EPISCOPUL ÎN TRADIŢIA APOSTOLICĂ
Episcopatul din Biserica Creştină timpurie, până în secolul al IV-lea.
Deşi termenul ”episcop” s-ar regăsi ca originar din limba greacă, fiecare limbă a lumii antice şi moderne îi poate atribui un sens. Existenţa sa începe o dată cu apariţia creştinismului, fiind unul dintre cele 3 ranguri de origine apostolică (apostol, episcop şi diacon).
Scriitorii creştini timpurii stabilesc principalele categorii de clerici din creştinism. Însuşi Noul Testament menţionează fiecare rang care se conservă până astăzi, exceptând rangul de Apostol. Chiar şi acest rang vedem că a avut o continuitate proprie până la jumătatea secolul al II-lea, urmând ca după decesul ultimilor Apostoli să dispară din creştinism şi să nu mai poată fi prezent decât sub forma unor onoruri în ceea ce priveşte canonizarea anumitor Sfinţi.
Pentru început, să analizăm în ansamblu felul în care Apostolul Pavel vorbeşte despre acest rang din ierarhia superioară a Bisericii Creştine, chiar în Epistolele către tânărul Apostol Timotei. Înainte de aceasta, trebuie să nu uităm să amintim faptul că Apostolul Timotei a avut o „eparhie” iniţial formată doar din mama Eunichia şi bunica sa Loida pe care avea să le menţioneze în Epistola a doua, în al patrulea verset (din Apostolicon). Loida mai apare şi sub numele latinesc de Lois, Loidia în alte scrieri patristice sau Lidia.
Deşi bisericile iudaizatoare insistă pe ideea că Timotei era un evreu de neam grec și avea să fie şi hirotonit Episcop de Pavel în Efes, alte surse ne arată că s-a născut în perioada din apropierea propovăduirii Mântuitorului, în localitatea anatoliană Listra. Vedem că şi mama şi bunica lui Timotei ne arată că nu au nici pe departe origini iudaice, ci dimpotrivă,latineşti. Deci, chiar şi numele lui Timotei nu este unul prietenos pentru evrei amintindu-ne că este de origine seleuciană, şi persoanele menţionate în vechiul testament cu acest nume nu erau evrei. Evident, Grecia este un important centru comercial al vremii aceleia, chiar şi Anatolia, influenţele lingvistice având să diversifice şi prenumele oamenilor. Din apocrifa „Faptele Apostolilor” aflăm, printre câteva contradicţii care ne arată că lucrarea într-adevăr nu-i aparţine Apostolului Luca, despre faptul că Timotei nu era tăiat împrejur, deci, nici vorbă de iudaism în familia sa.
Acest formidabil Apostol avea să fie hirotonit episcop de foarte tânăr, chiar dinainte de vârsta ”majoratului”. Participă la câteva călătorii misionare împreună cu Apostolii Pavel şi Sila prin anul 52 şi avea să treacă la cele veşnice prin martiraj, în anul 97, la vârsta de 80 de ani, după ce a arătat împotrivire cinstirii zeiţei Diana din mitologia romană.
Deşi nu cunoaştem nici un detaliu despre anul în care s-a încreştinat şi a fost hirotonit episcop, intuim că prima epistolă este trimisă către tânărul Timotei tocmai pentru a-l iniţia în înţelepciunea statorniciei şi a vigilenţei, lucru pe care nu ar mai fi necesar să-l explicăm unui om trecut de vârsta majoratului. Totodată vedem că Timotei este un intelectual al vremii, potenţialul său oratoric sporind episcopia sa din Efes de la două persoane la sute de creştini.
Pentru că multe informaţii ni se pierd o dată cu arderea manuscriselor din anul 311, ne rămân doar câteva mărturii din Noul Testament despre episcopat,şi acestea sunt menţionate pentru prima dată de Apostolul Pavel.
Fireşte, toţi Apostolii au fost şi episcopi, foarte puţini având statutul doar de diacon. Înainte să dăm citire textului relatate de Pavel, trebuie să mai amintim câteva aspecte despre Apostoli care sunt şi temelia episcopatului creştin.
Primii Apostoli sunt în număr de doisprezece, urmând ca Hristos Mântuitorul, Dumnezeul cel Întrupat, să aleagă alţi 72 de Apostoli. După Învierea Sa şi după Pogorârea Duhului Sfânt, aceştia aveau să fie în mare parte episcopii unor regiuni din diferite ţări ale lumii. Înainte de Înviere au fost trimişi de Hristos să propovăduiască doi câte doi, dar, după Pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, aveau să predice individual, rareori câte doi sau mai mulţi,şi aceasta numai pentru a arăta unitatea bisericească dintre ei şi splendoarea principiului comuniunii euharistice.
Dintre Apostoli avem şi care au căzut, nu doar pe Iuda, ci şi alţi apostoli şi ucenici ai apostolilor care s-au evidenţiat ca părinţi ai primelor erezii de la periferia creştinătăţii. Dintre aceştia amintim pe Iuda, cel care prin sinucidere pierde orice speranţă de mântuire, fapta fiind de neiertat şi împotriva Duhului Sfânt, inclusiv împotriva vieții rânduite de Dumnezeu. Apoi amintim pe Nicolae care poate fi considerat cu lejeritate părintele ereziei ecumenismului, având să se facă închinător şi la idolii vremii, pe Simon, autorul tainelor cerute în schimbul unor mituiri, fapt pentru care Apostolii la un ison l-au catalogat a fi eretic. De asemenea, mai amintim pe Dima care este autorul indiferenţei, o erezie care astăzi nu doar că este practicată în cultele mari, ci chiar este impusă cu agresivitate. Unii credincioşi ai acestor culte ajung să fie scoşi afară, dacă sunt clerici să fie destituiţi, doar pentru că ar cuteza să se ridice vreun deget deasupra nivelului de indiferenţă pe care cultul îl intitulează „ascultare” și care se caracterizează prin lipsa oricărei forme de cârtire.
Prin faptul că unii dintre apostoli au căzut, vedem că Dumnezeu nu-i răpeşte autonomia omului de a se ridica sau de a cădea, ci aceasta rămâne la libera alegere a fiecăruia, totodată fiind şi una dintre primele condiţii esenţiale pentru mântuire, după Botez sau celelalte Taine ale creştinătăţii. Prin natura importanţei sale trebuie să subliniem că libertatea de decizie în creştinism are un caracter dogmatic, tocmai din prisma rezultatelor pe care le poate aduce, adică mântuirea sufletului.
Acum, revenind la primele mărturii despre episcop în creştinătatea timpurie, ne ghidăm în principal după aceste Epistole sau scrisori trimise de Pavel către tânărul ucenic Timotei, al cărei bunică încă trăia şi al cărui instinct episcopal încă era viu. Vrând să-l protejeze de orice greşeală, Apostolul Pavel îi explică lui Timotei, ca el să predice mai departe creştinilor adunaţi în jurul său, ce este episcopatul creştinesc: (extras din Apostolicon) „Vrednic de crezare, este cuvântul: de vine cineva spre episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pre alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, fălindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului”(1 Timotei, vers. 14-15 / B.O. 1 Tim. 3, 1-7).
Pentru că, totuşi, datoria noastră este aceea de a ne raporta inclusiv la gravitatea lucrurilor introduse de puterile politicii din trecut în cuprinsul Noului Testament oficial, trebuie să ne oprim asupra contradicţiei atribuite Apostolului Pavel într-un mod total neruşinat: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (1 Corinteni, 7, 33-34). La prima vedere unii pot căuta orice fel de argument răstălmăcit doar să dea întâietate episcopatului celibatar sau cel de mai apoi, după introducerea ereziei montanismului în bisericile ortodoxe şi catolice, adică monahismul. Cu toate acestea, mai avem, tot în aceeaşi epistolă, în noul testament oficial, o completare a contradicţiei la capitolul 9, versetul 5, unde Apostolul ar cârti că de ce toţi ceilalţi Apostoli au femeie şi numai el şi cu Varnava sunt în situaţia celibatului. Aici trebuie să ne aducem aminte că Barnaba se numea Iosif. Acesta a avut copii, nepoţi şi în cele din urmă aflăm că nepoţii săi au ajuns în faţa împăratului Nero în perioada în care a fost decretată executarea tuturor iudeilor din Roma. Nepoţii lui au dovedit că nu sunt de neam iudeu şi nici înaintaşii lor nu au avut vreo legătură cu această rasă, fiind greci ciprioţi.
De ce ar exista această întrebare, dacă noi ştim că unii dintre Apostolii Mântuitorului au fost şi aproape de vârsta actuală a majoratului la chemarea lor spre propovăduire? Era firesc să nu fie încă căsătoriţi, dar să respecte la vremea cuvenită ceea ce zice Hristos în Evanghelie. Să nu uităm că avem chiar şi mai târziu, în secolul al treilea şi chiar la începutul secolului al IV-lea, episcopi care au fost hirotoniţi la vârsta de doar 16 ani. Mucenicul Elefterie este un caz cunoscut, dar avem pilda Ierarhului Clement cel tânăr, care la 18 ani este deja episcop. Putea cineva să le lege împlinirea firii dacă aceştia au fost hirotoniţi atât de devreme doar pentru puterea cuvântului lor şi pentru lucrarea de care întreaga Biserică avea nevoie? Fireşte că nu. Înainte de orice altă regulă, Evanghelia lui Hristos este conţinutul dogmatic primordial după care Biserica trebuie să se ghideze.
Să analizăm descrierile Apostolului Pavel cu privire la episcopat: „Vrednic de crezare, este cuvântul: de vine cineva spre episcopie, bun lucru doreşte”. În cultele oficiale în care, după secolul al IV-lea episcopul devine boierul cetăţii, s-a mers pe ideea „nu poţi cere acest lucru pentru că trebuie să-l meriţi. Intră în contradictoriu cu învăţătura Apostolului care spune clar că el, ca persoană, bun lucru doreşte. Dar, totuşi, trebuie să respecte nişte condiţii şi le enumeră: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihan㔺i aici să privim că Pavel se raportează în mod sinoptic Sfintei Evanghelii în care Hristos spune celui ce a fost primul Episcop Întâistătător al Apostolilor, Dumnezeiescul Apostol Petru: „să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, vei întări pre fraţii tăi” (Luca vers. 528 / B.O. Luca 22, 32). Deci, episcopul trebuie să fie fără de prihană în credinţa sa pentru a nu fi un povăţuitor spre orbire, ci spre luminarea celorlalţi. Dacă el are concepţii greşite, nu va putea să îndrepte pe cineva, ci mai degrabă să-l strice.
