Care este data reală a Învierii? Cea catolică sau cea ortodoxă?

La ora actuală, data când se serbează Învierea Domnului în părţile apusene şi în cele răsăritene naşte noi contradicţii şi conflicte interreligioase. Fiecare parte încearcă să-şi argumenteze punctul de vedere şi să-şi întărească autenticitatea. De asemenea, ambele părţi omit să expună anumite informaţii care ar invalida poziţiile fiecăreia. Practic, fiecare expune doar partea care este mai convenabilă şi care se potriveşte cel mai bine cu propriile afirmaţii, însă acest lucru nu poate să constituie o expunere de argumente complete, doar pentru că cineva îşi doreşte să aibă dreptate într-o dispută.

O mare parte dintre clericii şi adepţii mai fanatici ai Ortodoxiei încearcă să dea vina pe Apus, adică pe Biserica Romano-Catolică pentru modificarea datei pascale. În acelaşi timp, nu se expune şi realitatea că Ortodoxia nu păstrează Pascalia de la Sinodul din Niceea, de la anul 325, ci Pascalia de la Sinodul din Ierusalim din anul 1672, un Sinod local la care au participat 7 episcopi în frunte cu patriarhul Dositheos al II-lea (n. 1641 – d. 1707), câțiva preoţi, călugări şi mireni. Practic, nu vorbim despre nici un Sinod local mai bine conturat, iar despre unul pan-ortodox nu poate fi vorba. Totuşi, Patriarhia Ierusalimului şi-a implementat această „nouă pascalie” tocmai pentru a fi într-o oarecare opoziţie faţă de apusul care, de asemenea, adoptase propria pascalie. Ambele părţi uzează de un articol (canon) de la Sinodul din Niceea, din anul 325, dar care nu expune nici calculul şi nici ciclul de ani când se revine de la început.

Dacă Biserica Ortodoxă nu are nicio legătură cu Pascalia de la Sinodul din Niceea, asta nu înseamnă că este îndreptăţită varianta pascală a Bisericii Catolice, pentru că, odată cu introducerea noului calendar gregorian şi în dorinţa de a recupera presupusul timp pierdut din cauza acelor „câteva minute” de la finalul unui an care, culmea, tot 365 şi 366 de zile are şi tot atâtea răsărituri şi apusuri, s-au comis erori care pun în dificultate inclusiv potrivirea cu ciclul natural calendaristic, adică cel al recoltelor din fiecare regiune geografică sau continent.

Sunt o sumedenie de întrebări retorice care se folosesc de către părţi pentru a-şi „aduce cât mai mult jar” la turta proprie. De pildă, când a fost răstignit Hristos şi când a înviat? Când este echinocţiul real? Ce legătură are Pesahul evreiesc, când are loc şi când are loc Învierea? Ce mărturiseşte Evanghelia în concret, ce texte au fost introduse? Care era „Pascalia” apostolilor, cine spune Sinodul Ecumenic de la Niceea că este autorul falselor canoane apostolice? Ce se expune şi ce se ascunde?

În încercarea de a aduce puţină lumină în toată această tulburare eclesiastică iscată în media şi în poporul român, după afirmaţia Mitropolitului Andrei Andreicuţ şi contraatacul Arhiepiscopului Teodosie Petrescu, va trebui să analizăm indiciile cele mai importante, adică însuşi textul Evangheliilor oficiale. Ambele tabere susţin că „păzesc Evanghelia” ca şi temelie a creştinismului. Nu ştiu care dintre cele două tabere la întrebarea „ce religie eşti?” va răspunde „sunt creştin” şi nu „sunt ortodox” sau „sunt catolic”. Lăsând deoparte „mărturisirea” verbală care adeseori nu are prea multă justificare pentru înfăptuitor, să vedem cele mai importante repere prezentate de Biblia Ortodoxă şi de cea Catolică în acelaşi timp.

Pentru creştinii care cunosc Evanghelia pe care o păstrăm cu sfinţenie, doresc să aduc la cunoştinţă faptul că în continuare vor fi folosite numai textele variantelor oficiale, fără evidenţierea excesului de iudaizare din fiecare, ci expunând doar argumentele propriilor lor convingeri formate, dar care nu au nicio legătură cu „Biblia”.

„În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?” (Matei 26, 17). Deci, să presupunem că Cina cea de Taină a avut loc în cea dintâi zi a azimelor, care s-a potrivit în anul 27 al erei romane, adică anul în care a fost răstignit Hristos (Întrupat/născut în al 6-lea înaintea erei noastre), cu ziua în care evreii aveau sărbătoarea azimelor. Raportându-ne la calendarul de stil nou, adică la data oficială din prezent, acest eveniment a avut loc miercuri, 31 martie anul 27. În această zi Hristos a fost arestat şi a doua zi răstignit, adică pe data de 1 aprilie, echivalentul zilei de 19 martie după stilul vechi.

