CELE 4 SFINTE TAINE DIN PERIOADA APOSTOLICĂ ŞI IMPORTANŢA LOR

cele-4-sfinte-taine-din-perioada-apostolica-si-importanta-lor-pdfDescarcă

SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI ŞI A POGORÂRII SF. DUH (MIRUNGEREA)

Botezul este prima Taină din Biserica Creştină. Este Taina prin care omul se uneşte cu Dumnezeu şi devine creştin, adică începutul vieţii duhovniceşti în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, spre înnoirea vieţii şi unirea credinţei cu dragostea şi cu faptele bune spre rodirea mântuirii sufletului omenesc.

Sfântul Apostol Petru defineşte care este rolul Sfântului Botez: „Atunci ne-a arătat Duhul că nu pentru noi săvârşim lucrarea Sfântului Altar, ci pentru întreaga Biserică, pentru fiecare dintre voi care sunteţi întru ea, prin primirea vestirii Sfintei Evanghelii, prin Botezul Duhului Sfânt, a Celui trimis din înălţimea veşniciei, care prin Apostoli v-a propovăduit vouă cuvântul cel mântuitor” (Petru, Epistola către Capadocieni, vers. 6). „Căci fuseseţi neascultători odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta din zilele de după Adam şi a celor opt care s-au mântuit prin curăţirea cu apă, iar această mântuire prin apa închipuirii Botezului, care ne mântuieşte pe noi, astăzi, nu ca ştergere a întinăciunilor de până acum, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui Hristos” (I Petru, vers. 29).

Pentru a înţelege de ce zice Sfântul Apostol Petru că Botezul nu este spre iertarea întinăciunilor (păcatelor) de până acum, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, va trebui să urmărim întreg cursul Evangheliei. Deci, deşi Hristos ne cheamă pe toţi la Sfântul Botez, nu oricine este ales să-l primească, ci numai acela al cărui cuget este bun şi din care lipseşte orice răutăţi şi viclenii din care se pot naşte ereziile şi iscoditoarele schisme şi dezbinări. De aceea Botezul nu trebuie să fie făcut oricui şi oricând, pentru a apăra Biserica de rătăcirile celor rău voitori.

Apostolul Luca ne relatează în Evanghelia sa: „după câțiva ani a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în munte. Şi a venit în toată împrejurimea cetăți, propovăduind Botezul îndreptării, spre iertarea greşelilor” (Luca, vers. 89-90). Mai lămurit ne spune Sfântul Apostol Marcu: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe când Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul în apă, cerând iertarea greșelilor” (Ev. Marcu, vers. 1). Atât Marcu, cât şi Luca, vorbesc despre acelaşi fel de botez, unul zicând că Ioan „cerea iertarea greşelilor” iar celălalt zice „spre iertarea greşelilor”, adică având nădejde de iertare sau de curăţare, nicidecum „întru iertarea lor”, pentru că iertarea lor avea să o aducă Duhul Sfânt, nicidecum Botezul, care este deschiderea şi luminarea cugetului bun către Dumnezeu, spre înnoirea vieţii şi spre închipuirea renaşterii din apa pântecului matern.

Dacă pruncul în pântecul maicii sale se zămisleşte şi creşte în apă, născându-se prin ieşirea din apă, tot aşa şi renaşterea sufletească şi duhovnicească a creştinului, prin apă, închipuie renaşterea sa înaintea lui Dumnezeu, urmând ca de acum singur să aleagă de ce răsplată doreşte să se învrednicească, pentru faptele sale viitoare şi nu pentru cele trecute.

Apostolul Petru ne explică teologic, că Botezul nu este întru iertarea păcatelor, completându-se învăţătura lui cu însăşi Evanghelia lui Hristos, care zice: „adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, greşelile şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Ev. Marcu, vers. 68-69). Deci, a spune că Botezul iartă păcatele şi-l face pe om deplin curat este o greşeală, de vreme ce nici după Botez el nu ştie cu certitudine dacă va greşi împotriva Duhului Sfânt, fie prin erezie, fie prin schismă sau prin faptele definitive care sunt definite împotriva Sfântului Duh, cum ar fi sinuciderea. Botezul pune începutul vieţii duhovniceşti. Însă ceea ce urmează de acum depinde de ce va lucra creştinul, spre mântuire sau spre pieire.

Despre curăţirea greşelilor ne vorbeşte Mântuitorul Hristos, aparte de Botez, curăţire care nu vine prin Botez, ci prin Duhul Sfânt: „Orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ev. Ioan, vers. 294-296). Îi numeşte pe Apostoli curaţi pentru că Duhul Sfânt avea să se pogoare peste ei, pentru cuvântul Evangheliei. Curăţirea vine întocmai unei mlădiţe. A se vedea că fiecare creştin după botez este deja mlădiţă a viei – Bisericii – lui Dumnezeu. Însă curăţirea se realizează după aceea. Hristos pune sămânţa roditoare în sufletul omului botezat, dar acesta din urmă este dator să o crească şi să o ude, spre buna rodire, şi nu întru indiferenţă.

Botezul este doar începătura vieţii creştineşti. Astfel, creştinul nu trebuie să rămână în nepăsare cu gândul că s-au împlinit toate şi de acum este cu desăvârşire ferit de ispite şi mântuit. Ci dimpotrivă, abia din acel moment el trebuie să înceapă mai cu sârguinţă să lucreze faptele cele bune, căci, zice Apostolul Ignatie: „unde este mai multă osteneală, acolo este şi mai mult câştig” (Epistola către Policarp, vers. 3). Iar Mântuitorul Iisus Hristos zice: „adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Ev. Luca, vers. 412). Mai lămurit de atât ne zice în Evanghelia lui Marcu: „adevărat zic vouă: cine nu se va curăţi ca un copil, nu va vedea Raiul” (Marcu, vers. 290). În mai multe locuri Hristos aseamănă curăţia deplină cu pruncii, pe care îi numeşte „curaţi” nu doar o dată. Deci, de vreme ce pruncii sunt curaţi, încă necunoscând faptele şi nefăcând diferenţa între cele bune şi cele rele, sunt curaţi cu desăvârşire, iar nu cum răstălmăcesc alţi eretici însăşi învăţătura lui Hristos, afirmând că şi pruncii au păcate. Ce tărie are cuvântul acestor eretici, câtă vreme însuşi Hristos spune contrariul că pruncii sunt exemplele de puritate? Înainte de orice îndrugare eretică, Hristos are dreptul la cuvânt şi Cuvântul Lui are întâietate veşnică.

„Iisus a văzut nişte prunci care sugeau lapte. A spus ucenicilor Lui: aceşti prunci care sug lapte se aseamănă cu cei care vor intra în Rai” Ev. Toma, vers. 55). Prin acest cuvânt Hristos ni-i arată pe pruncii care se hrănesc cu laptele matern, însă pentru a afla Împărăţia lui Dumnezeu şi Raiul bunătăţilor făgăduite, creştinul trebuie să se hrănească din hrana maternă, adică hrana duhovnicească a Sfintei Evanghelii, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatăl, dat în dar şi adus de Dumnezeul cel Întrupat aici, pe pământ. Creştinul are datoria de a împlini acest cuvânt, căutând să rămână curat sufleteşte pe parcursul întregii vieţi.