Apostolul Pavel continuă criteriile care definesc vrednicia celui ce doreşte sau celui ce este dorit de comunitate să fie episcop: „bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pre alţii”.Aşadar, episcopul trebuie să fie un bărbat căsătorit, apoi le enumeră într-o ordine deosebit de importantă pe celelalte care zidesc temeliile creştinătăţii umane. Dacă nu înţelept, atunci dintru început ai nesocotit toată psihologia Dumnezeieştii Evanghelii care tocmai asta face, adică îl ridică pe om de la robie la înţelepciune ca prin adevăr să devină liber de orice tulburare. Apoi, dacă nu eşti veghetor, dacă nu ai darul intuiţiei, vei cădea precum Dima. Degeaba ai înţelepciunea dacă nu ai şi intuiţie. Dacă eşti necuviincios, creştinii nu vor avea ce respect reciproc să-ţi ofere. Să privim exemplul lui Petru. Pe el îl numeşte Hristos întăritor al celorlalţi. Ce înseamnă acest cuvânt? Că el va fi sprijinul, povaţa şi modelul lor la un moment dat şi prin puterea acestui exemplu oferit de marele Apostol, se va clădi şi verticalitatea celorlalţi. Cum ar fi fost ca Petru să fie necuviincios şi lipsit de cea mai mare virtute, adică dragostea? Nu ar fi fost toţi la fel? Dar iată că buna cuviinţă o avem foarte bine detaliată în Sfânta Evanghelie, iar despre dragoste nici nu mai încape vorba.
Acum să revenim la îndemnul Celui ce nu dă porunci, pentru că porunca este dintru început o constrângere, ci sfaturi cum trebuie să fim noi, creştinii, adică Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El ne zice aşa: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Marcu, vers. 282-285 / B.O. Marcu 10, 6-9). Nu mai are nicio relevanţă ce au relatat toate credinţele antichităţii, dinainte de Hristos, când auzim de la Însuşi Dumnezeu că de la începutul făpturii aşa a fost creat omul, bărbat şi femeie, adică fără vreo formă de poligamie, pentru că nu zice „bărbat şi femei” sau „femeie şi bărbaţi”. Aşa că, încă o dată prin definirea episcopului ca fiind „bărbat al unei singure femei”, Apostolul Pavel ne arată că respectă întocmai îndemnul Celui prin care s-au creat toate.
După aceste criterii obligatorii pentru episcopat, Sfântul Apostol Pavel le enumeră pe celelalte: „nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa”. Ei, iată că adaosul apocrif amintit mai devreme, care făcea aluzie că cel necăsătorit nu se îngrijeşte cum să placă femeilor, ci Bisericii, vedem că tocmai Pavel spune că „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica Lui Dumnezeu?” Deci, în mod categoric cel ce a conceput acest adaos de origine doctrinară „montanistă” nu era nici măcar un creştin simplu, ci un politician al vremii pentru că omite cel mai important aspect al firii umane. Tocmai, cel care nu este căsătorit se îngrijeşte cum să placă femeilor, pentru că n-are una a sa; pe când cel căsătorit, dacă merge în parametrii Dumnezeieştii Evanghelii, este indiferent pentru că el are femeia sa, amândoi fiind o singură fiinţă unită cu desăvârşire.
În perioada Apostolică a primului secol, a mai fost o erezie întemeiată de un anume Diotref. Despre „diotrefism” trebuie să amintim că a fost dezrădăcinată chiar de către Dumnezeiescul Apostol Ioan, cel dintre cei 12 Apostoli, care l-a şi hirotonit episcop şi apostol pe Diotref. El era un slujitor şi predicator din Eparhia Sfântului Apostol Caius, dar s-a deprins cu o altfel de lăcomie, aceea de a oferi „pedepse” financiare pentru „păcate”, şi, în schimbul acestor „canoane”, el pretindea iertarea. Creştinismul în esenţa sa nu este unul ritualic, ci unul care renaşte pe om,şi nu prin reţete inutile, ci prin stimularea bunăvoinţei omului.
Diotref avea să purceadă la ofensarea celorlalţi Apostoli pentru a-şi impune supremaţia în Biserică, să-i excomunice cu de la sine putere pe creştinii care comunicau sau primeau acasă pe alţi Apostoli, cumva limitând „graniţele” eparhiale. Aceste erezii diotrefiste aveau să fie incluse în cultele politice prin canoane şi chiar prin stabilirea unor graniţe eparhiale, rupând neîngrădita comuniune dintre toţi creştinii Bisericii. Ei bine, un episcop nu are un anume sector al său, el fiind parte din Biserica lui Hristos. Fireşte, dacă dispare respectul dintre episcopi şi slujitori atunci nu se mai regăsesc cu identitatea descrisă de Dumnezeu Cuvântul. Dincolo de acest lucru, nu pot exista în mod canonic graniţe teritoriale boiereşti în Biserică.
Sfântul Apostol Pavel continuă astfel: Episcopul să nu fie de curând botezat”şi ne explică de ce:„ca nu cumva, fălindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului”. Potrivnicul din acest context are rolul de împotrivitor şi nu neapărat de un ispititor, pe care îl aminteşte puţin mai devreme. Este vorba de episcopul care cere de la Apostol să fie hirotonit, pentru că la vremea aceea nu te puteai duce cu grupuri de creştini care să confirme că acea comunitate te acceptă să le fii episcop, iar pentru a nu se isca vreo împotrivire spre ruşinea lui, ca o cursă în care cade după ce aproape fură rangul, bine este ca el să fie conştient,şi nu un fugar după cele Sfinte.
Dacă toate cele enumerate de Pavel, care sunt cuvinte întemeiate pe Cuvântul Dumnezeiesc al Evangheliei, sunt încălcate, aşa cum poate să aducă nevrednicia dinainte de hirotonie, tot aşa poarte să o aducă şi după hirotonie. Cum spuneam mai înainte, nici darul Apostolilor nu a fost pe veşnicie al lor, pentru că şi dintre aceştia câţiva au căzut.
Să ne uităm mai cu atenţie şi să vedem că în mod intenţionat Apostolul Pavel repetă aceeaşi condiţie de două ori, ca episcopul să nu fie „neagonisitor de câştig urât”şi apoi „neiubitor de argint” adică de bani. De ce repetă acestea două? Pentru ca cel ce urmează să fie episcop să nu fie deprins cu această meteahnă incurabilă, adică lăcomia după avuţie. Chiar şi Hristos ne învaţă că: „Căci dinăuntrul său ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia şi uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pre om” (Marcu vers. 203-204 / B.O. Marcu cap. 7, vers. 22). Aici trebuie să vedem cât de minunat este Duhul Sfânt care revelează atât textul Evangheliei, cât şi textul Epistolei Apostolului Pavel, pentru că şi în această descriere avem o repetare: zice despre desfrânare şi apoi despre adulter, care sunt identice (nu din perspectiva lumii antice, ci din prisma creştinătăţii) precum mai sus spunea Pavel şi despre deprinderile deja formate pentru câştig urât şi despre lăcomia după arginţi.
Iubirea, adică dragostea, este cea mai mare virtute a creştinătăţii. Chiar dacă repet această frază în aceeaşi lucrare, de data aceasta trebuie să vedem că orice dragoste curată se spulberă când urmăreşti scopuri întunecate şi, în loc să împlinești iubirea ca şi virtute, o săvârşeşti ca şi osândă, nevrednicie, neghiobie. Dar, câte dintre aceste criterii au mai reprezentat alegerile episcopilor bisericilor imperialiste? De ochii lumii toate pot fi invocate, dar adevărul care se vedea în secolul al IV-lea şi care a progresat până în zilele noastre, ne arată că este fără echivoc în ascensiune şi nici pe departe o stare în curs de abolire.
Apostolul nu spune că o comunitate nu poate să-şi susţină episcopii, preoţii şi diaconii, ci dimpotrivă, atunci comunitatea ar fi iubitoare de sine şi ar fi în creştinism numai cu numele sau cu formalismul de a participa la slujbele religioase. De aceea spune să fie episcopul chivernisit în casa lui, chiar bine chivernisit, pentru că mai apoi să fie bun chivernisitor şi al banilor Bisericii. Să nu uităm că în aceeaşi epistolă Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să susţină văduvele şi cum să chivernisească tot ceea ce ţine de Biserica din Efes. Deci, într-un cuvânt, episcopul trebuie să fie echilibrat în toate încă de la început, pentru că dacă te-ai format prost în inima ta, de acolo vor ieşi lucruri concepute greşit care la final nu vor aduce roade bune şi frumoase, ci doar piedici care în cele din urmă vor culmina cu sminteli publice şi eşecuri catastrofale.
Acum să ne îndepărtăm de acest subiect şi să ne continuăm parcursul spre înţelegerea esenţei episcopatului în creştinism. Mai mare decât episcopul a fost rangul Apostolului. Ultimii Apostoli din lista celor 84 sunt Dionisie şi Simion. După plecarea lor la cele veşnice (a nu se pronunţa „în nefiinţă”), rangul Apostolesc avea să fie pierdut pentru totdeauna. Darurile sale erau unice, deosebit de măreţe şi cu desăvârşire în lucrare. În ceea ce priveşte administraţia bisericească, episcopul nu poate să hirotonească pe cineva direct în rangul de preot dacă nu a fost hirotonit diacon şi nici pe episcop nu-l poate hirotoni decât dacă a fost mai înainte diacon şi preot. Apostolul putea să facă această ascensiune, pe când episcopul nu poate. Darurile episcopului sunt limitate pe când darurile Apostolilor erau fără limite decât în ceea ce priveşte fireasca plecare a tuturora dintre noi din această lume vremelnică la viaţa veşnică.
Deşi s-a pierdut rangul Apostolului din creştinism la jumătatea secolului al II-lea, episcopul rămâne de atunci cea mai înaltă demnitate din Biserică. Poate că de aceea avem în epistole cum trebuie să fie episcopii şi ceilalţi slujitori ai Altarului, pentru că tot din voia Dumnezeului celui veşnic şi viu s-au făcut aceste lucruri. Aşadar, să continuăm îndestularea sufletească şi să aflăm celelalte frumoase relatări nou-testamentare despre episcopat.
Episcopul bisericilor oficiale a fost asociat cu arhiereul. Eroarea este dovedită chiar de către Dumnezeiasca Evanghelie pentru că arhiereii au fost cei ce l-au Răstignit pe Hristos, pe când Apostolii şi Episcopii au fost cei care i-au propovăduit cuvântul peste tot globul pământesc. Dar nici administrativ vorbind, rangul mozaic de arhiereu nu are nici cea mai mică asemănare cu episcopatul creştinesc, nici ca structură, nici ca importanţă şi nici ca implicare în activitatea Bisericii. Într-adevăr, după reforma de la Arles din anul 314 lucrurile aveau să fie altfel în cele două mari structuri susţinute de puterea politică, adică apuseană şi răsăriteană, cu alte cuvinte altfel decât spune Hristos în Evanghelie şi totodată altfel decât învaţă Apostolii în epistolele lor. Mai exact acest „astfel” poate fi înţeles doar când vedem că lucrurile se petrec tocmai în inversul îndemnurilor Sfintei Evanghelii.