Înainte de a expune realitatea care nu avantajează niciuna dintre poziţiile ortodoxe sau catolice, putem să aflăm că sărbătoarea azimelor din anul 2023 este pe data de 5 aprilie la asfinţit. Sărbătoarea intitulată „Pesah” sau „Paştile” are loc pe data de 13 Aprilie. Ciclul pascal evreiesc începe cu sărbătoarea azimelor şi se încheie 8 zile mai târziu. Astfel, orice creştin poate să sesizeze că Hristos a fost răstignit cu o săptămână înainte de Pesaj, nu după, cum s-a calculat „cu bună intenţie” eronat.

De ce s-a făcut această eroare care contravine însuşi textului Evangheliei? Vom vedea încă un argument pe care ambele tabere aflate în dispute nu-l expun pentru că nu este deloc avantajos pentru vreuna; dimpotrivă, argumentul aşternând tăcerea neputinţei fiecăreia, pentru că ambele se ambiţionează să păstreze ceva doar pentru că „aşa este la noi” şi dacă „aşa este la noi” atunci înseamnă că „aşa trebuie să fie” fără echivoc. Şi iată aşa ia fiinţă canonul următor: „Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”[1]. Fireşte, canonul nu are nici un temei Apostolic, asta pentru că este arhicunoscut faptul că până la împăratul Constantin, încă din vremea Apostolilor, Învierea s-a serbat în prima Duminică după data certă a Învierii, adică nu mai devreme de 4 aprilie (22 martie Stil Vechi) şi nici mai târziu de 10 aprilie (28 martie Stil Vechi).

Şi totuşi, de ce s-a produs această discrepanţă între tradiţia Apostolică şi tradiţia implementată cu forţa de către conducătorii Imperiului Roman din secolul al IV-lea?

Celebrul scriitor bisericesc, Epifanie (n. 310 – d.403), Episcop de Salamina (Cipru), pomenit în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Catolică pe data de 12 mai (pe stil vechi fiind 29 aprilie), într-una dintre cărţile sale detaliază evenimentele care au precedat Sinodul de la Niceea. Expunând istoria Sinodului din Arles, din anul 314, acesta scrie: „au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur”[2]. Nu doar atât, dar cei 15 „episcopi” nu au reformat doar sărbătoarea aceasta, ci cam tot ce înseamnă rânduială. Reformele impuse de politica „constantiniană” încep la Sinodul lui Elvira, în primul său an de domnie, 305, când obligă creştinii să scoată Icoanele din Biserici şi să le distrugă, doar pentru că „nu există icoane în iudaism”. Or, el fiind iudeu după mamă, era lesne că-şi va impune propriile tradiţii, chiar dacă uneori era şi idolatru. Apoi au urmat reformele Sinodului din Ancira, din anul 314, schimbări care au intrat în total dezacord cu Noul Testament dar care au fost acceptate de majoritatea pentru că erau „propovăduite” cu „pacea” militară. În cele din urmă se fac ultimele „retuşări” eclesiologice la Arles şi „numai bune” de impus Sinodului din Niceea din anul 325 pentru „aprobare”.

Revenind la Sinodul din Arles, acelaşi Epifanie de Salamina scrie: „biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[3]. Dacă aceste lucruri ar fi fost scrise de către „un oarecare” cercetător în „Sfinţi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, fără vreun temei real, decât unul intuit, ar fi fost declarat „persoană non-grata” în cel mai fericit caz, asta dacă nu s-ar fi aplicat metodele „episcopului” ortodox Teofil al Alexandriei, aşa cum a procedat cu cei 10.000 de creştini pomeniţi pe data de 10 iulie (23 iulie după calendarul oficial), adică să fi fost ars de viu. Nu are rost să dezvoltăm cum au fost executaţi peste 6 milioane de creştini, care, culmea, sunt pomeniţi în calendarul Ortodox, dar au primit martiriul pentru că n-au dorit să accepte reformele politico-religioase, mai degrabă a unor ierarhi aleşi „mai nou” dintre politicienii favoriţi ai casei regale.

În cele din urmă, pentru a rezolva o dată pentru totdeauna problema „Pascaliei”, care în ambele cazuri este eronat calculată, Epifanie lasă mărturie despre ce i-a dus mintea pe cei 15 episcopi tăiaţi împrejur să născocească, doar pentru a schimba pentru multe veacuri data reală a Învierii cu una total falsă. Acesta scrie: „în vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a se potrivi cu ziua de naştere a împăratului”[4]. Şi iată care este relatarea evenimentelor care au precedat Sinodul de la Niceea, în care Biserica oficială avea să nu mai aibă nicio legătură cu tradiţia, dogmele şi rânduielile Apostolilor, doar pentru „a se potrivi” cu poftele unui Împărat care în cele din urmă adoptă o formă uşoară de „iudeo-creştinism”, uşoară în sensul iudaic şi nu în cel creştin, adică „semi-arianismul”, o credinţă în care l-a botezat Eusebiu de Nicomidia, niciodată episcop creştin, ci evreu convertit la arianism, crez care nu a recunoscut niciodată că Duhul Sfânt sau Hristos este Dumnezeu, ci doar creaţii.