La început Apostolii nu înţelegeau toate pildele pe care le vorbea Hristos şi îl întrebă inocenţi: „oare vom intra în împărăţie făcându-ne prunci? Iisus le-a răspuns: când veţi face din doi unu, şi veţi face partea din afară totuna cu partea dinăuntru şi partea dinăuntru totuna cu partea din afară, iar partea de sus totuna cu partea de jos; şi veţi face din slăbiciune tărie, încât slăbiciunea să nu mai fie slăbiciune și vă veți lumina cu adevărat, atunci veţi intra în Rai” (Ev. Toma, vers. 56-58). Pentru ca şi noi să înţelegem acest mare cuvânt al Domnului, să ne amintim de ce zicea Apostolul Pavel: „deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos” (Ep. Corinteni, vers. 40). Deci, o dată împăcaţi cu Dumnezeu Tatăl, de la care odinioară rătăcisem şi reunindu-ne Hristos prin Evanghelia Sa, prin Patimă şi Înviere, de acum, zice Domnul, trebuie să facem una singură partea de dinafară cu cea de dinăuntru, adică unindu-ne trupul văzut, în fapte, cu duhul şi cu sufletul din interiorul nostru, care nu se văd. Apoi zice, unind partea de sus cu partea de jos, adică partea cea înaltă a corpului este capul, izvorul minţii şi din care să se nască intenţiile bune, care să se materializeze prin faptele mâinilor, călătorind în căile lui Dumnezeu, cu partea cea mai de jos, adică picioarele noastre. Astfel, dacă odinioară ne era slăbiciune această unire, de acum ne este tărie, spre luminarea şi împodobirea sufletului nostru cu împlinirea Evangheliei.

Să privim şi această învăţătură din Dumnezeiasca Evanghelie: „Iar Iisus, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Ev. Luca, vers. 232-233). Vedem că înainte de vindecarea acestei copile, toate tămăduirile se sfârşeau cu alt cuvânt, după cum şi aici: „şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt greşelile tale!” (Ev. Matei, vers. 78). Întâia oară îi zice slăbănogului „iertate sunt greşelile tale”, pentru că, ostenindu-se pentru el, prietenii săi, l-au adus cu credinţă la Hristos, însă copilei, căreia nu-i socoteşte vreo greşeală, deşi trecuse de 12 ani, Domnul îi zice doar atât: „copilă, scoală-te”, şi ea s-a ridicat din adâncul morţii. Deci, nicidecum nu se referă la ridicarea unui prunc din starea de păcat, asociată cu moartea, căci ridicarea lui este o datorie pe care să o împlinească mai târziu, însă oricât de tare ar fi credinţa celui înaintat în vârstă, fie el şi tânăr, ridicarea poate să se facă numai prin luminare, curăţare şi unirea cu Dumnezeu, precum le zisese odinioară Apostolilor Săi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Ev. Matei, vers. 21). Deci, botezul lui Ioan a fost spre îndreptarea din greşelile de până atunci, însă Botezul creştinilor este înnoirea duhului şi a sufletului, prin baia Botezului trupului, spre unirea cu Duhul Sfânt şi întru primirea Darului Acestuia.

Despre Botezul lui Ioan mai citim în Evanghelie că: „a răspuns Ioan tuturor, zicând: eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa” (Ev. Luca, vers. 92-93). Iar în Evanghelia lui Marcu şi mai lămurit, citim: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va Boteza cu Duh Sfânt” (Marcu, vers. 5). Aici se vede mai pronunţată învăţătura Sfântului Apostol Petru, că nu prin începătura Botezului vine curăţirea, ci prin înnoirea vieţii şi primirea Darului Preasfântului Duh. Apoi zice Hristos: „paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza” (Marcu, vers. 113). „Şi după ce s-a botezat tot norodul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, și S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la râu şi a ieşit vestea despre El în toată împrejurimea” (Luca, vers. 95-97). Această minunată arătare a Duhului s-a făcut pentru a închipui Botezul creştinesc, pentru că întâi se afundă în apa cea curăţitoare, apoi se pogoară Sfântul Duh peste creştin prin Mirungere, dându-i întărirea Darului. Nici omul nu se spală numai cu apă pentru a se curăţa deplin, tot aşa nici sufletul.

Botezul trebuie să fie începutul vieţii creştineşti, adică a unei vieţi trăite cu desăvârşire, în unirea cu Dumnezeu, prin păzirea Învăţăturii Sale. În zadar este Botezul unuia care, după începutul cel bun, strică toată roada cu patimile. Iată cât de frumos ne învaţă Sfântul Apostol Ignatie, zicând: „Eu am făcut ce eram dator să fac, ca unui om rânduit pentru unire; că Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie. Dumnezeu iartă pe toţi care se îndreaptă, dacă se îndreaptă în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul lor. Cred în Darul lui Iisus Hristos, Care vă va dezlega de orice legătură a minţii” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 18). Adică Darul Duhului Sfânt, Singurul care dezleagă orice legătură şi curăţă orice faptă. De aceea, Apostolul Ioan ne relatează în Evanghelia sa: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi curăţa greşelile, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Ev. Ioan, vers. 422-424). Deci, doar Duhul curăţă întinăciunea, însă Botezul este întâiul pas spre dobândirea Duhului, care nu se dobândeşte numai prin formalitatea Mirungerii, ci prin trăirea în acord cu Evanghelia lui Hristos.

„Şi, apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, îndemnându-le să păzească toate câte v-am învățat. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei, vers. 159-160; Ioan, vers. 424-426 şi Marcu, vers. 477-478). Apoi în Evanghelia Apostolului Toma, Hristos zice: „adevăratul Botez, în Duh şi în adevăr, este cu totul folositor” (Ev. Toma, vers. 107). Apostolii au putut să boteze şi să hirotonească abia după ce li s-a dat lor Darul Sfântului Duh, precum le făgăduise Hristos mai înainte, pe când era cu ei: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi” (Ioan, vers. 279-280). Întru ei era pentru că primise cuvântul lui Dumnezeu. Niciunul dintre cei 12 Apostoli nu au primit Botezul în apă, ci numai în Adevăr şi în Duh, ei fiind începătura creştinismului, precum le zisese în Evanghelia lui Toma despre Botezul „în Duh şi în adevăr”, însă adevărul pentru toţi de după Apostoli a fost luminat prin apă, curăţindu-se de învăţătura pe care o avusese fiecare până atunci şi lepădând toate cele vechi, să se unească cu Dumnezeu.

Botezul creştinilor este luminător, pentru că li se dă adevărul care îi face liberi, precum le zisese Domnul: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Matei, vers. 84). Apoi, iarăşi le zice Apostolilor Săi: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan, vers. 289-290). Le zice să nu se tulbure şi să nu se înfricoşeze întâi pentru că aveau să-L vadă pătimind şi suferind, dar şi pentru că în creştinism nu există nici o frică şi nici o temere, pentru că de Dumnezeu nu te temi, ci pe El îl iubeşti şi îl urmezi, iar de celelalte n-ai de ce să te temi, având asupra ta Duhul Sfânt, precum zice Apostolul: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al tăriei şi al dragostei şi al înţelepciunii” (II. Timotei, vers. 4). Mai înainte de Pavel, Apostolul Petru ne spune: „Din pricina aceasta, luminaţi-vă cugetele, trezindu-vă; nădăjduiţi cu desăvârşire în Darul care vi s-a dat vouă la arătarea lui Hristos; nici nu rămâneţi întru cele în care aţi fost înainte de a-L cunoaşte, ci desăvârşiţi în sfinţenie precum Cel ce v-a chemat pe voi, ca să fiţi Sfinţi în toată petrecerea vieţii voastre, căci scris este: „fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Ep. Petru, Capadocieni, vers. 7). Deci, nu trăind cu nădejdea că avem Duhul asupra noastră, să ne deprindem cu orice fel de faptă, ci desăvârşindu-ne în sfinţenie, desăvârşire care vine prin străduinţa de a cunoaşte deplin cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l împlini cu faptele noastre.