Printre reformele Sinodului de la Arles se numără şi dispoziţia imperială ca de atunci să nu se mai facă episcop de către un singur alt episcop, ci să fie cel puţin doi sau trei. Cum a avut loc câte o reformă în bisericile oficiale, cum gata şi în noul lor testament au apărut argumente introduse. Din fericire, lipsind înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt, n-au observat să modifice şi în alte locuri şi astfel au rămas contradicţii doveditoare. Cât ai fi de viclean, fie ce împărat ai fi, Dumnezeu lasă loc acolo unde trebuie, doar omul să fie interesat să-l caute. Aşadar, să vorbim despre hirotonia episcopului.
În Epistola Întâi către Timotei, din noul testament oficial, găsim această relatare: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Timotei 4, 14). Acest aspect coincide cu reforma de la Arles; dar ce te faci că au uitat să modifice textul celei de-a doua epistolă în care aflăm cine hirotoneşte episcopul, unul sau mai mulţi, prin proorocii de origini ghicitoreşti iudaice sau prin lucrarea Darului Sfântului Duh? Iată ce relatează epistola: „Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult Darul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al tăriei şi al dragostei şi al înţelepciunii.” (II Timotei, vers. 3 şi 4 / B.O. II Timotei 1, 7-8). Cât de frumos ne descoperim originile creştineşti doar dacă intuim drumul spre adevăratul sens al cuvintelor, evenimentelor şi învăţăturii? Dintr-o singură parte aflăm că episcopul se hirotoneşte de către un singur episcop şi această condiţie ar trebui să fie observată şi din „Arhieraticonul” ortodox, unde participă mai mulţi episcopi dar rugăciunile sunt formulate la singular („eu” şi nu „noi”).
Condiţia ca Episcopul Timotei să pună la rândul său mâinile peste alţi creştini a fost explicată tot de către duhovnicul său, Apostolul Pavel, care îi scrie: „Nu-ţi pune mâinile degrabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora, ci păstrează-te curat. Păcatele unor oameni sunt vădite, dar ale altora însă sunt ascunse” (I Timotei, vers. 33 / B.O. I Timotei, cap. 5, vers. 22). După ce l-a ridicat la demnitatea de Episcop, Timotei avea să fie şi el întărit să hirotonească alţi episcopi, dar vedem că Pavel îl îndrumă să fie cu luare aminte pentru că este la început şi numai de el depinde dacă stă sau cade din această demnitate. Vedem că dacă episcopul hirotoneşte un alt episcop, iar acela este pătat de fapte cu adevărat grele, atunci şi el se face părtaş acelora pentru că aduce în Biserică un om care, deși are trebuinţă de doctor el însuși, este împuternicit să fie doctorul altora. De cealaltă parte, Pavel ne arată că oamenii pot fi atât de vicleni încât, chiar dacă se poate ca la un moment dat să fie dovediţi nevrednici, ştiu să se ascundă pentru a-şi atinge scopul lor.
Acum să vedem încă o dată cât de profundă este unitatea sau sinoptia textului din Evanghelion, încât după ce Pavel ne relata întâi lăcomia şi acum, tot ca o condiţie pentru hirotonie, adică vigilenţa în ceea ce priveşte viclenia, în versetul sus discutat din Sfânta Evanghelie, tocmai şi Hristos ne relatează în aceeaşi ordine: „vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia şi uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pre om” (Marcu vers. 203-204 / B.O. Marcu cap. 7, vers. 22). Vedem că omul prin natura lui este capabil să se ridice la îndumnezeire oricând doreşte. De aceea s-a Întrupat Dumnezeu şi a propovăduit luminarea lumii. Dar, cine să o audă? Cei ce trebuie să o audă!
Viclenia unora poate să fie capabilă să obţină hirotonia întru episcop, cum de altfel ortodoxia ar trebui să afle că nu prea are continuitate Apostolică şi nu doar din secolul al XIV-lea, ci chiar din vremea Sinodului din Arles. Să ne reamintim câteva lucruri despre fondatorul bisericii imperiale, „episcopul” Militiade. Acesta a fost un preot din Roma, aliat al împăratului, care a participat la exilarea în Sicilia a Sfântului Eusebiu, Episcopul Romei. Acesta n-a dorit să-l hirotonească episcop pe Militiade, drept pentru care în anul 310 împăratul actualmente păgân şi viitor arian, Constantin, l-a îndepărtat din scaun şi cu de la sine putere l-a numit episcopul Romei. În anul 311 se adună Sfântul Sinod din Cartagina şi toţi cei 70 de episcopi îl declară pe împărat un „viclean care urmăreşte să domine Biserica Creştină”, lucru care s-a şi adeverit mai apoi, după edictul condiţionat din 313 emis de Licinius, cumnatul lui Constantin – nici vorbă să fi existat vreodată un edict emis de către acesta – şi imediat după aceea urmează Sinodul din Arles din 314 care deja pune temelie ortodoxiei şi catolicismului actuale.
Epifanie, Episcopul Salaminei (310-403) ne relatează: „Și au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur”[1]. Și în acea vreme, când episcopii tăiați împrejur au fost hirotoniţi la Ierusalim, era obligatoriu ca întreaga lume de jos să sărbătorească cu ei”[2]. Aici trebuie să explicăm faptul că până la Sinodul din Arles Învierea lui Hristos se sărbătorea în prima Duminică de după data certă a răstignirii, adică 1 aprilie Stil Nou. Perioada Învierii varia doar între 4 şi cel târziu 10 aprilie (stilul nou), adică 22 şi 28 martie (stilul vechi calendaristic). Acelaşi episcop ne relatează că: „în vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a i se potrivi cu ziua împăratului”[3]. Împăratul era născut în ziua de „quartodeciman”, adică la data de 15 Nissan, lună oscilantă din calendarul evreiesc. Mama sa era de origine evreică. Opoziţiile de la acea vreme le-au constituit cei 70 de Sfinţi Episcopi de la Sinodul din Cartagina, care aveau să îndure multe persecuţii pe care le-am mai discutat.
De la acelaşi Epifanie aflăm că: „biserica oficială a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[4]. Deşi era episcop al bisericii oficiale şi actualmente este canonizat ca Sfânt în calendarul ei, Epifanie avea să fie otrăvit şi să moară pe vapor, în timp ce se întorcea în Cipru din Constantinopol.
Militiade, fără nicio autoritate succesională, este „împuternicit” de Constantin să „hirotonească” 15 episcopi tăiaţi împrejur, adică îi selectase pe sprânceană ca toţi aceşti fondatori ai cultului oficial să fie doar evrei. Nu este de mirare faptul că, astăzi, cultele catolice şi ortodoxe sunt mai iudaice decât însăşi structura iudaismului contemporan…
După ce s-au folosit de Militiade până în anul 314, acesta moare subit pe data de 11 ianuarie 314, la puţin timp după ce împăratul, de constituţie păgână şi de o conştiinţă şi mai păgânească, s-a „folosit” de el să-i numească „episcopi” pe cei 15 iudei.
Legat de viclenia unora care ajung episcopi, Macarie care era „episcop” în Ierusalim, numit de Constantin şi Militiade în anul 312, s-a arătat vicleneşte opozant al arianismului deşi avea să favorizeze foarte mult prosperitatea arianismului în detrimentul verticalităţii Sfântului Alexandru, episcopul Alexandriei. Dintre episcopii vechi dinainte de anul 314 foarte puţini au reuşit să scape cu viaţă după începerea domniei lui Constantin, dar aveau să sfârşească şi ei destul de tragic. De pildă, Sfântul Alexandru a fost otrăvit chiar în timpul „marelui” Sinod de la Niceea, din anul 325, după ce n-a mai acceptat nicio concesie între creştinism şi arianism, împăratul fiind de părere că ambele structuri trebuie să funcţioneze, dacă se poate, chiar în aceeaşi Biserică.
Revenind la subiectul nostru despre frumoasele relatări ale episcopatului creştinesc formulate atât de dumnezeieşte de către Apostolul Pavel, aflăm şi care este veşmântul dogmatic al episcopului, chiar dacă au apărut după secolul al XIX-lea o mulţime de structuri eretice unde se predică la costum şi cravată. Apostolul îi scrie lui Timotei: „Când vei veni, adu-mi felonul pre care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Timotei vers. 27 / B.O. II Timotei cap. 4, vers. 13). Felonul este veşmântul acela pe care preotul sau episcopul îl aşează peste epitrahil şi celelalte veşminte ornamentale. Spre deosebire de toate celelalte, Felonul este singurul veşmânt cu importanţă dogmatică. După Sinodul din Arles din 314, Constantin avea să-şi îmbrace episcopii săi cu „Sacos”, un altfel de veşmânt, renunţând la Felonul apostolic. Sacosul este un veşmânt împrumutat din portul boierilor vremii, port pe care l-au îmbrăcat inclusiv boierii din secolul al XVIII-lea. Aceştia veneau la „biserică” alături de episcop. Ambii purtau sacos pentru ca „robii” (sclavii) să înţeleagă că au şi „stăpân” şi „arhiereu”, adică amândoi sunt stăpânii lor.
La arhiepiscopia ortodoxă a Romanului şi Bacăului se păstrează „Felonul” Sfântului Ioan Gură de Aur. Acolo putem sesiza şi diferenţele majore ale veşmintelor, cât de mult au fost modificate, nu doar faptul că structura în sine nu mai are nimic de origine creştinească decât la un nivel foarte formalist pe lângă elementele de iudaism„psalmic” care este practicat şi chiar impus sub formă de „canon” până astăzi. Este, cum zicea şi Hristos în versetul citat mai sus, de-a dreptul „neruşinat” ca oamenii să nu-şi dea seama că nici măcar numele celor 84 de Apostoli nu le cunosc, dar hrana lor spirituală este foarte „bogată” în David, Solomon, Avraam şi alţii. Aceste lucruri sunt în permanentă ascensiune. Dacă acum nu putem aproxima cât peste 90% din ortodoxie şi catolicism este iudaism, peste ceva timp creştinismul va rămâne mai puţin de sub 1%. Nici nu poate fi vorba de vreo îndoială, devreme de ce atâtea veacuri nu mai vorbim despre o Biserică creştină, ci despre una care aşteaptă venirea unui nou Mesia, fie că sub forma „celei de a doua venire”, fie că sub forma „judecătorului”. Dar, mare atenţie la ceea ce spune chiar Hristos despre judecata la care vor participa creştinii şi cu care ortodocşii şi catolicii sunt manipulaţi cu duhul temerii, al fricii şi al groazei: „Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pre nimeni” (Evanghelion, Ioan vers. 73 / Ioan cap. 8, vers. 15). Tocmai în noul testament oficial avem o mărturie care arată cât de mult se tem oamenii de ceva ce nu va exista niciodată, dar se tem cu adevărat şi nu observă jugul robiei: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (B.O. Ioan 5, 24). Deci, cel ce îmbrăţişează credinţa în Dumnezeu, adică cel ce devine creştin, nu va veni la nicio judecată, nici ca judecat şi nici ca martor să asiste. Atunci, de unde vin toate aceste temeri? De la cei ce s-au gândit să nu mai „boteze creştinul lui Dumnezeu”, ci rob să-l numească aproape continuu, adică sclavsau slugă. Să nu uităm că Dumnezeu nu are slugi (B.O. Galateni 5, 1). De asemenea, mai putem observa că aceşti oameni au fost convinşi că trebuie să-şi ostenească trupul sau să-l umilească cu vorbe, prin rugăciuni depresive, gândind că trupul este un duşman al lor. Şi acest aspect este unul desprins din iudaism,şi nu din creştinism. Pavel interzice să ne jignim sau să ne batjocorim trupul, nici vorbă doar prin rugăciuni, ci şi prin atitudini, pentru că „trupul vostru este Biserică a Duhului Sfânt” (Apostolicon, I Corinteni vers. 49 / B.O. I Corinteni cap. 6 vers. 19).
