timp de 3 secole fusese combătută şi, în ciuda acestui fapt, manipularea asupra oamenilor singuri dăduse roade financiare măreţe pentru ereticul preot Montanus.

Împăratul Constantin vede în această erezie o oportunitate de a reuşi să manipuleze mai uşor masele de creştini, care deveniseră majoritari în imperiu încă din anii 240-250, şi nu cum pretindea presupusul edict de la Milano[17], ce presupunea o pace acordată doar celor ce acceptau principiile şi reformele împăratului, creştinii conservatori fiind torturaţi în continuare, de parcă n-ar fi fost dat nici un edict de libertate creştină.

Primul episcop adept al ereziei montanismului, a fost un anume Nifon al Constanţianei, pe care împăratul a făcut un experiment, să vadă dacă „merită” să folosească tehnicile montaniştilor pentru manipularea maselor prin nebunie. Roadele nu au întârziat să apară, pentru că Nifon a dat încă de la început semne de nebunie. El fusese fiul unui boier cu numele Agapit. Boierul, ademenit de înşelarea montanistă, şi-a dat pruncul să fie educat de un anume Petru. Adus aici, copilul a stat în casa lui Savatie, un boier căruia împăratul Constantin îi încredinţase misiunea de a vedea cum funcţionează experimentul. Copilul Nifon a fost crescut în învăţătura montaniştilor şi când a ajuns la maturitate, a fost hirotonit în 3 zile diacon, preot şi episcop. De ce atâta grabă? Pentru că acest episcop avea să le dovedească iudeilor, că montanismul chiar înnebuneşte oameni. Printre lucrările de îndobitocire scrise de Nifon, se numără câteva titluri halucinante: „Somnul” unde scrie despre el: „Când a auzit aceste cuvinte smerite, diavolul s-a înfuriat şi mai rău si i-a adus o somnolenţă teribilă şi căscături neîntrerupte, vrând astfel să moleşească pe cuviosul. Acesta însă, dându-şi seama de ispită, a luat un toiag şi a început a se lovi cu mânie, zicând: „Rob nesăturat, ţi-am dat de mâncat şi de băut. Mai vrei şi somn? Te voi învăţa eu ca să dormitezi!”. Se vede că Nifon era învăţat să doarmă puţin, pentru ca mintea sa să nu mai funcţioneze cum trebuie. „Căscatul” nu vine de la diavol, ci de la nesomn, când creierul îi spune omului că nu este oxigenat suficient ca să poată procesa. Apoi, după băutură – pentru că însuşi zicea că se alimenta cu ea pentru „sporirea desăvârşirii” în nebunia pe care el o punea la cale şi începuse să vadă şi demoni şi aflară soluţia să scape de ei: să se ia singur la bătaie cu parul în cap. Din lipsa unei minţi sănătoase, Nifon se bătea singur cu ciomagul. Când cere Dumnezeu, cuiva, atâta demenţă? După ce-şi zdruncina capul, începea să vadă ba sfinţi, ba demoni, cu care visa că se ia la bătaie şi în realitate se autoflagela în somn. Nifon se certa cu propria demenţă.

După ce a fost îndobitocit şi înnebunit, Nifon a fost dat exemplu pentru ceilalţi amăgiţi. Iată ce se mai scrise despre dânsul: „şi-a luat canon să-si dea in fiecare zi câte patruzeci de pumni. Iar dacă se întâmpla vreo ispită sau îl lupta vreo patimă, atunci pumnii cădeau câte o sută, două. Lovindu-se astfel zilnic, a slăbit mult cu trupul. Adeseori ameţea de durere şi cădea la pământ ca un mort”[18]. Ajuns la nebunie totală, se bătea singur în somn şi îşi închipuia că îi bate pe diavoli: „Adeseori în vis năvăleau diavolii asupra lui, îl tulburau şi nu-l lăsau să doarmă. Cuviosul lua atunci toiagul şi îi lovea cu putere duhovnicească”[19]. După ce se bătea zdravăn cu parul în cap, Nifon începea să „primească vizite extraterestre”. În halucinaţia demenţei sale, „vede unul care vine să-l lovească cu un târnăcop în cap”[20]. Toate aceste aberaţii sunt scrise până astăzi în cărţile aşa-zisei „biserici” pseudo-ortodoxe. Dar oamenii nu ştiu ce înseamnă erezia montanismului şi din păcate, nici teologii, pentru că niciodată nu se predă în facultăţi ceva legat de montanişti, tocmai pentru a nu li se trezi curiozităţi de cercetare teologilor şi astfel să vadă cât de înstrăinaţi sunt de rânduiala Apostolilor şi cum au fost ademeniţi să practice o „ortodoxie” care nu este nimic altceva decât o mare manipulare în care s-au adunat mai multe erezii, printre care și aceasta. Revenind la Nifon, care a şi murit din cauza loviturilor nenumărate la care se supunea zilnic, puterea politică a avut confirmarea că implementarea ereziei montanismului este cu adevărat o armă cu care pot să îngenuncheze întreaga creştinătate. Cei ce odinioară erau numiţi eretici acum primeau numele de „cuvioşi” şi s-a accentuat denigrarea celor căsătoriţi, pentru divinizarea celor singuri. Majoritatea erau trecuţi în calendare ca şi „sfinţi”.