O altă definiţie a Botezului ne-o oferă Apostolul Pavel, zicând: „deci ne-am îngropat cu El, prin Botez, pentru ca, precum Hristos, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi de El, prin asemănarea morţii lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii lui” (Pavel către Romani, vers. 37). Adică ne-am afundat împreună cu patima Domnului, murind patimilor noastre şi a celor vechi întru care am fost şi ne-am ridicat prin Învierea lui Hristos. „Osteniţi-vă unii împreună cu alţii, luptaţi împreună, alergaţi împreună, deşteptaţi-vă împreună ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu. Căutaţi să plăceţi Celui în a cărui Biserică sunteţi, de la Care şi plata o veţi primi. Să nu fie găsit careva fugar de la botez, credinţă şi dragoste, iar răbdarea să vă fie armură” (Ignatie către Policarp, vers. 13). Deci, fără de Botez nu avem începutul, iar fără de început nu avem moartea patimii şi nici înnoirea, pentru a fi vrednici de primirea Duhului Sfânt. Pe creştinul Botezat Hristos îl arată ca pe o Biserică însufleţită, pe care Tatăl a creat-o, Fiul a luminat-o şi Duhul Sfânt a desăvârşit-o, într-o credinţă, într-o Evanghelie şi în dragostea lui Dumnezeu. Pavel descrie trupul nostru astfel, zicând: „trupul vostru este Biserică a Duhului Sfânt care este în voi” (I Corinteni, vers. 49).

Botezul, precum adevărul Evangheliei, nu ni s-a dat pentru a ne robi cuiva; căci voia lui Dumnezeu n-a fost aceea de a robi pe cineva prin Evanghelie, ci de a elibera tot sufletul şi trupul care vine la lumina adevărului, la luminarea cunoaşterii Învăţăturii Domnului Hristos. De aceea Apostolul Petru ne învaţă astfel: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, să trăiţi ca oamenii, plini de dragoste, iar libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecimea celor fără de minte şi robiţi de necunoştinţă” (Ep. Petru către Capadocieni, vers. 16). Apoi Apostolul Pavel ne zice: „dar acum ne-am desfăcut de cele vechi, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia îi slujim cu mintea şi cu trupul” (Ep. Romani, vers. 42). Deci, întâi Petru ne-a arătat că voia lui Dumnezeu este aceea de a fi oameni ai Lui prin fapte, iar libertatea să ne acopere nu spre întuneric, ci spre luminare, iar Pavel ne zice frumos că Hristos ne-a desfăcut de acela întru care lumea era ţinută în robie, adică aceluia către care se închina şi care o ţinea în robia necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu, căci robi sunt numai aceia ale căror minţi nu sunt libere să gândească decât ceea ce vor cărturarii şi mai marii lor, care îi şi călăuzesc departe de Dumnezeu. Mai înainte de acest cuvânt, Pavel scria: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai Altuia, ai Celui ce a Înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu. Căci pe când eram în trup, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade pierzătoare” (Ep. Romani, vers. 41). Deci, în chip vădit Apostolul zice „spre a fi ai Altuia” şi nicidecum a vreunui dumnezeu dintre cei din vechime, Dumnezeul creştinilor fiind complet altul decât celelalte zeităţi sau divinităţi, ale celorlalte popoare, de orice fel.

Aşadar, murind aceluia întru care eram ţinuţi robi, adică dumnezeului mincinos al celor din vechime, ne-am apropiat de Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul creştinilor, pe care nimeni nu-l cunoscuse de la Adam, ci toţi rătăceau. De aceea Botezul se face în chipul celui săvârşit de Adam, prin afundările în apă curată, spre închipuirea curăţiei, pronunţând: „se botează creştinul lui Dumnezeu cutare” şi nu precum fac ereticii, care pronunţă „se botează robul”, că nicăieri vreun Apostol n-a promovat acest cuvânt înjositor, lipsit de libertatea dată de Hristos, care mai mult ne lămureşte că acele capişti nu duc mai departe ce a adus Hristos de la Tatăl şi nici ce au lăsat Sfinţii Apostoli, ci ceea ce vor ei, spre robirea necunoscătorilor. De aceea şi Apostolul Pavel îi vădeşte pe aceştia, zicând: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, care Însuşi mărturiseşte împreună cu noi, că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Ep. Romani, vers. 46). Atenţie! Nu am primit duh de robie şi nici de temere, adică de frică, pentru că numai demonul inspiră frica, nu şi Dumnezeul creştinilor.

Pentru ce zice Domnul aceste cuvinte?: „adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, greşelile şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Ev. Marcu, vers. 68-69). Între greşelile împotriva Duhului Sfânt se numără ereziile şi schismele, care atacă unitatea Bisericii în Darul dat ei de la Preasfântul Duh. Cine se înstrăinează de credinţa creştină a Apostolilor se lipseşte de lucrarea Darului Sfântului Duh, care este numai în Biserica lui Hristos, iar botezul săvârşit de aceştia în afara trupului nevăzut al Bisericii, nu are nici întărirea darului şi nici vindecarea sufletului de cele vechi. Deci, neavând Darul Duhului Sfânt, de vreme ce ei în chip vădit se despart de Biserică şi pe creştini de Hristos, nu au nici lucrarea Duhului prin tainele lor. De aceea, venind înapoi la Biserica lui Hristos, în a Căruia suntem, după cum zice Apostolul Ignatie (Epistola către Policarp, vers. 13), ei trebuie numaidecât să primească Botezul – de nu s-a făcut prin trei afundări – iar neapărat Mirungerea, în orice caz am discuta, pentru că, fără Darul Duhului Sfânt, Botezul este pe deplin nefolositor şi nelucrător. Nu trebuie să socotim că în schismă se află mântuire, pentru că zice Apostolul: „tot aşa nimeni nu poate să zică cu folos: Domn este Iisus, – decât având Duhul Sfânt” (Pavel, ep. II Corinteni, vers. 85). Deci, neavând ei Duhul Sfânt asupra lor, pentru dezbinare, zadarnică este şi rugăciunea şi trăirea, deşi aleasă părând. Aşadar, zadarnică este renaşterea din apa botezului, ca şi din apa maternă (lichid amniotic), a unuia care nu păstrează Darul Duhului Sfânt – Mirungerea.

Aşadar, să ne străduim să lucrăm toate câte ne învaţă Sfânta Evanghelie, că de vreme ce ne-am învrednicit de acest nume mare de „creştin”, nume „de mare cuviinţă dumnezeiască” (Ignatie către Magnesieni, vers. 2), se cuvine să îl şi păstrăm cu faptele creştineşti, iar nu numai cu ascultarea cuvintelor Evangheliei, dar cu trăirea întru cele vechi. Prin faptă şi prin credinţă, împlinind Evanghelia, creştinul îşi dovedeşte vrednicia acestui nume dumnezeiesc şi de la care va primi plata cuvenită, în ziua cea de pe urmă, precum ne învaţă dumnezeiescul Ignatie: „Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse. Se cuvine dar nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim; căci sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Ignatie către Magnesieni, vers. 6-7).