Lucrurile acestea trebuie să le cunoaştem cu toţii, de la cel ce urmează să devină creştin şi până la episcop sau horepiscop. Esenţa Evangheliei încape într-un singur cuvânt rostit de Mântuitorul, „veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Evanghelion, Ioan vers. 84 / B.O. Ioan 8, 32). Acest cuvânt nu încape nici într-o mie de biblioteci, care să conţină cele mai lucide lucrări special concepute pentru tâlcuirea înţelesului său. Dacă, până să aşteptăm ca o mie de biblioteci să dezbată un singur cuvânt mai bine ar fi ca omul să înţeleagă ce zice Hristos despre judecată şi ce sunt obligaţi ei de către „stăpânitori” să creadă. Abaterile de la creştinism nu sunt doar acestea. Am mai discutat şi vom mai discuta.
După Învierea lui Hristos, Apostolii l-au avut Întâistătător pe Dumnezeiescul Petru până ce acesta a înaintat în vârstă, urmând să primească mucenicia în anul 67 şi aşa să plece să se revadă cu prietenul lui, Hristos, Dumnezeul cel întrupat. Petru a ales să fie înlocuit cu Apostolul Evod, care devine mai marele tuturor Apostolilor dar numai până în anul 68. În acest an este numit Întâistătătorul Apostolilor şi Episcopilor Dumnezeiescul Apostol Ignatie Teoforul, cel care la vârsta de 2 sau 3 ani a fost ţinut în braţe de Domnul, Care l-a și dat pildă tuturor, că cine-l va primi pe acesta, pe Dumnezeu îl primeşte. Avea să se întâmple în acel an,şi nu după multă vreme, în lucrarea lui cea plină de înţelepciune, Dumnezeiescul Ignatie decide să desfiinţeze statutul acesta de Întâistătător, făcând egalitate sinodală (sobornicească) între toţi episcopii şi nu numai.
Din vremea Apostolului Ignatie păstrăm nu doar dogma „sobornicităţii” şi egalităţii dintre creştini, ci şi Postul celor 42 de zile de dinaintea Răstignirii Domnului. Probabil mulţi s-au obişnuit cu predicile ortodocşilor sau ale catolicilor despre miturile iudaice. Ei bine, postul acesta al Răstignirii, în prima jumătate a secolului întâi dura o săptămână şi a fost descris chiar de Mântuitorul Hristos. Pe la sfârşitul secolului întâi şi începutul secolului al doilea, Apostolul Ignatie, împreună cu toţi episcopii vremii, ia hotărârea să prelungească acest post la 42 de zile, fiecare zi să fie întru pomenirea a câte doi din cei 84 de Apostoli.
În Epistola către Magnesieni a Sfântului şi Dumnezeiescului Apostol Ignatie, aflăm declaraţia prin care el desfiinţează această denumire şi aduce la cunoştinţă tuturor care este rânduiala bună şi frumoasă pe care Biserica trebuie să o ţină pentru totdeauna: „Am fost învrednicit să primesc veşti de la voi prin Damas, Episcopul vostru, vrednic de Dumnezeu şi prin vrednicii preoţi Vas şi Apolonie şi prin cel împreună cu dânşii, diaconul Zotion. Se cuvine, dar, ca voi să vă folosiţi de vârsta înaintată a episcopului vostru, dându-i tot respectul potrivit Darului Lui Dumnezeu care este asupra lui. Ştiu că şi sfinţiţii preoţi nu se uită că a fost hirotonit episcop de curând, ci, ca nişte oameni înţelepţi în Dumnezeu, îl urmează; dar nu-l urmează pre el, ci pre Tatăl Lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor. Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pre noi, se cuvine să-l urmăm pre episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pre episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pre Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pre cele ascunse” (Apostoliconul, Magnesieni, vers. 4, 5 şi 6). Vedem că Biserica creştină de atunci are un echilibru în a alege vârstele episcopilor în funcţie de momentul în care acesta îndeplineşte toate criteriile enumerate de Apostolul Pavel, dar mai ales de Sfânta Evanghelie.
Ignatie ne arată că viclenia despre care vorbea şi Pavel nu este una care îl atinge doar pe episcopul acesta văzut, ci este o lucrare împotriva Episcopului tuturor. Acesta, luminat de Duhul Sfânt, precum şi Pavel şi toţi ceilalţi Apostoli, nu se opreşte doar să-i îndemne pe creştini să-şi urmeze episcopul şi să asculte de el, lucru care astăzi se petrece tot cu tăinuirea adevărului în cultele imperiale, iar după multe sfaturi pline de roade duhovniceşti desăvârşite, continuă astfel: „Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii” (versetul 21).
Tot în această scrisoare plină de dogmă şi învăţătură, Apostolul Ignatie, al cărui Sfântă Liturghie o facem aproape tot anul calendaristic, i-a întărit întâistătători pe toţi slujitorii Sfântului Altar, astfel: „Să nu fie nimic între voi care să vă poată dezbina, ci uniţi-vă cu episcopul vostru şi cu întâistătătorii voştri, slujitori ai Altarului, potrivit chipului şi învăţăturii Dumnezeiescului Cuvânt al Evangheliei” (versetul 10). Vedem că mai devreme aminteşte că ei aveau un singur episcop, Damas (sau Damasie – a nu se confunda cu Dima cel căzut pentru indiferenţă), Vas şi Apolonie erau preoţi şi Zotion era diacon. Pe toţi aceştia îi numeşte întâistătători ca şi în toate celelalte Biserici (eparhii) pentru ca de atunci să nu sufere nimeni de mândria conducerii, de privilegiul de a fi primul dintre toţi precum s-a făcut pildă Hristos Dumnezeu, slujind pe Apostolii Săi.
În smerenia lui, Apostolul Ignatie nu spune „mi s-a părut mie şi Duhului Sfânt să hotărăsc aşa”, cum procedează unii, plasând hotărârile lor lipsite de argumente temeinice pe seama lui Dumnezeu, ci le explică magnezienilor de ce a luat această hotărâre: „Pomeniţi şi Biserica lui Petru din Siria, după numele căreia nu sunt vrednic să fiu numit, că am nevoie de rugăciunile voastre unite în Dumnezeu şi de dragostea voastră” (Magnesieni vers. 22). Ignatie totdeauna a suferit ca un copil pentru că l-a purtat în braţe Hristos însuşi, pe când el avea vârsta de doar 2 sau 3 ani. Pentru că era prea mic, nu şi-a putut aduce aminte măcar chipul bunului Mântuitor şi de aceea a tânjit toată viaţa, până la mucenicia din anul 107 când avea să-L revadă pentru veşnicie.
Datorită faptului că nu şi-a putut aduce aminte chipul lui Dumnezeu, Ignatie l-a primit pe Petru, precum l-au primit toţi Apostolii ca şi pe Hristos însuşi, cum le şi zisese în timpul propovăduirii: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei vers. 125 / B.O. Matei 10, 40). Hristos era în ei prin lucrarea Duhului Sfânt, prin dragostea desăvârşită a Lui faţă de ei şi a lor faţă de El şi prin perfecţiunea de a trăi cu adevărat Dumnezeiasca Evanghelie.
De ce spune Apostolul Ignatie că nu este vrednic să poarte numele Dumnezeiescului Petru, devreme ce Hristos Dumnezeu spune că oricine îl primeşte pe acesta, pe Dumnezeu îl primeşte? Pentru a arăta că,deşi este, administrativ vorbind,şi nu dogmatic, Hristosul dintre Apostoli, Ignatie ne insuflă modestia că, oricând de sus ai ajunge, trebuie să nu uiţi să fii smerit, decent şi lipsit de slavă deşartă. Chiar dacă această slavă i se cuvenea din toate punctele de vedere, Ignatie alege să o numească „nevrednicie” pentru el, arătându-ne încă o dată că deşi Mântuitorul este Dumnezeu, s-a închipuit în prietenul şi slujitorul discipolilor săi. Tot aşaşi marele Apostol, se face pe sine egal cu cei ce încă nu au autonomia slujirii, adică diaconii, unitatea Bisericii fiind mai mare decât orice importanţă am avea sau ne-am aroga.
Mântuitorul a zis despre Ignatie: „Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Luca vers. 276 / B.O. Luca 9, 48). Venind vremea când se putea bucura că este mai marele tuturor, cel prin care pe Hristos însuşi îl primeau creştinii, Dumnezeiescul Ignatie decide să desfiinţeze această vrednicie de care s-au bucurat doar 3 dintre Apostoli.
După desfiinţarea statutului de Întâistătător şi binecuvântarea întregii Biserici creştine, ca de la creştin simplu (mirean) şi până la cel mai mare dintre episcopi, toţi să fie egali în toate, primii „patriarhi” şi „mitropoliţi” din cultul lui Constantin aveau să apară abia în prima jumătate a secolului al V-lea. Să nu uităm că marele Ioan Gură de Aur, în toate scrierile sale, s-a semnat „episcopul Ioan” şi nu Patriarh sau arhiepiscop. Abia după apariţia acestor denumiri în biserica imperială, mai mulţi ierarhi au fost numiţi astfel, post-mortem.
Orice episcop care se consideră „întâistătător” înaintea cuiva, încalcă fără justificare hotărârea Dumnezeiescului Ignatie de a armoniza egalitatea dintre toţi, indiferent de rangurile şi poziţiile lor din timpul slujbelor liturgice, la bază cu toţii fiind creştini ai lui Hristos. Temelia unităţii creştinismului, pentru totdeauna, este formată dintr-un îndemn prea frumos pentru a nu încheia subiectul cu el: „Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii” (Apostolicon, Epistola către Magnesieni, versetul 21).
Înaintea lui Ignatie, episcop al Antiohiei a fost Nicolae, care poate fi chiar unul dintre cei ce au prezidat apostolatul creştinilor la începutul celei de-a doua părți a secolului întâi. Nicolae este unul dintre cei 7 diaconi aleşi de Apostoli, care o vreme şi-a arătat vrednicia,şi după aceea a căzut în ecumenism prin acceptarea jertfelor idolatrice şi un opozant al Dumnezeieştii Evanghelii prin promovarea unui anumit tip de desfrânare. Nicolae poate fi numit, cum am mai spus, părintele ecumenismului, dat fiind faptul că toate cultele care practică ecumenismul de multe veacuri l-au reabilitat ca „sfânt” în data de 28 iulie, printre care și cultul catolic,şi cel ortodox.