Mai mulţi episcopi s-au manifestat împotriva introducerii ereziei montanismului în creştinism, o dată cu iudaizarea învăţăturilor şi arderea manuscriselor Sfinţilor Apostoli. Printre aceştia se numără şi episcopul Teodor al Mopsuestiei. Iniţial făgăduieşte „voturile” sau pseudo-jurămintele montanismului, dar la 19 ani se căsătoreşte cu Ermiona (Hermione) din Antiohia. Episcopii deja montanişti îl condamnă şi critică aspru căsătoria lui. Aceştia îi cer să divorţeze şi, ca făgăduinţă, să-şi ardă lucrurile personale. Teodor refuză[21] acest lucru şi rămâne neatins de intenţia „celibatarilor”, printre care episcopii Valerie, Porfirie şi Florentin, episcopi montanişti. Sfântul Episcop Ghenadie din Antiohia îl întăreşte[22] pe Teodor, să nu renunţe în faţa presiunilor. În anul 392 este hirotonit episcop al Mopsuestiei de către Episcopul Diodor, iar mai apoi, în anul 395, participă la un Sinod împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, şi el căsătorit cu Sfânta Olimpiada. În prooloagele montaniste nu apare acest detaliu, tocmai pentru a se induce ideea că el era călugăr. Însă episcopul Teofil – cel care arsese de vii 10.000 de creştini care nu acceptase iudaizarea[23] – susţine un Sinod în Alexandria, unde o acuză pe Olimpiada că adeseori ascunde în casa ei preoţi şi creştini care nu se supun reformelor şi o condamnă că nu face ascultare de biserica imperială. Pe data de 14 septembrie 407 Sfântul Ioan Gură de Aur este executat şi Sfânta Olimpiada este nevoită să plece din Constantinopol în Nicomidia. Aici ea este persecutată de iudeo-creştini şi, în cele din urmă, îşi găseşte sfârşitul, la aproape un an după Sfântul Ioan, pe data de 25 iulie (7 august S.N.) 408. Viaţa Sfintei a fost falsificată precum a fratelui Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Episcopul Nissei şi a soţiei sale, Teosevia. Revenind la sfârşitul vieţii Sfintei Olimpiada, ea ajunge în Nicomidia după moartea Sfântului Ioan Gură de Aur (anul 407). După moartea ei (408) se scrie o carte ca şi cum Sfântul Ioan îi trimitea scrisori, pe când aceasta era în Nicomidia. Sfântul Ioan era deja decedat de un an de zile, să-i mai poată trimită scrisori. Şi alte cărţi ale Sfinților au fost falsificate, ca de pildă Canoanele Sfântului Vasile cel Mare. De pildă, primul canon vorbeşte despre o structură eretică numită „catari”[24]. În virtutea faptului în care Sfântul Vasile a decedat în anul 379 d.Hr., nu avea cum să vorbească despre un cult budist care apare mult mai târziu[25], după anul 1100 d.Hr.