Unitatea bisericească în Darul Duhului Sfânt ne-o mai explică Apostolul Ignatie şi în Epistola către Filadelfieni, zicând: „creştinii sunt una cu episcopul şi cu preoţii cei dimpreună cu el şi cu diaconii rânduiţi după voia lui Iisus Hristos, pe care i-a întărit cu întemeiere prin Sfântul Duh” (Filadelfieni, vers. 2). Şi mai pe urmă le zice aceloraşi: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Filadelfieni, vers. 9). Apoi continuă, zicându-le: „Duhul m-a îndemnat, fără ca eu să-mi fi dat seama, să zic: fără de episcop să nu faceţi nimic! Păstraţi trupul vostru ca Biserică a lui Dumnezeu, iubiţi unirea, fugiţi de dezbinare, fiţi următori ai lui Hristos, precum este şi El Tatălui Său şi al nostru” (Filadelfieni, vers. 17). Pentru că doar în Duhul Sfânt există unitatea Bisericii. Deci, creştinul, după cum am zis şi mai-nainte, fiind Biserică însufleţită a Duhului Sfânt, trebuie să trăiască în Duhul, pentru a nu zădărnici lucrarea unită a Botezului şi a Darului. Şi aici nu îndeamnă să asculţi de orice eretic-episcop.

Despre unitatea trupului nevăzut al Bisericii şi unitatea tuturor creştinilor, indiferent de darul lor, Apostolul Pavel ne zice: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea diaconi, al treilea învăţători” (Ep. I. Corinteni, vers. 93).  Iar mai-nainte zisese: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni, vers. 88). Deci, despărţindu-se cineva de trupul nevăzut al Bisericii, care se alcătuieşte din creştini, trup nevăzut pe care îl unesc dogmele cele drepte, credinţa cea adevărată şi modul în care fiecare împlineşte învăţăturile Evangheliei, se desparte şi de Darul Sfântului Duh, de care se şi înstrăinează. Înstrăinat fiind de Dumnezeu Duhul, se desparte şi de Tatăl şi de Fiul şi rămâne afară de lucrarea Darului.

Apostolul Ignatie uneşte prin cuvânt pe creştini de episcopul lor. Dar în epistola către Magnesieni ne şi explică în ce fel trebuie să fie această unitate: „Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii, după cum Iisus Hristos s-a supus după Trup Tatălui, iar Apostolii Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, spre a fi unirea desăvârşită şi trupească şi sufletească” (Magnesieni, vers. 21). Deci, şi creştinii şi preoţii şi episcopul trebuie să fie smeriţi în purtare, ascultând unii de alţii şi neluându-şi vreo infailibilitate a faptelor sau a hotărârilor. Pentru că oricât de înţelept ar fi, omul poate să greşească. De aceea, fiind uniţi cu toţii într-un Duh şi într-o Învăţătură a Duhului – a Evangheliei lui Hristos – creştinii rămân purtători ai adevărului şi păstrează asupra lor lucrarea Darului Duhului Sfânt, spre moştenirea vieţii celei veşnice. Şi cum acesta este principalul scop pentru care trăim, şi noi să ne întărim duhovniceşte, spre a-l ajunge în ziua cea din urmă şi pentru a ne învrednici de mântuire, spre slava Celui ce ne-a luminat cu Cuvântul primit de la Tatăl. Amin.

SFÂNTA TAINĂ A ÎMPĂRTĂŞANIEI (DUMNEZEIASCA LITURGHIE)

Sfânta Împărtăşanie este a doua Taină din Biserica Creştină. Ea este instituită de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos (ISU CHRISTU – numele real scris de Apostolul Petru pe Altarul Bisericii din Antiohia), întâi printr-o făgăduinţă făcută Sfinţilor Săi Apostoli, cărora le zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ev. Ioan, vers. 25-28). Şi apoi iarăşi le zice: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi…” (Ev. Ioan, vers. 37-41).

Prima Liturghie are loc la Cina cea de Taină, miercuri, înainte de Patima Domnului, când Domnul mănâncă ultima dată cu Apostolii, după cum relatează Sfânta Evanghelie: „nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: acest pahar este noul legământ, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Ioan, vers. 517-519).

Aceeaşi relatare de mai sus o găsim şi în Evanghelia lui Marcu, „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: acesta este Sângele Meu, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi după ce au cântat cântări lui Dumnezeu, au mers la munte” (Ev. Marcu, vers. 410-414). Prin intermediul acestor două Evanghelii aflăm că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Hristos, este însăşi deschiderea Raiului o dată cu Învierea şi posibilitatea creştinilor de a se întoarce înapoi în acest loc al veşnicelor bunătăţi. Nu se referă şi nu s-a referit la o împărăţie a trupului, precum au predicat evreii apocaliptici în frunte cu Cerint, autorul apocalipsei, care s-a mândrit pe sine, scriind în numele Sfântului Apostol Ioan.

Doar evreii credeau şi cred numai în trup şi într-o împărăţie veşnică a acestui trup, pe când creştinătatea a urmărit totdeauna mântuirea sufletului, iar nu slava trupului acestuia vremelnic. Aşa este şi Împărtăşania, căci de vreme ce mănâncă omul o linguriţă, n-are din ce să se sature, oricât ar îndruga misticii şi născocitorii de basme supranaturale cu privire la „desăvârşirea” de a nu mai mânca nimic în afară de aceasta. Dimpotrivă, Apostolii învaţă contrariul. Ea este o hrană făgăduită creştinului, având rolul de a-l întări pe om să trăiască în Duhul lui Dumnezeu, ca Hristos să rămână întru el şi el întru Hristos, precum însuşi zice.

Sfânta Împărtăşanie nu este doar o simplă comemorare a Mântuitorului Iisus Hristos, precum afirmă neoprotestanţii. Ea este esenţială pentru viaţa veşnică, pentru mântuirea sufletului,  de vreme ce o numeşte Hristos „pâinea vieţii”.

În următoarea relatare a Sfântului Apostol Luca, vom înţelege cât de importantă este Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, adică din pâinea şi rodul viţei – vinul – despre care ne vorbeşte Hristos: „Şi El le-a poruncit, zicând: vedeţi, păziţi-vă să mâncaţi din pâinea evreilor. Şi vorbeau între ei, zicând: aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine. Şi Iisus, înţelegând, le-a zis: de ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte” (Ev. Luca, vers. 219-223). Vedem că Hristos le porunceşte să se păzească de pâinea evreilor şi am putea înţelege la un loc şi de pâinea oricărui alt eretic din lume. Această pâine despre care le vorbeşte Domnul ucenicilor Săi este mai mult decât o pâine şi un ritual liturgic, după cum urmează: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi după ce au mâncat, s-au deschis ochii minții lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Ev. Luca, vers. 622-623). Îndată după ce s-au Împărtăşit cu Sfintele Taine pentru a doua oară, după Înviere, Apostolilor li s-au deschis ochii minţii, pentru că deşi îl vedeau pe Hristos stând cu ei, nu îl cunoşteau. Îndată după ce s-au Împărtăşit, mintea lor s-a luminat şi l-au cunoscut pe Domnul.

Dincolo de frumoasele relatări ale Sfintei Evanghelii despre Sfânta Împărtăşanie, Apostoliconul ne mai aduce câteva învăţături despre cum trebuie să fie Împărtăşania şi câtă grijă trebuie avută înainte de a o lua.