Despre o eventuală ridicare a lui Nicolae nu cunoaştem, în timp ce şi Biserica timpurie nu ne lasă prea multe mărturii despre el. Cert este că el nu a mai putut să fie episcop; dar, dacă ar fi putut primi ridicarea din erezie şi moartea mucenicească, a murit ca simplu creştin caterisit,şi nu ca un episcop creştin. Fireşte, orice episcop căzut se poate mântui şi chiar să ajungă Sfânt, nu ca şi episcop, ci ca şi creştin. Unele căderi sunt incompatibile cu reabilitarea cuiva înapoi în treapta episcopatului, nu doar pentru abaterea de la criteriile pauline, ci şi pentru fapte precum uciderea trupului, uciderea unor suflete, rătăcirea minţii sau a credinţei, iar acceptarea jertfelor idolatrice intră în categoria faptelor împotriva Duhului Sfânt. Atunci, zadarnică ar fi fost propovăduirea lui Hristos, răstignirea şi Învierea, zadarnică ar fi fost osteneala Apostolilor de a rămâne uniţi întru toate şi, totodată, nu şi-ar mai găsi sensul întreaga Evanghelie, dacă toate cultele ar avea un sâmbure de adevăr. Evident, Hristos şi Apostolii nu au promovat aşa ceva şi de aceea ecumenismul este şi va rămâne o erezie.
Ajungând creştinismul în secolul al IV-lea, după ce a îndurat numeroase persecuţii din pricina împăraţilor păgâni, până şi la Diocleţian, socrul lui Constantin şi cel ce avea să-l propulseze în politica bizantină, inclusiv până la domnia teodosiană şi chiar după aceea, până în zilele noastre, avea să asiste la aducerea unei mase mari de oameni care au acceptat prea uşor să fie „adepţii” indiferenţei faţă de tot ceea ce se petrece, ce se schimbă, ce se adaugă sau ce se scoate din splendoarea Bisericii. Splendoarea ei a fost înlocuită cu fastuozitatea „venerării” episcopilor și spectacolul liturgic străin de practica apostolică. Astăzi poate că majoritatea nu au libertatea conştiinţei de a sesiza acel procent uluitor de iudaism din interiorul cultelor mari, care a devorat la propriu structura creştinească a cultului.
Avem, după atâtea veacuri, pilde de ultimi oşteni ai creştinismului apostolesc, care nu au cedat nici în perioada presiunilor şi nici în vremea martirajului. Dintre aceştia să nu-l uităm pe marele Sfânt Audius, Episcopul Goţilor, despre care cu uimire scria episcopul ortodox Epifanie de Salamina: „Pe lângă admirabila lui mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Duhul Sfânt în sensul bisericii apostolice și respectarea tuturor dogmelor, prin întreaga sa manieră de viaţă, care de asemenea a fost admirabilă, Audius şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile sale mâini, la fel şi episcopii care erau sub omoforul lui şi preoţii şi toţi ceilalţi”[5].
„Era un om eminent, din părinţi mesopotamieni. Casa lui era lăcaşul purităţii vieţii sale, plin de râvnă dumnezeiască şi credinţă. De multe ori, când vede lucrurile care au continuat să se petreacă în biserici, sub nasul episcopilor şi preoţilor, el se opune unui astfel de comportament, spunând cu mustrare: „aceasta nu este aşa cum ar trebui să fie” sau „acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. El este întocmai unui povestitor de adevăruri şi se potriveşte cu persoanele care vorbesc deschis din respect pentru adevăr, mai ales când propriile lor vieţi sunt exemplare”[6].
„Audius condamna lipsa de dreptate desăvârşită, nevrând să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă averi, aur şi argint, precum şi pentru că sărbătoresc paştele la aceeaşi dată cu evreii”[7].
În cele din urmă, Sfântul Audius avea să primească mucenicia şi să meargă în Raiul bucuriei, în vremea domniei tiranice teodosiene. Creştinii buni devin incomozi politicienilor…
Originile episcopatului în Biserica Creştină rămân, totuşi, la baza scrierilor pauline, restul scrierilor nou-testamentare fiind foarte sărace în acest sens. De la Apostolul Pavel aflăm istorisiri frumoase despre cuplurile Apostolilor, adeseori nume ale unor soţii de Apostoli şi astfel, putem să concretizăm atestarea documentară şi practică a episcopatului creştinilor căsătoriţi. Nu înseamnă că nu au existat şi episcopi celibatari, ba da, au existat, dar dincolo de aspectele vieţilor private ale oamenilor, temelia creştinătăţii este şi rămâne Dumnezeiasca Evanghelie care, de asemenea, învaţă că omul trebuie să fie moralist şi familist. Unii au comparat erezia montanismului cu celibatul lui Hristos. Acesta ar fi fost scopul lui Dumnezeu, să se însoare? Oamenii ştiau că trebuie după fire să se căsătorească, dar din fire ştiau că trebuie să facă lucrul cel bun. Scopul întrupării lui Dumnezeu a fost acela de a-l ridica pe om din întunecimea rătăcirilor robitoare şi să nu uităm că „montanismul” este o tagmă care provine chiar din cultele păgâne, adică sclavii templelor antichităţii nu aveau voie să se căsătorească. Acolo unde există un conducător care fură, mereu va exista teama să nu fure şi ceilalţi care îi sunt supuşi lui…
Am dezbătut şi argumentat că în predica lui Dumnezeu omul trebuie să fie căsătorit. Dacă din anumite motive nu poate să se căsătorească, nu este nici un impediment la mântuirea sufletului. Atunci când cei singuri monopolizează episcopatul doar pentru o anumită categorie de oameni, atunci chiar este o problemă gravă pentru că deja aduce atingere învăţăturii Dumnezeieştii Evanghelii.
Tot din aceleaşi scrieri ale lui Pavel aflăm, chiar la finalul epistolei celei de-a doua către Timotei, următoarele: „Îmbrăţişează-i pre Priscila şi pre Acvila şi casa lui Onisifor. Sileşte-te să vii mai înainte de începutul iernii. Te îmbrăţişează Eubul şi Pudenţiu, Lin şi Claudia şi fraţii toţi. Domnul Iisus Hristos să fie cu duhul tău. Darul Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi. Amin” (Apostoliconul, II Timotei vers. 30).
La finalul Epistolei către Romani, Apostolul Pavel zice: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila şi Biserica din casa lor, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumajii lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile” (Apostolicon, Romani vers. 75). Apoi continuă: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila şi Biserica din casa lor, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumajii lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile”. După aceea aminteşte: „Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi. Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunia” (versetul 76).
Doar din versetele menţionate mai sus aflăm câteva cupluri de Apostoli. Priscila şi Acvila sunt aceiaşi Apostoli, soţ soţie, pe care-i menţionează şi în epistola către Timotei, către Romani dar şi în epistola întâi către Corinteni în care zice: „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor. Vă îmbrăţişează fraţii toţi” (I Corinteni vers. 129 B.O. I Corinteni cap. 16, vers. 19).
Observăm familiară expresia lui Pavel cu privire la „Biserica din casa lor”. În acelaşi timp trebuie să cunoaştem cine erau ceilalţi Apostoli menţionaţi: Lin, soţul Claudiei, primul Episcop al Romei şi unul dintre cei mai frumoşi la chip oameni ai omenirii. Apoi îi menţionează pe Apostolul Andronic şi pe soţia sa Iunia, care erau temelia creştinătăţii din Corint şi din primii creştini care au fost chemaţi la propovăduire de însuşi Dumnezeu. Apoi, Pavel menţionează misionarii care se aflau în vizită la ei, salutându-i cu îmbrăţişări Sfinte. Să nu uităm că acelaşi Apostol ne informează că toţi aceşti Apostoli erau deja căsătoriţi la momentul în care el scrie.
Biserica din Casa lor era şi fizică şi sufletească. Oamenii trebuiau să se adune undeva pentru actul liturgic iniţiat de Mântuitorul Hristos şi stabilit ca regulament în ceea ce priveşte mântuirea omului prin asimilarea trupească a Sfintei Împărtăşanii, dar mai ales prin asimilarea dumnezeirii prin cunoaşterea, desăvârşirea, împlinirea şi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fiind vorba despre o perioadă în care creştinismul era trecut în afara legii, era evident că se rugau acolo unde puteau să se adune în discreţie şi simplitate. Aşa s-a întâmplat şi după secolul al III-lea când îşi câştigă libertatea în anumite ţări devenind majoritari. Aici trebuie să observăm importanţa pe care o acordă Pavel episcopatului. Andronic era rudă biologică a Apostolului Pavel, ca şi alţi Apostoli chemaţi de Hristos, fiind chiar dintre cei 72 de Ucenici aleşi de Domnul. Deci, este total exclusă ideea unui Pavel de neam evreu, devreme ce rudele sale, după cum şi zice: „cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între Apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos” (vers. 76 din Epistola către Romani, din Apostolicon. În B.O. aflăm că sunt rude biologice din Romani cap. 16, vers. 7). Apoi aflăm că tot rude biologice ale lui Pavel mai sunt şi Irodion episcopul, cel chemat tot de Hristos la propovăduire şi de asemenea pe Apostolii Luciu, Iason şi Sosipatru dintre cei 72 de Apostoli. Atunci, de unde ideea că Pavel a fost un persecutor de creştini, necunoscând creştinismul, dacă dintre rudele lui de neam cilician sau corinteni au fost dintre primii care l-au cunoscut şi urmat pe Hristos? Poate că pentru lipsa de credulism a viitorului Apostoli care, precum Dumnezeiescul Toma, trebuia să ştie exact totul pentru a crede ceva, sau de ce nu din dorinţa unora de a compromite textul, cum aflam de la Cerint despre Origene, doar pentru a discredita numele lui Pavel. Dintre toate, ultima este plauzibilă. Totodată vă rog să sesizaţi şi faptul că niciuna dintre rudele amintite de Pavel nu avea nume de evrei, ci de latini.
Revenind la perioada de ilegalitate, când creştinii trebuiau să nu se expună public, iar dacă erau depistaţi şi li se propunea funcţii, bani sau libertate doar să se închine idolilor, ei alegeau să fie Mucenici. Ajunseseră atâtea milenii de robie multi-confesional păgâne. Oricum, analizând efectul propovăduirii lor şi a actului vitejesc al jertfei supreme, martirajul, noi suntem astăzi creştini pentru că mai-nainte de noi unii oameni plini de sfinţenie nu au cedat nici în faţa mitei şi nici în faţa persecuţiei, ducând mai departe Cuvântul propovăduit de Hristos. Aspectul acesta de Biserică în una dintre camerele casei avea să fie cel mai curat şi sincer mod de a-l urma pe Hristos. Atunci când vorbim despre mase mari de oameni, trebuie să realizăm că un singur episcop sau un singur preot „nu va avea grijă de Biserica lui Hristos” precum „are grijă de propria sa casă”, cum zice şi Apostolul. Astfel, mulţi erau rude între ei şi se însoţeau în drumul spre desăvârşire.