Cel mai vizibil caz de luptă împotriva implementării ereziei montanismului în Biserică îl constituie viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare şi a fratelui său, Sfântul Grigorie episcopul Nissei. El s-a născut în anul 335 în Capadocia. Din cauza timpului, datele cu exactitate ale hirotoniei sale întru episcop sunt uitate. Se presupune însă anul 372, și din sinaxare reiese anul 382. Dar, contradicția majoră apare la momentul în care se scrie despre perioada sa de exil, când a fost alungat din scaunul episcopal în anul 376 și revine în 378. Mai mult de atât, Grigorie este hirotonit episcop de Sf. Vasile cel mare, care moare în 379. Deci, Sinaxarul Ortodox relatează că l-a hirotonit în 382 un episcop mort de 3 ani… Era absurd să plece din scaunul Episcopal în anul 378, dacă acelaşi sinaxar îl aduce drept Episcop abia în 382. Anii sunt modificați pentru a se ascunde realitatea perioadei de hirotonie a sa întru Episcop, ca cititorul să nu-şi dea seama că el se căsătorise şi nu fusese un călugăr, ci un horepiscop.

Sfântul Vasile cel Mare îi cunună pe fratele său, Grigorie, cu Teosevia în anul 371, și în anul 372 apare menţionat pentru prima dată ca Episcop. Modificarea biografiilor lor de către așa-zisele Biserici Ortodoxe face să fie de neobservat faptul că în anul 372 era încă activ canonul al 3-lea de la Niceea, care interzicea cu desăvârşire căsătorirea clericilor.

În ceea ce priveşte cealaltă poveste falsă despre viaţa Sfântului Grigorie cu „hirotonia după decesul soţiei”, nici nu poate fi vorba, pentru că sunt doi ani în care se presupune decesul ei, în unele date anul 394 şi în altele 387; dar, cum putea să fie hirotonit de Sfântul Vasile cel Mare, care l-a şi propus pentru episcopie, tocmai în anul 387, dacă Sfântul era decedat de 8 ani? În alte surse apare anul decesului Teoseviei 394. Deci, sinaxarele sunt falsificate în chip haotic, pentru a scădea interesul cititorului de a căuta anii şi succesiunea evenimentelor, cu scopul de a ascunde opoziţia şi „neascultarea” lor faţă de un canon eretic. Întortocherea de informaţii încearcă să mușamalizeze faptul că Grigorie este hirotonit Episcop căsătorit, iar Sf. Vasile cel mare încalcă în mod vizibil canonul al 3-lea al Sinodului de la Niceea, care impune ca nici un cleric să nu fie hirotonit căsătorit. Constatăm așadar că Sfântul condamnă erezia montanismului tocmai prin dreapta încălcare pe care o face acestui canon eretic şi ne-creştin.

Hirotonia Sfântului Grigorie de Nyssa în treapta de episcop îndată după căsătoria lui cu Sfânta Teosevia dovedeşte faptul că Sfântul Vasile cel mare şi alţi episcopi, printre care marele teolog şi episcop Grigorie de Nazianz, se opuneau canonului Sinodului din Niceea, care născuse mari probleme în Biserică. Ei hotărăsc hirotonia lui în anul 372, cu 10 ani înainte să fie convocat Sinodul al II-lea ecumenic, în timpul căruia a fost ucis Sfântul Meletie episcopul Antiohiei, care se opusese ereziei iudaizării creştinismului. Deci, nici măcar nu aşteaptă ca un alt Sinod să revoce acel canon contradictoriu, că ei practică în continuare hirotonia horepiscopilor apostolici, adică a celor căsătoriţi.

Prin cenzurarea şi complicarea biografiei Sfântului Grigorie de Nissa, bisericile iudeo-creştine au crezut că oamenii nu vor avea interesul să caute mai mult decât li se permite să citească. Anii au fost aşezaţi într-un mod haotic pentru a nu stârni întrebările creştinilor cu privire la căsătoria lui înainte de hirotonia de episcop şi reactivarea horepiscopatului interzis la Niceea, fără a aştepta să facă asta vreun Sinod.