Apostolul Ignatie spune astfel: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 9). Căci prin Împărtăşanie, toţi creştinii de pretutindeni, din fiecare ţară şi de pe fiecare continent, sunt în comuniune nevăzută şi tainică cu întreaga Biserică a lui Hristos, unitate care se păstrează de veacuri prin Sfânta Sa Împărtăşanie. Una a fost şi una trebuie să rămână Biserica, în dogmă, în succesiune şi în felul de împlinire a Evangheliei, precum Unul este Hristos şi Una singură este Taina Liturghiei la care ne împărtăşim.

Unitatea Bisericii ne-o descrie şi Sfântul Apostol Pavel, zicându-ne astfel: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem toţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine” (I. Corinteni, vers. 68). Deci, precum una este Pâinea cea dătătoare de mântuire, adică de viaţă veşnică, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc din ea, Una trebuie să fie cu trupul cel nevăzut al Bisericii şi nu numai în vorbă, ci şi în fapte şi în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu din Dumnezeiasca Evanghelie.

Tot în Epistola către Corinteni, Apostolul Pavel ne învaţă iarăşi: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: în acest pahar este sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea şi Învierea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi” (I Corinteni, vers. 81-83). Vedem că mulţi eretici învaţă cât mai îndepărtaţi de adevărul despre Sfânta Împărtăşanie. Unii vorbesc despre împărtăşirea săptămânală a mirenilor, alţii zic că oricum ar fi, creştinul trebuie să se împărtăşească. Însă vedem cât de clar ne învaţă Sfântul Apostol că Împărtăşania nu trebuie luată de oricine, oricum, ci nu care cumva vreunul să se apropie de Împărtăşanie, fiind nevrednic.

De vreme ce vrednicia o ştim care este şi cum trebuie să fim, nu se cade ca Sfintele Taine să fie primite spre batjocorirea lor, într-un trup viciat, într-un trup care nu păzeşte cuvântul lui Dumnezeu. Iată cât de lămurit ne zice Apostolul, că nu este nevoie ca noi doar să fim creştini pentru a ne aduna înaintea Sfântului Potir, ci viaţa noastră trebuie să fie aleasă înainte de a primi Împărtăşania. Iar dacă viaţa noastră nu este spre păzirea Evangheliei, atunci să ne sârguim cât se poate de mult spre această împlinire a învăţăturii, ca mai apoi să primim şi cununa faptelor bune: închipuirea Trupului şi a Sângele Dumnezeului Întrupat.

Şi îndată după această frumoasă învăţătură, Pavel le zice: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (Ep. II Corinteni, vers. 84). Vedem că această învăţătură contrazice multele răstălmăciri ale canoanelor inventate de oameni, împotriva cuvintelor Apostolilor.

Bine este ca omul să primească Sfânta Împărtăşanie nemâncat, pentru ca stomacul său să nu fie îmbuibat de hrană, şi, primind Trupul Sfânt, să nu-l digere îndată şi să-l lase afară ca pe o oarecare mâncare. Însă, vedem că Apostolul zice de foame, care se drege şi cu o felie de pâine, nu îmbuibare. La acest fel de hrană dezleagă Apostolul, zicând ca Împărtăşirea să nu fie spre osândă, ci spre zidire. Hristos până nici în această situaţie nu cere osteneală mare. Deci, fiindu-i foame cuiva, să mănânce puţin înainte să vină la Sfânta Liturghie, hrană care-l vor întări trupeşte şi sufleteşte. Oricum până trece ceasul slujbei, trupul iarăşi este lipsit de mâncare şi abia aşteaptă Împărtăşirea cu însuşi Trupul lui Hristos.

Formalismul nemâncării inovat de unii dintre ereticii timpurii, sau îmbuibării altora, nu este nici spre mântuire, nici spre zidire, ci spre desfătarea ideii de „mari nevoitori”. Oare, îi este cu neputinţă cuiva să aştepte un ceas până-l primeşte pe Hristos? Nicidecum. De aceea, cine se poate abţine, să se sârguiască, dar tot aşa şi cine nu se poate stăpâni pe sine din cauza unei boli sau neputinţe, să-i dea trupului după limita cerinţei, iar nu după orice fel de hrană pofteşte; căci cea din urmă nu mai este nevoie trupească, ci poftă nesăţioasă. Iar dacă cineva nu-şi poate stăpâni trupul la o asemenea poftă destul de mică, în ce fel se va chivernisi pe sine, când se va vedea în faţa poftelor mai rele de atât, care-l se vor întâmpla?

Fie că cineva îşi lihneşte stomacul, fie că-l întăreşte cu puţin, spre dulceaţa despre care vorbeşte Pavel, alta trebuie să-i fie băgarea de seamă. Şi tot el ne-o descrie astfel: „voi, însă, întrarmându-vă cu bunătate, zidiţi-vă din nou în credinţă, care este Trupul şi în dragoste, care este Potirul Domnului. Nimeni să nu aibă ceva împotriva seamănului său” (Ignatie către Traileni, vers. 11-12). Aceasta o zice în armonie cu rugăciunea pe care ne-a învăţat Hristos, zicând: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Ev. Matei, vers. 30).

Deci, cu nevrednicie se împărtăşeşte cineva care are mânie, ură sau ceartă cu aproapele său, indiferent care ar fi acela. Bine este să se oprească singur de a veni la Potirul episcopului sau al preotului, pentru a nu-i fi primirea aceasta o formalitate spre necinste, în loc să-şi adune virtute şi plată cuvenită în Raiul vieţii celei veşnice, care ni s-a făgăduit prin Pâinea aceasta, pe care Hristos a numit-o „pâinea vieţii” (Ev. Ioan, vers. 28). Căci spre viaţă ni se dă, dacă o primim cu viaţă duhovnicească în trupurile şi în sufletele noastre. De aceea mai-nainte şi Pavel ne zisese: „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni, vers. 83).

Biserica noastră Creştinească şi Apostolească păstrează de la Sfinţii Apostoli câteva Liturghii. Toate acestea nu durează mai mult de un ceas, după cum le-au alcătuit chiar Apostolii. Lui Dumnezeu nu-i trebuie ceasuri întregi ca omul să-i dovedească buna lui credinţă. De aceea Biserica păstrează aceste Liturghii deosebit de înălţătoare, care se pot face şi în vreme de pace şi în vreme de prigoană. Creştinii nu se adună la Biserică să participe la spectacole muzicale, pentru că ereticii n-au înţeles niciodată că Liturghia nu este un concert clerical, ci o slujbă prin care omul se reuneşte cu Dumnezeu şi cu întregul trup nevăzut al Bisericii însufleţite.

În veacurile de început ale Bisericii creştine, existau doar episcopi şi diaconi, aşa cum aflăm din epistolele lui Petru, I, vers. 41; Pavel, I. Timotei, vers. 14 şi 16; Filimon, vers. 1 şi din altele. Episcopul avea întâietate în săvârşirea Liturghiei, iar diaconul primind Sfintele Taine, mergea acasă la cei ce nu au putut veni, din binecuvântate pricini de boală şi neputinţă, iar nu din lene şi nepăsare, cărora le dădea Sfânta Împărtăşanie. Abia mai apoi, Apostolii rânduind şi preoţi între Episcopi şi Diaconi, li s-a dat săvârşirea celor 3 Taine: Botezul, Împărtăşania şi Cununia. Acestora din urmă, adică preoţilor, li s-a dat darul înaintea diaconiei, spre îndeplinirea rânduielii liturgice, la care participă şi diaconii, însă pe care aceştia din urmă nu o pot săvârşi de unii singuri decât cu foarte mari excepţii şi derogări de la episcopi.