Într-adevăr, Sfântul Silvestru l-a sfătuit pe Constantin să se boteze dacă tot doreşte să se implice atât de mult în viaţa Bisericii, Biserică din care episcopii mureau subit unul după altul, dar Împăratul a înţeles doar ceea ce a vrut din sfatul acestuia, adică mai nimic din ce nu s-ar fi potrivit cu propriul său orgoliu. Nu mai vorbim despre momentul în care s-a canonizat singur „ca Sfânt” în al 30-lea an de domnie, acest subiect rămânând pentru altă dată.

Pentru a fi impuse cu uşurinţă toate reformele politicii constantiniene, mai degrabă a „fraţilor” de suflet ai lui Constantin, asta pentru că nu poţi conduce un atât de mare Imperiu de unul singur, cum nici conducătorii de prin vremurile apropiate nu erau puşi în frunte de votanţi ci de cei ce numărau voturile, a fost nevoie de „purificarea” ierarhiei. Omul de rând nu ştie în ce crez a murit Sfântul Vasile cel Mare, în ce Biserică a murit Sfântul Ioan Gură de Aur şi dacă Biserica lui îi are în calendar, atunci „înseamnă că erau de-ai noştri”. Nu te miri de ce Bisericile Ortodoxe şi Catolice se tem să le traducă toate textele, „pentru a nu sminti poporul”, sau mai degrabă să-l lasă să creadă în ce a fost obişnuit să creadă.

Ce înseamnă „purificarea” ierarhiei din perspectiva politică? Este un răspuns pe care ar trebui să şi-l dea fiecare cititor pentru a-şi dezvolta singur inteligenţa. Unul dintre cei favoriţi puterii politice ai vremii, Grigorie, Papa Romei din secolul al VI-lea, defineşte cu lejeritate că „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[5]. Nu o spune în sensul la care vă aşteptaţi, ci în sensul acela expus şi de Augustin de Hipona, dar mai pe înţelesul tuturor, aşa cum afirma poruncitor „capul” Bisericii lui Constantin, Eusebiu, despre înaintaşi şi produsul eclesiologic finit pe care l-au făcut aceştia: „Chiar dacă au greșeală, să nu cârtiţi”[6]. Deci, dacă cineva sesizează toate aceste nereguli, politica vă cere să nu cârtiţi pentru că este „păcat” sau chiar „mare păcat”. Acum, depinde înaintea cui se face greşeala, înaintea lui Dumnezeu sau înaintea conducătorilor maselor de oameni, adică politicienilor fiecărei epoci în parte?

Nu ne aşteptăm ca un astfel de material să fie cuprins într-un rezumat de către purtătorul de cuvânt al vreunei Patriarhii, mai ales de către vreun reprezentant al Arhiepiscopiei Tomisului, structură care în mod vizibil s-a dezvoltat „foarte bine” ca un „stat în stat”. Principalul mesaj pe care l-ar rosti fiecare parte implicată în conflictul actual ar îndemna propriii enoriaşi la „ascultare”. Nu o fi cineva „nebun” să-şi îndemne oamenii să se rupă de „sfânta noastră biserică” care „ţine toate cele lăsate de Sfinţi”, deşi nu prea sunt lăsate de Sfinţi ce practică, predică şi sărbătoresc ei, ci mai degrabă de către „sfinţii” din parlamentele veacurilor din trecut.

În concluzie, sărbătoarea Învierii nu va mai putea să fie ţinută la datele în care o ţineau Apostolii, adică între 4 şi 10 aprilie, pentru că „s-ar supăra împăratul”. Pentru veacul al IV-lea această apărare ar fi avut o justificare, dar pentru secolul XXI nu mai poate fi decât o formă de a obliga populaţia să rumege tot ce au lăsat „sfinţii” parlamentelor şi guvernelor trecute, doar pentru că asta ar dărâma majoritatea minciunilor care s-au constituit ca „parte de dogmă” în anumite culte, cărora din politeţe nu le mai dăm numele.