Treptat, în timp, creştinii au început să se înmulţească, să fie nevoie de mai mulţi episcopi, rang pe care-l găsim foarte des în creştinismul Apostolic. De ce în unele epistole avem menţionaţi doar episcopi? Pentru că Apostolii împodobeau această frumoasă comunitate cu slujitori care să poată duce mai departe darul. Fie că erau episcopi pentru 5 sau 10 persoane, fie că erau pentru sute sau mii de persoane, mai înainte de toate Biserica trebuia să se asigure că persecuţia nu constituie un pericol pentru limitarea episcopilor până la nefiinţă. Mai târziu, puţin înainte de perioada Apostolului Ignatie Teoforul şi mai pronunţat în timpul conducerii sale ca întâistătător al Apostolilor, preoţii aveau să fie din ce în ce mai mulţi ca o împărţire în două a rangului diaconilor. Diaconul de astăzi era mai important decât preotul. Diaconul era misionar, propovăduitor şi se expunea multor riscuri, pe când preotul avea rolul de a propovădui comunităţii deja închegate. De aceea, până la un moment dat, nu prea găsim rangul preotului existent în Biserica Creştină timpurie.
Faptul că s-a pus accentul pe Episcopat şi Diaconat îl întâlnim şi în comunitatea creştină din localitatea Filippi din Macedonia. Aceştia aveau doar episcopi şi diaconi ca ranguri slujitoreşti şi pentru propovăduire, ambele având atribuţii, nu doar locale, ci şi misionare. Este prea devreme să vorbim despre măreţul rol al diaconiţelor, femeile propovăduitoare şi purtătoare de daruri, prin care Apostolii trimiteau Darul acolo unde nu puteau să ajungă personal din pricina persecuţiei, lucru pe care nu-l regăsim să intre şi între atribuțiilor diaconilor sau ale preoţilor creştini.
Dacă am putea să cuprindem rolul episcopului în Biserica creştină, acesta nu era în special un lider ci mai degrabă un „hamal” al comunităţii sau chiar al mai multor comunităţi. Nu a pus nimeni accentul pe şefia Episcopului, cum zice şi Apostolul Petru: „Să nu vi se pară că sunteţi stăpâni peste Biserică, ci pildă făcându-vă tuturor. Iar când veţi merge înaintea mai Marelui episcopilor, veţi lua cununa cea neveştejită a mântuirii” ( Apostolicon, I Petru către Capadocieni, vers. 42 / Biblia ortodoxă, I Petru, cap. 5, vers. 3). Creştinii devreme ce sunt definiţi liberi de însuşi Hristos, este destul de evident că sunt lipsiţi de orice stăpânire. Să nu uităm că unii au tratat cu indiferenţă ceea ce anticipa Dumnezeiescul Petru, zicând: „libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecimea celor fără de minte şi robiţi de necunoştinţă. Daţi cinste tuturor celor ce sunt împrejurul vostru, iar de cei ce caută să vă stăpânească, depărtaţi-vă; căci Dumnezeu n-a robit cunoaşterea şi faptele nimănui.” (Versetele 16-17). Tot el zicea: „păziţi Biserica lui Dumnezeu; cercetaţi-o, nu cu robiri, ci cu voia cea bună, întru dragostea lui Dumnezeu, iar nu care cumva spre vreun câştig, ci fără de foloase trupeşti” (Vers. 41). Deci, Dumnezeul cel Întrupat nu a întemeiat un cult de şefi şi robi, superiori şi supuşi, pentru că dincolo de rânduiala liturgică unde se bucurau de existenţa unor ranguri, Apostolii, episcopii, preoţii şi diaconii erau egali întru toate cu toţi ceilalţi creştini, atât în drepturi, cât şi în obligaţii.
[1] Tăierea împrejur este „botezul” evreilor. Constantin a dorit ca toţi episcopii de la acest prim Sinod condus de el, din localitatea Arles, absolut toţi să fie evrei;
[2]Panarion, cart. III, 10, 4.
[3] Panarion, 70, 9;
[4] Eusebiu „Panarion” p. 9, s.p. 9
[5] Epifanie, Panarion, 70, p. 2, s.p. 1-2;
[6]Panarion, 70, p. 1, s.p. 2;
[7] Epifanie, „Ancoratus” p. 14, s.p. 83; ibidem „Polyhronion” BOR – EDJ, 2015, pag. 430 (sus).
PARTEA A II-A
Renunţarea la episcopat şi apariţia arhiereului după secolul al IV-lea.
Acum trebuie să analizăm şi cealaltă parte a dispoziţiilor lăsate de Sfinţii Apostoli cu privire la „şefia” din Biserică şi mai ales la „iubirea de arginţi”, foloase trupeşti sau lipsa de bună chivernisire ca şi meteahnă înrădăcinată şi greu de eliminat de către oameni. Biserica avea să predice şi să aducă oameni fel şi fel, copii, tineri, bătrâni şi familii întregi. Dar, cum este rânduiala firii, unii rămân văduvi, ajung la un moment dat să nu mai poată lucra şi trebuiau să fie în continuare fii ai Bisericii. Au fost cazuri de copii ai cărora ambii părinţi au refuzat închinarea la idoli, devenind martiri ai creştinătăţii. Cine avea să-i îngrijească pe aceşti copii ai Bisericii, pe văduve sau pe vârstnici? Evident, aceasta a căzut pe umerii episcopilor ca şi obligaţie de netrecut în vreun fel. Dacă Apostolii nu ar fi ales oameni bine chivernisitori, nu ar fi furat ca în codru, profitând de faptul că oricum era în afara legii acest cult şi nimeni nu putea să sesizeze furtul sau viclenia în faţa vreunei autorităţi de stat? Iată de ce Apostolii au pus atât de mult preţ pe echilibrul familiar şi sufletesc al viitorilor episcopi, pentru că noi nu am fost întemeiaţi ca templu al profitorilor leneşi, ci ca Biserică a creştinilor care permanent sunt conştienţi de ceea ce fac şi de ceea ce urmează să facă.
Nu ne mai oprim la acele momente din biblia bizantină, carte asupra căreia cine n-a dorit dintre domnitori n-a intervenit în text, unde avem şi pilde mai puţin creştineşti cum că „dacă nu daţi bani vin cu ciomagul până la voi” sau „fi-ţi sclavii noştri că aşa vrea Dumnezeu şi ne prinde bine şi nouă…” (exemplu: Biblia ortodoxă, I Corinteni 4, 21; Coloseni 3, 22; Efeseni 6, 5; I Petru 2, 18 etc.). Tipul acesta de abordări ne arată că textele sunt modificate cel mai târziu în perioada domnitorilor aşa-zişi creştini, care au căutat cu orice preţ să pună stăpânire pe această comunitate de creştini.
Dacă am ajuns până aici, să ne amintim de un „canon” diotrefist dintre „canoanele bisericii ortodoxe” şi anume „Canoanele Apostolice” despre care chiar Sinodul din Niceea de la anul 325, cât şi episcopul Epifanie de Salamina, de mai apoi, le numeşte a fi de „provenienţă dubioasă”[1], apărute de nicăieri abia în anul 317. În aceste Canoane alcătuite după unii de un anume arian Cerint care a alcătuit şi Apocalipsa, pe temeiurile vechilor cerintieni de mai-nainte, aflăm unele dispoziţii imposibil de realizat de primii creştini. Aici vom vedea momentul culminant în care împăratul Constantin transformă din creştini în sclavii episcopilor deja degradaţi prin momelile şi comoditatea oferită de politica vremii. Iată un exemplu din multele de acest fel: „Toate celelalte daruri să se trimită ca pârgă episcopului şi preoţilor acasă, iar nu la altar. Şi este clar că episcopul şi preoţii le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi clerici” (Pidalion, Veniamin Costachi, 1844; Canonul 4 „apostolic”, pagina 28). Dacă privim aceste texte cu robia ideii de a căuta noi şi noi explicaţii doar să mai acoperim încă o dată minciuna, îi vom da crezare. În schimb, dacă analizăm acest „canon” cu libertatea minţii, eliberaţi de orice robie a cunoştinţelor, vom observa că autorii nu sunt nici pe departe Apostoli, ci prieteni de-ai împăratului sau cel puţin persoane leneşe din secolul al IV-lea. De ce spun aceasta? Pentru că în toate locurile unde avem informaţii despre creştinii din epoca apostolică, acolo unde le era Biserica le era şi casa. Chiar şi aspectul acestui canon ne înfăţişează o Biserică în mijlocul satului şi casa preotului în altă parte. Iată că aceste lucruri simple, analizate cu atenţie, arată cât de multe lucruri a putut să inventeze cultul imperial şi să le aşeze pe spatele Apostolilor, ca autori, cu toate că nu era posibil aşa ceva în acea vreme.
Robirea poporului a fost ţinta cea mai precisă a implicării politicienilor în Biserică. Astăzi, tot mai mulţi teologi, oameni luminaţi la minte sau oameni simpli acuză faptul că bisericile de astăzi sunt mai degrabă politice decât creştine. Unii încearcă să dea vina pe schimbarea calendarului, alţii pe reforma lui Nikon, alţii pe Sinodul lui Athenagoras, alţii pe Sinodul din Creta. Toate aceste lucruri s-au petrecut mult mai târziu după ce conducerea creştinătăţii, adică episcopatul, a fost ţintaşi victima politicii constantiniene de iudaizare.
În urma unui decret de pseudo-libertate, din 313, emis de cumnatul lui Constantin, Licinius, nici măcar de el, creştinătatea se trezeşte că are peste 6 milioane de mucenici doar în secolul al IV-lea. Nici vorbă de atât de multe victime în toată perioada persecuţiilor romane. Fireşte, pe atunci politica dorea doar să distrugă creştinismul, destul de nesemnificativ ca număr de adepţi. După secolul al III-lea populaţia care îmbrăţişează creştinismul se înmulţeşte. Politica vede că orice formă de persecuţie nu a facilitat distrugerea creştinismului, ci perpetuarea lui. Astfel, apare o nouă tendinţă în secolul al IV-lea când, ginerele călăului Diocleţian, Constantin, schimbă modul de abordare brutală într-unul paşnic şi viclean.
Care a fost ţinta? Reformarea rangurilor principale şi mai ales a celor ce le adresa Dumnezeiescul Petru aceste cuvinte: „păziţi Biserica lui Dumnezeu; cercetaţi-o, nu cu robiri, ci cu voia cea bună” (I Petru, vers. 41), adică episcopilor. Odată cu reformarea celor ce păzise vreme de 300 de ani Biserica, împăratul avea să constate că ea este mai uşor de supus puterii politice.
După distrugerea independenţei episcopale prin implementarea „hirotoniei de către mai mulţi episcopi” a unui episcop nou, urmează alte reforme care aveau să minimizeze importanţa episcopatului din perioada apostolică şi să favorizeze „arhieria” rabinici constantinieni. Până în perioada lui Constantin nici un episcop creştin nu s-a semnat „arhiereu” în vreun document, scrisoare sau epistolă. Arhiereul nu are nicio legătură cu episcopatul creştinesc din nici un punct de vedere.