Datori suntem fiecare dintre noi să ne reunim cu Hristos. În Epistola către Policarp, Apostolul Ignatie scrie: „Pune început bun ca adunările de slujbe să fie mai dese şi pomeneşte-i pe toţi după nume” (Ep. către Policarp, vers. 9). Deci, adunările de slujbe mai dese sunt o datorie a creştinilor, care în frunte cu episcopii, preoţii şi diaconii lor, să-L îmbrăţişeze pe Dumnezeu şi să se reunească iarăşi cu El prin Sfânta Împărtăşanie

Vremelnici suntem pe acest pământ şi întâi de toate, gândul nostru trebuie să fie covârşit de cele veşnice, pentru că trupul ne aparţine temporar, dar sufletul al nostru rămâne în veşnicie. Lui trebuie să-i dăm hrana cea vie, a vieţii celei veşnice, întâia oară prin împlinirea Cuvântului Sfintei Evanghelii şi apoi prin învrednicirea de Sfânta Împărtăşanie, care ne-a fost dată nouă de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos şi cu desăvârşirea Tainei de către Preasfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI (NUNTA)

Cununia sau Nunta este cea de-a 3-a Sfântă Taină din Biserica Creştină instituită şi propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Sfinţii Săi Apostoli. În Evanghelia după Marcu, Hristos ne învaţă acestea: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 282-285). Zice că „nimeni să nu despartă ceea ce a unit Dumnezeu”, adică nici măcar mirii să nu dezlege această Sfântă legătură a Nunţii, precum ne zice Domnul: „oricine va lăsa pe femeia sa, săvârșește adulter” (Ev. Matei, vers. 11). „Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Ev. Luca, vers. 374-375). „oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Ev. Marcu, vers. 287-288). Au fost cazuri şi vor mai fi de creştini care dintru început s-au unit fără a fi potrivire desăvârşită între ei. Este literă de lege să nu fie propovăduit divorţul, adulterul, oscilaţia omului de la o femeie la alta sau invers, pentru că înainte de a fi oameni trebuie să fim creştini, iar verticalitatea ne-o putem arăta inclusiv prin statornicie. Dacă omul cade de la primele porniri nervoase sau pătimaşe, ce va face într-o vreme de prigoană? Se face păgân?

Dumnezeiescul Apostol Petru ne învaţă: „Așa și femeile, amintindu-și cuvântul: „dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi cuvintele Mele”; de vor avea bărbaţi nepăzitori ai învăţăturii Evangheliei, fără a le propovădui, ci doar prin trăirile lor curate şi sfinţitoare, îi vor sfinţi şi pe dânşii. Podoabele lor să nu fie împletirea părului, aurul şi îmbrăcămintea scumpă, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru neprihănită podoabă a blândeţii şi liniştii, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa podoabe purtau sufletele Sfintelor Femei de odinioară, care îl urmau pe Hristos, ale căruia fiice sunt şi acestea despre care vă grăiesc” (I Petru, vers. 22-23). Deci, nici pricină de tulburare a evlaviei să nu stea la temelia vreunei despărţiri, chiar şi de unul dintre membrii familiei este mai străin de trăirea în Hristos. Pe aceştia femeile să se silească măcar să-i înveţe buna purtare prin trăirile lor duhovniceşti şi sfinte, pe care bărbaţii le vor vedea la ele şi vor pricepe cât de minunată este urmarea lui Hristos. Să nu uităm că soţia după o vreme se trezeşte în postura de „mamă adoptivă” a propriului soţ, care se maturizează aproape jumătate de deceniu mai târziu. Deci, ea va fi un exemplu pentru el dacă are podoaba blândeţii şi liniştii. Apostolul o mai numeşte cu masculinul „omul cel tainic” pentru că femeia este de cele mai multe ori mai bărbătoasă din fire şi după buna ei cuviinţă. În interiorul său este instinctul natural de a fi mamă şi de aceea va fi capabilă să ridice propriul său suflet pereche, chiar înainte de a ajunge la deznădejde.

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre căsătorie, zicând: „slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, părţi care sunt ale lui Dumnezeu. Fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei! Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lepede. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni, vers. 50-53). Deci, în familia lor, bărbatul şi femeia să fie egali întru toate, dar mai ales în dragoste, fiind în egală măsură unul stăpân pe trupul celuilalt; dar nu se referă la stăpânirile cele lumeşti, pentru că nimeni nu poate fi stăpân peste stăpânul său, ci vrea să vorbească despre împărăţia dragostei asupra amândurora cu dăruire reciprocă.

Revenind la Apostolul Petru, citim următoarele: „Să nu vă temeţi de nimic, ci să nădăjduiţi în Dumnezeu, precum noi toţi (Apostolii) am păzit Cuvintele Lui, iară nu spre laudă o zic, ci precum toţi bărbaţii înţelepţi care au vieţuit cu femeile lor întru dragostea lui Dumnezeu, ca fiind suflete mai gingaşe, făcându-le parte de cinste şi bucurii, ca unora ce împreună cu voi sunt moştenitoare ale Darului vieţii şi împreună rugându-vă, să vă fie spre folosinţă” (Petru către Capadocieni, vers. 24). Iar Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini neprihănite, fără de mânie şi fără şovăire; asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei iubitoare de Dumnezeu. Aşa fiind femeia, liniştită şi cucernică, să înveţe cele pe care le grăieşte Hristos, nici să stăpânească pe bărbaţii lor, nici să fie stăpânite, ci să trăiască întru dragoste. Căci Adam a fost zidit dimpreună cu Eva, precum învaţă Domnul” (Ep. I Timotei, vers. 11-12). Deci, încă o dată unitatea şi egalitatea soţilor să fie la adăpostul iubirii lui Dumnezeu şi a dragostei reciproce dintre ei.

Căsătoria este o datorie a fiecărui creştin, ca nimeni să nu trăiască singur, ci fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie bărbatul său, precum ne învaţă Hristos, căci în acest chip l-a zidit Dumnezeu pe om şi nu într-altul. De aceea, tot Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei şi, deşi pomeneşte o singură dată cum trebuie să fie episcopul, atunci îl defineşte astfel: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei, vers. 14-15). Şi tot aşa vorbeşte şi despre Diaconi, zicând: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (Ep. I Timotei, vers. 16-17).

Desfacerea căsătoriei este absolut interzisă de Hristos şi de Apostoli, iar care cutează să se despartă, este adulter şi în Biserică nu se mai învredniceşte nici de Darul Hirotoniei şi nici de Darul Sfintei Împărtăşanii; pentru că a nesocotit prin adulter însuşi cuvântul lui Hristos. Să nu fie aceasta un privilegiu pentru cealaltă parte a familiei, adică să-şi persecute sufletul şi trupul alăturat pe motiv că despărţirea este interzisă. Căci dacă l-ar fi zis Domnul doar să aibă ce face, iar apoi să fie victima unui mariaj capcană, ne-ar fi lăsat această interdicţie chiar Apostolii lui Hristos. În acelaşi context, din altă parte din învăţătura Apostolilor, despre cum trebuie să fie omul şi mai ales creştinul, aflăm sub forma unei dispoziţii: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se” (I Corinteni, vers. 55). Vedem că Apostolul zice să nu caute cineva dezlegare de femeia sa, sau invers, ci să caute să se împace cu femeia lui şi numai cu aceea să vieţuiască, aşa cum zicea şi Ignatie, mulţumindu-se unul cu altul şi trupeşte şi sufleteşte.