Erezia montanismului a fost şi rămâne ciuma care bântuie creștinătatea încă din vremea Mântuitorului, apoi în perioada Apostolică şi niciodată n-a putut să intre în Biserica Creştină până în secolul al IV-lea, odată cu persecuţiile împăratului Constantin şi arderea scrierilor Sfinţilor Apostoli. După secolul al V-lea episcopii căsătoriţi au fost marginalizaţi şi discriminaţi, la fel şi preoţii de mir şi diaconii. De acum li se dă întâietate practicanţilor ereziei montaniste, o erezie care are eficienţă puternică în ceea ce priveşte manipularea unor mase de oameni, dar nu şi în mântuirea lor. De atunci şi până în ziua de astăzi, montanismul stăpâneşte o mare parte a fostului creştinism, care a devenit iudeo-creştinism, total diferit, opus chiar creştinismului real predat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Problemele „anahoreţilor” nu au dispărut nici până în ziua de astăzi, din „când în când” fiind descoperite cazuri de fapte şocante, care nasc multă sminteală în lume. Aceasta a fost calea nefericită prin care iudeii au putut să pună mâinile pe frâul unei părţi a Bisericii, prin persoanele imorale, care se adună şi se hirotonesc episcopi în funcţie de cârdăşii, unii cu alţii punând la cale, trăind şi dormind împreună, la propriu, fapte similare şi interese comune, între care nu poate pătrunde nimeni, decât dacă este precum ei. Astfel au „stăpânirea” garantată, multe secole de aici înainte. De fapt, să nu ne mire că s-a întâmplat această „cucerire” a unei majorităţi a Bisericii de către montanişti, pentru că mai înainte Apostolii ne avertizau că se va întâmpla aceasta: „Aceasta nu s-a făcut din voia omului, ci pentru sfinţirea oamenilor a grăit Dumnezeu, trimiţând Duhul Sfânt. Dar, de la început au fost între noi şi ucenici mincinoşi care s-au îndepărtat de la început; după cum şi între voi vor fi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi tăgăduind chiar pre Domnul care odinioară îi chemase şi pre ei la luminare, de care îndepărtându-se, şi-au pierdut sufletele. Mulţi se vor lua după învăţăturile acestor ucenici rătăcitori şi din pricina lor, calea adevărului va fi străină multora şi din pofta lor de avere şi cu cuvinte robitoare, ei vor ademeni o mare parte din cei odinioară fii ai Bisericii, spre osânda lor şi a celor ce-i vor urma” (Apostoliconul, Epistola a II-a a Sf. Ap. Petru, vers. 10-11). Amin!

Lucrare inclusă în patrimoniul cultural al Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”

Autor: Pr. Nicolae Ilie

Editare text şi corectură: Ciubotaru Valentina

[1] „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), volumul 3, pag. 26, rândul 4; tip. cu binecuv. Patr. Iustinian, Bucureşti 1981; tradus de prof. Nicolae Chiţescu din limbă greacă.

[2] Răspunsul lui Celsius către Origene, după ce acesta îi trimisese o scrisoare;

[3] Ibidem, cap. XXVII, part. II; MISQUOTING JESUS, Harper, San Francisco, pag. 52, ISBN 9780060738174.

[4] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc”, 6 martie 2010;

[5] „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 53;

[6] Matei 28, 9 şi Matei 28, 9;

[7] Ioan 20, 12;

[8] Ev. Matei, cap. 27, vers. 52-53;

[9] Ev. Luca, cap. 19, vers. 27; Ev. Matei, cap. 10, vers. 34;

[10] Hexapla şi Septuaginta lui Origene, pe 4 coloane în două limbi.

[11] Istoria Bisericii creștine, vol. 2, pag. 69, Schaff, Philip;

[12] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, art. „Câte Epistole a scris Sf. Ap. Pavel” din 29 iunie 2007 „Epistola către Evrei nu a fost redactată de Sf. Pavel”;

[13] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 14; Eusebiu de Cezareea scrieri part. II, pag. 32;

[14] Augustin ,Mărturisiri, Epistola 93;

[15] „Observatorul” din Beiuş, anul III – 1930, nr. 4-5-6; Papa Piu al XI-lea. Despre Augustin, Pag. 257-258.

[16] Edward L. Smither, Istorie şi Teologie (James Clarke & Co, 25 septembrie 2014).

[17] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB), vol. 2-9;

[18] Viaţa şi învăţăturile S. I. Nichifor, Petroniu Tănase, Muntele Athos, 23 decembrie 1986, cap. 1;

[19] Ibidem, cap. 3 – „Undelemnul candelei”, Petroniu Tănase, 1986;

[20] Viaţa şi învăţăturile S. I. Nifon”, Eftimie, episcopul Romanului şi Huşilor editura E.R.H. 1993, Pag. 22.

[21] Mansi, cap. 9 pag. 284;

[22] „De Viris Ilustribus”, cap. 12;

[23] Vieţile Sf. de peste tot anul; Episcop Galaction al Teleormanului; Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos;

[24] Din Pidalion; Vasile cel Mare; canonul 1;