Pentru că am amintit despre Sinodul din Niceea, trebuie să amintim şi despre modificările pe care avea să le sufere biserica imperială. Printre acestea, despre care am mai discutat în lucrarea despre „Iudaizarea Creştinismului” partea întâi, să amintim doar interzicerea preoţilor şi episcopilor de a mai respecta regula impusă de Hristos şi explicată de Pavel, aceea a episcopatului şi clerului căsătorit şi bun chivernisitor al casei sale. Interdicţia eretică este consemnată de canonul al III-lea al Sinodului din Niceea condus de Constantin şi predominat de arieni.
Regula care interzice întâia oară în creştinism episcopilor să se căsătorească, după cum impune chiar şi Apostolul Pavel, avea să urmărească lipsirea episcopilor de mai multe abilităţi practice în ceea ce priveşte echilibrul social şi exemplul demn de urmat oferit creştinilor. Mai mult de atât, acesta era doar începutul, având să dărâme rânduiala creştină şi să adauge în locul ei una iudaică, a ereticilor montanişti. Cine erau montaniştii? Ereticii care s-au perindat la început pe lângă Hristos dar căutau cu orice preţ să-i răstălmăcească predicile. Ei rămân în preajma creştinismului şi după apariţia Bisericii creştine şi caută cu orice preţ să se infiltreze.
Vigilenţa episcopatului creştinesc din perioada apostolică şi de după, păzeşte Biserica de erezii precum montanism, diotrefism, cerintianism, dimanianism, simonianism şi altele. Culmea, după ce apare Constantin în viaţa religioasă a Bizanţului şi după aproape decimarea episcopatului creştin, toate aceste erezii sunt aduse cu forţaşi impuse cu armata. Cine sunt cei ce umblă prin cetăţi şi oraşe cu ostaşii, pentru a-i vădi pe „nesupuşi”? Arhiereii, adică tot aceia care mai-nainte îl răstignise pe Hristos.
Care a fost explicaţia constantinienilor cu privire la căsătoria episcopilor? Că îşi lăsau pe fiii lor urmaşi…Dar, lucrul acesta ne-a fost lăsat chiar de Apostoli, pentru că inclusiv Dumnezeiescul Petru îl propune Apostolilor pe Matia, fiul său cel mare, să fie Apostol în locul lui Iuda. Este şi firesc ca părintele bine chivernisitor şi exemplar pentru familie, să-şi crească fiii în dumnezeirea Sfintei Evanghelii. Pe cine altcineva să numească? Vicleni şi duplicitari doar să favorizeze riscurile Bisericii în locul ocrotirii ei? Dar episcopatul nu era transmis doar „din tată în fiu”, ci şi alții care erau vrednici de episcopat, dar nu erau rudă cu nimeni, urmau să fie aleşi în această frumoasă demnitate de slujitori ai creştinilor şi ai Sfintelor Altare.
Motivele lui Constantin s-au părut mincinoase încă din anul 311 de când a fost declarat potrivnic şi periculos pentru creştinătate, de către Sfinţii Ierarhi de la Sinodul din Cartagina. Bine spunea Epifanie de Salamina că „biserica oficială a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[2]. Adică toţi 15 erau evrei după neam şi după credinţă, dar impuneau creştinilor să nu se mai hirotonească unii pe alţii, după criteriile de vrednicie şi de rudenie. Această tulburare se datorează faptului că oamenii deschideau ochii, de aceea au fost atât de mulţi executaţi de armată, pentru că stăteau în calea împăratului.
În celelalte lucrări am vorbit despre opoziţiile unor Sfinţi de mai târziu cu privire la aceste canoane, dintre care amintim doar pe Vasile cel mare care, în ciuda oricărui canon eretic, şi-a hirotonit singur fratele, căsătorit fiind, pe Sfântul Grigorie de Nyssa, soţul Teoseviei.
Planul lui Constantin nu avea să fie atât de rodnic dintr-o dată. Canonul celibatului avea să fie contestat de foarte mulţi creştini ai vremii şi persecutarea lor ar fi dus la distrugerea creştinismului din Bizanţ dar nu şi din alte părţi ale lumii. Astfel, s-a procedat după Sinodul al II-lea ecumenic din 382 la acceptarea celor două tipuri de episcopi: episcop căsătorit (horepiscop) şi episcopul celibatar sau călugăr (după secolul al V-lea). Decizia apare la Sinodul din Antiohia din 341 şi, în mod bizar,şi acesta a fost prezidat tot de arieni şi mai mult de atât, de semi-arieni, superiorul său fiind Constanţiu, fiul lui Constantin. Canonul al 10-lea al Sinodului din Antiohia pune în inferioritatea celibatarilor toată ierarhia căsătorită.
Pentru a vedea cât de lent a fost ucisă o tradiţie apostolică pentru a fi înlocuită cu o rânduială nefirească, vedem că la Sinodul din Laodicea din anul 364,horepiscopii încă aveau voie să hirotonească horepiscopi, preoţişi diaconi. Puterea deplină dată de Constantin celibatarilor nu avea să mai fie abolită niciodată în cultul imperial.
Canonul al 10-lea al Sinodului din Ancira din anul 314 era primul care a cutezat să aşeze rânduieli neapostolice peste cele apostolice. Acesta permite două lucruri: să se căsătorească după hirotonia de diacon numai cei ce înainte de hirotonie au făgăduit că se vor căsători. Cei ce nu au făgăduit, să rămână aşa, celibatari. Cu acest canon a pătruns celibatul în biserica imperială. Dar, totodată să ne depărtăm vreo câteva decenii şi să vedem protestul Sfântului Vasile cel Mare care şi-a căsătorit fratele, pe Grigorie, după hirotonia de preot, fără a făgădui celibatul. Încă un exemplu dintre multele existente la vremea aceea este cazul Sfântului Ierarh Ghenadie al Antiohiei, care îl hirotoneşte preot la vârsta de 18 ani pe Teodor, la 20 de ani îl căsătoreşte cu Ermiona şi apoi, în 392, avea să fie hirotonit episcop de către Sfântul Diodor. Episcopul Mopsuestiei, Teodor, este canonizat ca Sfânt de către ierarhii vremii, la începutul secolului al V-lea. După veacul al VI-lea, când celibatarii devin şi mai dominanţi, i se fabrică anumite scrieri eretice, i se atribuie şi este scos din rândul Sfinţilor. Episcopii care nu au dorit să ia parte la această nedreptate, pusă pe umerii unui Sfânt luptător pentru creştinism, au fost nevoiţi să fugă din scaune pentru a nu fi ucişi de armata imperială.
Adepţii „canonului celibatului” condamnă şi critică aspru căsătoria lui Teodor. I se cere să divorţeze, şi ca făgăduinţă să-şi ardă lucrurile personale. Teodor refuză acest lucru[3]şi rămâne neatins de intenţia „celibatarilor”, printre care episcopii Valerie, Porfirie şi Florentin. Sfântul Ghenadie, Episcopul Antiohiei, îl povăţuieşte să nu cumva să se despartă de Ermiona, după cum porunceşte Hristos (Marcu 10, 9) şi îl promovează ca preot în Antiohia[4]. După ce a fost hirotonit episcop, a condus câteva Sinoade alături de Sf. Ioan Gură de Aur.
Canonul al 13-lea din Ancira limitează dreptul episcopilor căsătoriţi de a mai hirotoni preoţişi diaconi fără „binecuvântarea” episcopului celibatar şi îl transformă în argatul acestuia. Deci, dacă Apostolii au lăsat întâietate episcopatului căsătorit, adică horepiscopului, Constantin inversează aşezământului Apostolic. Nu văd de ce se mai proclamă acest cult „apostolic” dacă toate rânduielile Apostolilor le-a întors exact pe dos,şi pe toate celelalte le-au răstălmăcit până le-au inversat?
După ce s-au iscat alte dispute în urma acestui Sinod din acelaşi an cu cel din Arles, anul următor, în 314, la Sinodul din Neocezareea, prin canonul 13, începe iarăşi să-i definească pe horepiscopi ca fiind chipul celor 72 de Apostoli, dar cu viclenie pentru că le lasă restricţia şi chiar o accentuează. După secolul al VI-lea horepiscopul în biserica imperială avea să fie redus la statutul de preot protoiereu (protopop) şi să dispară definitiv prin veacul al 8-lea. Aceasta a fost drama unei rânduieli întemeiate de Hristos şi de Apostolii Săi, pe care căsătoriţi i-a ales şi oameni căsătoriţi să aleagă la episcopat, fără să discrimineze şi vrednicia celor care rămân celibatari o vreme sau pentru totdeauna. Când celibatarii au pus mâna pe această rânduială, prin ajutorul prihănit al puterii politice, aveau să se vadă şi discriminările.
Şi de ce s-au făcut toate acestea? Oare, se pare că ierarhia a fost mai bună decât în vremea Apostolilor? Vi se pare că arhiereii de ieri şi de astăzi sunt mai buni decât episcopii rânduiţi de Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli? Realitatea pură este cu totul alta, indiferent ce ar încerca să insinueze prietenii sau slugile arhiereilor.
Acum să observăm că s-a mai dat un privilegiu, de data aceasta pentru cei ce optează pentru „căderi nefireşti”. Acest detaliu este destul de ruşinos pentru care ortodoxia şi catolicismul care deopotrivă invocă aceste „canoane” ca fiind bune, le ascunde pe cele mai critice. Este vorba despre „canoanele lui Ioan Postnicul”. În canonul al 18-lea le dă 200 de metanii canon, vreme de 3 ani, „bărbaţilor care se pornesc cu bărbaţi”. În canonul 19 încurajează homosexualitatea copiilor, dar numai dacă nu au ejaculare internă, ci doar externă, cum zice marele obsedat sexual de homosexualitate, Ioan Postnicul, „pe coapse”, spunând că este vrednic de preoţie doar dacă a fost aşa, nu intern… Trecând peste aceste greţoase reguli pe care le are „ortodoxia” mai importante decât Evanghelia, numind colecţia lor „cârma bisericii ortodoxe”, vedem că în canonul 13 îl numeşte „preacurvar” pe cel ce se atinge de soţia sa înaintea nunţii şi-l condamnă la 250 de metanii vreme de 3 ani. Sper că aţi reţinut că pe cei ce se „pornesc bărbat cu bărbat” îi pedepseşte numai cu 200 de metanii.
Un aspect tulburător pentru cultele politice este acela că nu mai canonizează aproape deloc sfinţi mireni, decât dacă au moarte martirică. În categoriile de sfinţire cunoscuţi de biserica ortodoxă, spre deosebire de Sfinţii preconfesionali, sunt: cuvioşii (călugării), preacuvioşii(preoţii călugări), ierarhii şi „sfinţiţii slujitori”. Mirenii căsătoriţi parcă spui că în acest cult sunt pleava societăţii, nu cununa cea neveştejită a Bisericii lui Hristos. De ce? Pentru că nu mai discutăm de secole întregi despre Biserica lui Hristos când vine vorba despre cultul imperial sau politic.