Pildă de familie ne-au dat chiar Sfinţii Apostoli, toţi fiind căsătoriţi precum zice Pavel: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi Petru? Sau numai eu şi Varnava nu avem dreptul de a lucra cele ale nunţii?” (Ep. I Corinteni, vers. 62). Dar Pavel zice aceasta pentru că el era încă de 18 sau 19 ani când a îmbrăţişat Apostolatul şi încă nu-i venise vremea lui, iar Varnava, deşi era puţin mai mic decât el, n-a lăsat nimic scris despre sine. Venindu-i vârsta lui Pavel, s-a unit înaintea lui Dumnezeu cu Cecilia, pentru că zicea el, „precum Petru”, care era mai marele Apostolilor şi a cărui femeie, mama lui Matia, Marcu şi Petronela, se numea Mariamna. Tot aşa a fost Apostolul Natanail (Simon Zilotul), soţul Mariei Magdalena; Apostolul şi Episcopul Filimon dimpreună cu soţia sa Apfia şi fiul lor Arhip, Apostolul şi Episcopul Lin cu soţia sa Claudia, Acvila şi Psicila despre care scrie Apostolul Pavel: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila şi Biserica din casa lor” (Romani, vers. 75).

Încă din vremea Apostolilor apăruse erezia ioaneică, ce mai târziu, în secolul al III-lea, avea să fie numită „erezia montanismului” după liderul său, Montanus din Frigia, iar mai apoi călugăria care persistă din păcate până în ziua de astăzi. Pavel vrând să-l apere pe tânărul episcop Timotei, căruia îi şi scrisese că episcopul trebuie să fie „bărbat al unei singure femei”, adică orice episcop să fie căsătorit, aceluiaşi îi scrie următoarele: „dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt însemnaţi cu fierul înroşit în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire” (Ep. I Timotei, vers. 19-20). Aici îi vedem pe ereticii montanişti sau viitorii călugări de mai apoi, despre care Pavel scrie că în rătăcirea lor opresc de la căsătorie, Taină lăsată de însuşi Hristos, punându-şi legile lor nefireşti mai mari decât ce a hotărât Hristos Dumnezeu.

Tot despre aceştia zice Apostolul că opresc de la anumite feluri de bucate, precum ştim că aceşti călugări opresc de la carne, în vreme ce săvârşesc mulţime de fărădelegi, călcând peste cuvântul Dumnezeiesc al Evangheliei. Din aceeaşi pricină, Apostolul le scrie celor din Corint: „Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru” (Ep. I Corinteni, vers. 71). Să nu interpretăm că alte popoare mănâncă şobolani sau alte vietăţi… Ceea ce făcea parte din alimentaţia corintenilor este parte din alimentaţia universală, deloc vreo altă ciudăţenie. Tipurile sau felurile de hrană sunt: vegană, vegetariană sau acestea două împreună cu una carnivoră, dar nu în exces pentru că nicio necumpătare nu aduce prea mari beneficii fizice sau sufleteşti. Dacă cineva desconsideră pe un vegan pentru că trăieşte aşa, sau pe un carnivor, a pus accentul mai mult pe ce mănâncă omul acela cu trupul şi a ignorat ceea ce reprezintă hrana sufletului creştinesc. Noi trăim şi în duh şi în suflet, nu doar în trup. Ştiind acest lucru, ar trebui ca buna cuviinţă să ne cumpăteze.

De ce ar fi trebuit să zică Pavel aceste cuvinte, dacă n-ar fi fost în Corint eretici care pângăreau Învăţătura lui Hristos, lipsindu-se de căsătorie şi de mâncărurile de carne? Nu că Apostolul sau vreunul dintre Apostoli ar fi fost împătimiţi de cărnuri, pentru că oricum omul nu este carnivor pe deplin, ci pentru a nu întrerupe nimănui darul pe care l-a lăsat Dumnezeu spre îndulcirea trupului omenesc. Dimpotrivă, împovărarea lui este blasfemie pentru că acesta este închipuire a Bisericii Duhului Sfânt. Deci, Hristos nu lasă reţete de bucate în urma sa ci reţete utile şi practice pentru aflarea adevărului, eliberării şi mântuirii. Evanghelia nu este colonoscopie. Evanghelia ne învaţă să fim cumpătaţi şi acest lucru este cu adevărat folositor.

Slăvitul Apostol Ignatie îi scrie ucenicului său, Apostolului şi Episcopului Policarp, zicându-i: „Vorbeşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească trupeşte şi duhovniceşte, cu soţii lor. La fel şi fraţilor mei, spune-le să-şi iubească soţiile precum iubeşte Hristos Biserica. Căsătoriile lor să fie cu aprobarea episcopului, ca să fie Nunta lor după Domnul şi toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (Ignatie către Policarp, vers. 11).

Deci, căsătoria fiecăruia trebuie să fie cu binecuvântarea episcopului, fie cerută de creştini, fie de preot. Însă nici un preot sau episcop să nu facă vreo nuntă mai-nainte de a lua binecuvântarea episcopului lor. Asemenea şi Botezul catehumenilor mai în vârstă, se face neapărat cu încuviinţarea şi cercetarea episcopului, căruia Dumnezeu nu i-a dat mai multă înţelepciune decât celorlalţi, ci deplinătatea Darului Sfântului Duh care se află asupra sa, să-i arate prin simţăminte dacă este ceva care să împiedice, sau care să întărească această Taină. Ajungând tinerii la divorţ din cauza unor nepotriviri trupeşti şi aici să nu batjocorim firea pe care a zidit-o Dumnezeu încât să se caute pereche cu pereche potrivită în multe lucruri, cine va fi tras la răspundere? Dacă zice Hristos că „nimeni să nu despartă” este de la sine înţeles că nici înainte de a se dovedi unul altuia că se potrivesc, prin cereasca binecuvântare a Logodnei, nimeni nu trebuie să grăbească sau să întârzie Nunta lor. Altfel, este vinovatul!

De regulă, nici celelalte Taine nu se fac fără binecuvântare de la episcop, după cum acelaşi Apostol Ignatie scrie: „Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse” (Magnesieni, vers. 6). Şi mai departe explică: „sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Magnesieni, vers. 7). Fireşte, episcopul este veghetor şi povăţuitor întocmai cu Apostolii, dar mirii să aibă preotul lor şi acela să le fie şi părinte sufletesc şi povaţă raţională şi luminată şi totodată dezinteresat să domine casa altuia.