Aşadar, dacă Arhiepiscopul Teodosie vrea să-şi impună mai profund propriile convingeri, să implementeze sau să studieze mai cu de-amănuntul psihologia lui Eusebiu de Nicomidia. Chiar dacă Eusebiu era sprijinit de armata imperiului pentru a-şi „propovădui” cu „pace” ideile, care îi aparţineau doar dacă avea „binecuvântare” de la Împărat”, poate să spere şi Arhiepiscopul Tomisului că va avea susţinerea publicului. Moscova, oricum, este de aceeaşi părere. Deci, poate apela şi la sprijinul lor, ironic vorbind, pentru că de la Eusebiu până la noi n-a mai rămas din urmă de altă armată naţională care să se implice atât de intens în „propovăduire”.

Cât despre „Sfânta Lumină”, în anul 2020, când Biserica de la Ierusalim era goală din cauza Pandemiei, s-a văzut exact cum „se aprind” toate lumânările o dată şi nu că Patriarhul o aprinde cum afirmă de două secole diferiţi martori „răutăcioşi” care nu prea auzise de poveştile lui Ilie Cleopa că vine un ditamai globul de foc în văzul tuturor şi oamenii iau cu mâinile „foc solid” şi-l pun în torţe şi ele se aprind. Aceste mărturii par mai degrabă relatate de cei ce stăteau pe afară, care nu mai aveau loc în Biserică, locul în care dacă n-ai ecuson, nu ai ce să cauţi, nu pentru că nu trebuie să asişti, ci pentru că „locurile sunt limitate”, doar „aparent” din oficiu… În sfârşit, vorba lui Ignatie al Huşilor, dacă se va ţine pe stil nou, pe stil nou are să vină şi „Sfânta Lumină”. Asta în mod categoric pentru că episodul din 2020 care a fost transmis, din greşeală, de către Patriarhia Ierusalimului pe toate posturile de televiziune, moment în care dacă reuşeai să ajungi şi tu pe acolo, te primeau şi fără ecuson pentru că Biserica oricum era goală… nu este un episod care să mai recunoască bazaconiile cleopiene drept „sursă de inspiraţie” pentru a solidifica „dogma cea adevărată”.

În sfârşit, ne vom cumula injuriile „cleopaţilor”, dar trebuie să ne asumăm. În faţa adevărului, prostia şi egoismul de a apăra prostia „dogmatică” nu au nici un fundament. Oricum nici nu aveau vreun fundament patrologic sau biblic, decât acela că „cineva le-a introdus” şi dacă înainte erau aşa, „aşa trebuie să fie”. Biserica Ortodoxă nu are curajul să recunoască nici faptul că Proscomidia ei din anul 1800 nu seamănă deloc cu cea din anul 2000 şi nici că înainte de 1400 nu aveau nici un fel de Proscomidie, cronologie coerentă a biografiei Mântuitorului în care se face „junghierea Pruncului”. Trebuie să ne oprim aici pentru că le vom da idei să acopere cu „explicaţii” şi aceste erori pe care nu le-au observat până acum.

Înainte de a încheia, sfătuiţi-l pe Arhiepiscopul Teodosie să treacă şi el cu pasul printre ruinele acelei Biserici vechi, din secolul al IV-lea, de lângă fastuoasa lui catedrală cu altarul spre „împăratul Bizanţului”. Acel sit arheologic, recunoscut inclusiv de către Biserica lui, are Altarul în altă parte, nici spre Răsărit şi nici spre Apus, ci spre Nord. Înainte de împăratul Constantin tot creştinismul apostolic era altfel! După el… este greu să estimezi câte procente mai conţine creştinism vreuna dintre aceste structuri menţionate. Cât despre „Pascalia” Ortodoxă, mai autentică decât cea catolică sau invers, este frumos să-ţi fabrici un obicei propriu şi apoi să ţi-l declari singur că este cel mai bun. Evident, este al tău. Biserica nu prea este a unuia şi a altuia decât după ce NU MAI ESTE A LUI HRISTOS şi doar se declară cristocentrică. În cele două structuri, Papa zice că este vicarul (subalternul lui Hristos), Patriarhul că este ca şi Hristos între Apostoli. Observaţi egalitatea şi gravitatea aceleiaşi erezii, spusă altfel pentru a nu semăna cu a celuilalt? Ei bine, la fel este şi în cazul „Pascaliei”, ambele fiind la fel de grav alcătuite precum sunt acuzate de către tabăra adversă.

12.04.2023

ASOCIAŢIA CREŞTINĂ „APOSTOLICONUL”

---

[1] „Pidalion”, Veniamin Costachi, 1844, canonul 7 „ap.”…

[2] Epifanie de Salamina, Panarion, cart. III, 10, 4.

[3] Epifanie „Panarion” , cart. III, p. 9, s.p. 9.

[4] Epifanie de Salamina – „Panarion” cartea a III-a, p. 70, s.p. 9

[5] Migne, op. cit, b. „Patrologia Latina” vol. LXXVII, col. 478

[6] Eusebiu de Cezareea, „Istoria Bisericii”, cart. 4., punctul 5., Subpunctul 3.