O constatare a lumii din zilele noastre poate să fie cu lejeritate pilda rostită de Mântuitorul Hristos, care zice: „Oricine vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: asemenea este unui om care, zidindu-şi casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pre piatră, şi venind apele mari şi puhoiul izbind în casa aceea. N-a putut să o clintească, fiindcă era bine clădită pre piatră.” (Luca 153-156). După aceea, vorbeşte despre cei care au aşezat casa pe temelie de nisip şi venind cea mai mică intemperie, a dărâmat-o. Aici Mântuitorul se referă la cei ce predică ceva ce nu fac. Acela ce este mândru şi predică despre modestie nu va avea un cuvânt cu putere, pentru că este un om mincinos. Acum să ne gândim şi la călugării care, precum şi Ioan Postnicul, au scris nesfârşite rânduri despre cum să-şi deprime părinţii copiii şi cum să-i educe „mai bine”, deşi ei n-au fost niciodată capabili să chivernisească o familie, după cum zice Apostolul, să poată mai apoi să fie bunii chivernisitori ai Bisericii. Este uşor să vorbeşti mai înainte despre ceva ce n-ai realizat niciodată până atunci. Cu toate acestea, ideile tale sunt ziduri construite pe nisip care nu se vor potrivi niciodată construcţiilor care au nevoie de temelie pe piatră.
Trecând prin toate aceste elemente de bază în ceea ce priveşte constituirea episcopatului creştinesc, rânduit Duhul Sfânt prin Apostoli, putem să înţelegem cu desăvârşire că declinul său din cultele imperiale s-a datorat inclusiv abaterii de la învăţăturile Apostolice. Este lesne de înţeles că în jurul unui citat nou-testamentar putem să reclădim întreaga lume şi niciodată să ajungem la epuizarea subiectului. Complexitatea învăţăturilor lucrătoare ale primilor creştini, Apostolii lui Hristos, este una interminabilă, precum şi lucrarea Duhului Sfânt, implicit a Dumnezeirii din tot ceea ce ne înconjură. Este drept, aceste temeiuri au fost alcătuite de oameni care cu adevărat trăiseră mai înainte ceea ce scriau acum. Niciunul dintre Apostoli nu şi-a exprimat gândurile, sfaturile şi ideile decât după ce au experimentat alături de marele lor învăţător, Dumnezeul cel întrupat, Isu Hristu…
Voi repeta acest lucru pentru a nu uita esenţa ideii care m-a fascinat: în jurul unui singur verset din Noul Testament poţi reclădi toată lumea, pentru că Cel ce le-a inspirat este Creatorul; dar dacă reconstruieşti altfel pe același verset, răstălmăcindu-l, ajungi să distrugi sute sau mii de ani de parcurs potenţial frumos al omenirii. Aşa s-a ajuns ca episcopul care, odinioară, din vrerea Duhului Sfânt – întemeietorul episcopatului creştinesc – era prezent aproape în fiecare casă creștină, să fie tot mai rar întâlnit. Din omul simplu, egal cu toţi aşa cum l-a determinat Dumnezeu pe marele Apostol Ignatie să scrie, iar textul să dăinuie peste mii şi mii de ani, a ajuns să fie cu totul altul, un om prea distant, prea departe de oameni, prea „sus-pus” şi la mâna căruia stă aproape toată stăpânirea cultului. Fireşte, deja nu mai vorbim despre episcop când un om se consideră, contrar învăţăturii dumnezeiescului Apostol Petru, stăpân peste Biserica lui Hristos. Dar mai vorbim noi despre Biserica lui Hristos acolo unde structura, oricât de populară sau anonimă ar fi ea, este „arhiereocentrică” şi nu „hristocentrică”?
Hristos este centrul creştinismului şi de la el se întemeiază şi numele nostru de creștini. Episcopul, preotul, diaconul, diaconiţa şi tot creştinul se oglindeşte în apa cristalină a dumnezeieştii Evanghelii. Dacă acolo Hristos spune că trebuie să te căsătoreşti pentru a respecta firea, tu nu vii cu argumente să justifici de ce predici că este mai bine să nu te căsătoreşti. Acolo unde Hristos învaţă să nu juri nici măcar pe firele părului din cap, care îşi schimbă firesc culoarea naturală la vremea cuvenită şi nu când pofteşte omul, tu nu vii cu jurăminte. Când creştinii nu se mai hrănesc cu rădăcinile lor din Dumnezeiasca Evanghelie, rădăcinile putrezesc, roadele sunt compromise, rezultatele sunt strâmbe. După 1700 de ani de declin, mai putem vorbi despre o excelare a episcopatului cultelor imperiale doar pentru că unul sau doi au altfel de trăiri? Şi păgânii aveau oameni exemplari şi încă au şi vor mai avea. Acolo unde ceva se înrădăcinează în altă apă decât cea a dumnezeirii, invocând într-un chip mistic duhovnicia, nu mai vorbim nici despre creştinism şi nici despre rânduielile creştineşti. Vorbim despre oameni care, luând învelişul principal al creştinismului, au reconstruit în interiorul ambalajului acelaşi păgânism care exista la vremea Întrupării Domnului. La el se întâmplă şi cu episcopatul. Nu poate fi numit arhiereul episcop doar pentru că are simbolistici creştine pe pieptul său sau pentru că învelişul este unul de origine creştină, dacă toate celelalte sunt de altă provenienţă.
Şi cum orice cale bună trebuie compromisă de dinainte să fie o alternativă utilă societăţii, un anume prieten al puterii politice din secolul al XVI-lea, Martin Luther, vine cu pompoasa idee „să revenim la Apostolicitate pentru că Vaticanul cere indulgenţe”. Şi în loc să revină la dogma Apostolilor, tradiţiile lor simple şi pline de frumuseţe, la trăirile lor şi modul lor de a fiinţa, mai rău se înstrăinează decât ar fi rămas în vreunul dintre celelalte culte politice ale vremii sale. De atunci şi până astăzi s-au format mii sau milioane de confesiuni care, deşi vorbesc despre învelişul apostolic al structurilor lor, mai degrabă predică un iudaism mai rabinic decât cel predicat de rabini. De aceea am amintit mai înainte despre iconoclasmul adus de Constantin în anul 304. Nu ne priveşte pe noi ce le place sau ce nu le place cultelor dinainte de Hristos. Temelia creştinismului începe cu Hristos şi tot cu El se desăvârşeşte.
Spre finalul acestei lucrări să ne amintim de cea mai veche descriere a creştinilor autentici din primele secole, înfățișați atât de frumos în celebra lucrare denumită „Epistola către Dioget”, o capodoperă recunoscută în proporţie destul de mare de toate confesiunile din trecut şi din zilele noastre. În ea aflăm: .„Creștinii nu trăiesc deosebiți de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. Învățătura lor nu e descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocăriţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută”[5].
Teologul Dumitru Fecioru scria despre această capodoperă: „Epistola către Diognet este o perlă a literaturii creştine din primele trei secole, cum a fost numită, este necunoscută atât scriitorilor creştini din epoca patristică, cit şi celor din epoca medievală”[6]. De ce ar fi atât de necunoscută? Pentru că modul de viaţă al creştinilor reali nu este nici pe departe similar cu al celor ce doar se declară creştini. Spre exemplu, unii pun accent pe limba liturgică (grecii, latinii, slavii), alţii pun accentul pe patriotismul cultic („cutare domnitori sau boieri nobili au fost ortodocşi”) iar alţii ajung la extrema de a discredita latura frumoasă şi raţional limitată a patriotismului (cultele opozante stagiului militar, devreme ce însuşi Hristos a avut discipoli care erau soldaţi). În alte cazuri mai „crislamiste” întâlnim ideea de a face bine sau de a vorbi numai cu persoanele dintr-o anume confesiune religioasă, sub pretextul că toţi care sunt dintr-un alt cult sunt blestemaţi şi trebuie eventual să dispară. Pe cine a dizolvat Hristos? Pe absolut nimeni, iar printre prietenii Săi sau ai Apostolilor Săi au fost persoane din diferite culte ale vremii. În schimb, vedem că primii creştini nu făceau bine cu scopul de a converti pe cineva, vicleneşte, ci făceau o faptă bună din pricina firii lor pozitive şi plină de bunătate.
Primii creştini, spune această capodoperă sus amintită, nu făceau un cult dintr-un anume fel de mâncare, dintr-un obicei al locului, ci erau oameni adaptabili, echilibraţi şi totodată ingenioşi în tot ce înseamnă înţelepciuni permanent noi cu rădăcini la fel de vechi precum veşnicia Autorului Dumnezeieştii Evanghelii. Astăzi, dacă nu dai darul la cârja arhiereului după tradiţia păgânească a lui Simon magul, nu eşti bine văzut. Dacă nu spargi cana după mort se face strigoi. Dacă nu ridici coliva nu se mântuieşte cel adormit. Ştiaţi că nimeni în afară de vreo 3-4 regiuni la nivel global folosesc coliva? Unii ortodocşi nu au auzit că există aşa ceva chiar dacă în regiunile lor sunt practicanţi ai cultului. Nici nu vorbim despre nepracticanţi în vreuna dintre aceste lucrări, ci dimpotrivă.
Toate aceste relatări ale epistolei de mai sus ne arată cât de incompatibilă este viaţa contemporanilor noştri cu primirea darului Duhului Sfânt rânduit de Apostoli. De ce? Pentru că dacă o propoziţie din cultul tău este creştină şi 1000 sunt păgâne, nu vorbim nici pe departe de creştinism. Şi tot aşa atunci când 999 de învăţături sunt creştine şi una singură este păgână, pe toate celelalte le asimilează şi le schimbă culoarea precum o picătură de culoare într-un vas de var. Totul se va schimba. Pilda apocrifă a mormintelor văruite şi putrede pe dinăuntrul lor se potriveşte cu această situaţie abordată acum.
După cum descrie şi Epistola către Dioget, creştinii – şi aici nu se referă la ranguri, pentru că şi diaconul, preotul şi episcopul sunt tot creştini la bază– au un anumit stil de viaţă, un nivel de percepţie, un echilibru profund în toate şi nu se abat voit de la Evanghelie doar pentru că răstălmăcesc textul pentru a-i da un sens total opus. La fel şi episcopul, indiferent că ar fi precum Timotei, episcopul a două persoane întru început, să fie într-adevăr un episcop raţional şi responsabil. Este, într-adevăr, echilibrul comunităţii sale, dar nu este din exteriorul ei, ci să fie mădular de bază al acesteia precum inima în trupul omului. AMIN.
[1]Epifanie de Salamina – „Panarion”, 70, 10, 1.
[2] Eusebiu „Panarion” p. 9, s.p. 9
[3]Mansi, cap. 9, pag. 284.
[4]„De VirisIlustribus”, cap. 12.
[5] D. Fecioru, „Vademecum Patristic”, 1:4;
[6] Pr. Prof. Dumitru Fecioru, „P.S.B.” vol. 1, „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Bucureşti, 1997, pag. 333 (sus);
Asociația Creștină Apostoliconul 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.