Întorcându-ne la învăţătura predată de Apostolul Pavel, să citim şi aceste rânduri: „vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut” (I. Timotei, vers. 30). A se vedea că Apostolul nu învaţă ceva greşit, împotriva acestui cuvânt din Evanghelie: „Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 285). El vorbeşte ca văduvele tinere să se căsătorească, întâi pentru a avea prunci, apoi pentru că nemaifiind bărbatul lor în viaţă, nu săvârşesc adulter prin vrednicia căsătoriei, iar în al treilea rând pentru că înaintea lui Dumnezeu sunt două păcate capitale, care îndeamnă omul până la nebunie şi acelea sunt: schimbarea firii şi opunerea la rânduiala firii. De aceea, nici Mântuitorul Hristos nu a lăsat pe nimeni să se opună firii, pentru că de la Dumnezeu îşi are rostul şi progresul ei, şi omului nu-i este dat să se opună. Numai ereticii montanişti opresc, după cum zice Apostolul Pavel, căci ei vor ca minţile celor robiţi să fie înnebuniţi şi să-i poată slugări în aşezările lor mănăstireşti fără de cârtire. Ei fac acestea invocând învăţături şi canoane, însă, dincolo de ceea ce vor ei să predice, stă cuvântul lui Hristos întâia oară şi apoi al Apostolilor, şi nimănui nu-i este dat să le încalce sau să le schimbe.

Acelaşi Apostol Pavel scrie, atât de frumos şi lămurit, că: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei!” (I Corinteni, vers. 51). Şi încă o dată găsim dragostea despre care am mai amintit şi mai-nainte, dar frumuseţea acestui cuvânt ne îndemnă să-l mai citim încă o dată, ca fiecare să înţeleagă rolul familiei, unitatea ei în dragoste şi cât de important este acest cuvânt cu care sfârşeşte Apostolul: „Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia” (Ep. I Corinteni, vers. 52). Deci, cinste să-i fie episcopului sau preotului care încearcă din răsputeri să-i împace pe doi care, deşi se potrivesc, s-au despărţit din dispute banale şi necinste acelui preot sau episcop care din lenevire şi lipsă de interes lasă să se surpe o casă de creştini. Aceasta nu este doar o greşeală, este o cădere din demnitatea de preot sau episcop.

Aşadar, fiecare să caute calea lăsată de Dumnezeu şi să nu i se opună cu nimic. Pe toate le-a zidit Dumnezeu bune şi de folos şi, dacă ar fi venit de la sine împlinirea firii, n-ar fi mai fost consemnată în Evanghelii şi în Epistole calea cea dreaptă care duce la Viaţă. Trupul are rânduiala lui firească. Noi de suflet şi de duh să avem şi mai mare grijă. Dacă trupul are regulile sale fireşti, cele nevăzute au nevoie de noi şi de conştiinţa noastră. Aşadar, ne stau în faţă vieţile Apostolilor care s-au făcut pildă nouă, tuturor, spre slava Celui ce ne-a chemat la acest dumnezeiesc nume de creştini, spre mântuirea sufletelor noastre în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTA TAINĂ A HIROTONIEI (DIACONIA, PREOŢIA ŞI EPISCOPIA)

Dacă Sfânta Liturghie este cea mai importantă Taină din rânduiala Bisericii, în timpul căreia sunt săvârşesc toate Sfintele Taine, Taina Hirotoniei este întâia ca importanţă pentru Biserica Creştină şi fără de care actul liturgic nu avea cum să fi existat. Deşi se află în urma Botezului, Împărtăşaniei şi a Nunţii, pe toate acestea le cuprinde şi fără de cel hirotonit, nu se săvârşesc. Măcar de Botezul se săvârşeşte chiar şi de un simplu mirean, în vreme de prigoană sau de nevoie grabnică, sau în cazul unora care s-au botezat pe ei înşişi, totuşi, iconomia vizează un caz aparte, excepţional, iar nu o practică generalizat în Biserică. Deci niciuna dintre cele 3 Taine ale mirenilor nu se fac fără de cel hirotonit.

Hirotonia este închipuirea Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi Ucenici. Nu găsim în Sfânta Evanghelie ceva despre hirotonie, căci încă nu se dăduse Darul Sfântului Duh, pentru că abia după Înviere, Hristos a suflat asupra Apostolilor şi le-a dat Darul Dumnezeiescului Duh (Ev. Ioan, vers. 422). Evanghelia se sfârşeşte o dată cu Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa. De atunci, sunt de luat în seamă scrierile Sfinţilor Apostolilor, în frunte cu întâiul dintre ei, Apostolul Petru, căruia Hristos îi zisese înainte: „Petre, Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, vei întări pe fraţii tăi” (Ev. Luca, vers. 528).

Treptele slujitorilor la Sfântul Altar sunt: Diaconul, Preotul şi Episcopul. Hirotonia fiecăruia se face de către un singur episcop, după cum îi aminteşte Apostolul Pavel, ucenicului său, Episcopul Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de Darul care este întru tine, care ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele” I Timotei, vers. 24). Şi iarăşi îi zice: „din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult Darul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei, vers. 3). Treptele slujitorilor Sfântului Altar în Biserica Creştină sunt menţionate de multe ori în Apostolicon, însă dintre toate să privim spre definiţia pe care le-o dă Sfântul Apostol Ignatie, zicând: „Dar, asemenea, toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Ucenicii lui Hristos, să respecte şi pe episcop, care este chipul Apostolului Petru, iar pe preoţi ca pe Soborul Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică” (Epistola către Traileni, vers. 5). Acelaşi Apostol mai zice: „cel care face ceva fără episcop, fără preoţi şi fără diaconi, acela nu are conştiinţă curată” (Traileni, vers. 10). Aşadar, Episcopul îl închipuie pe Apostolul Petru, pe care Hristos l-a întărit mai mare peste ceilalţi Apostoli şi Ucenici, după ce avea să plece dintre ei; preoţii închipuie soborul Sfinţilor Apostoli şi diaconii pe al Sfinţilor Ucenici ai Domnului, căci prin hirotonie şi pogorârea Darului Sfântului Duh peste dânşii, se învrednicesc de cinstea oferită Apostolilor în Biserică, dar nu şi de rangul de apostol.

Apostolul Pavel defineşte cum trebuie să fie episcopul, iar noi, cu băgare de seamă, trebuie să înţelegem că într-acest chip se cuvine să fie şi preotul şi diaconul: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, fălindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului” (Ep. I Timotei, vers. 14-15).

Despre diaconi, acelaşi Pavel zice astfel: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (I Timotei, vers. 16-17).

Să ne oprim asupra fiecărei condiţii pentru dobândirea cu dreptate a vredniciei preoţeşti, despre care vorbeşte Apostolul. Întâi zice că Episcopul trebuie să fie fără de prihană, adică lipsit de patimi şi ajuns la desăvârşire, precum zice Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, vers. 21). Deci, episcopul trebuie să fie pildă de neîntinare, ca prin lumina sa şi ceilalţi să se îndepărteze de patimi şi să ajungă la desăvârşire, pentru a fi cu toţii dovezi ale sfinţeniei, prin trăirea învăţăturilor Evangheliei, şi nu numai prin vorbirea despre ele. Apoi Apostolul îndată zice că Episcopul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci, deja să fie căsătorit şi nu să se hirotonească înainte de primirea Tainei căsătoriei, nici să fi avut mai multe femei în viaţa sa, pentru a nu fi pricină de nestatornicie; căci dacă nu şi-a ţinut familia unită, cum va uni Biserica lui Hristos precum a unit-o Apostolul Ignatie? (Filadelfieni, vers. 18). Deci, să nu fie vreun episcop neînsurat, ca să nu cadă în patimile despre care vorbeşte Apostolul Pavel (I Corinteni, vers. 45), dar nici să-şi caute soţie în timpul slujirii pentru că aceasta va fi una dintre ţintele sale de atins, nicidecum propovăduirea. Nicăieri Apostolul nu vorbeşte despre vreun episcop singur. Spune că el şi Varnava, foarte tineri fiind, încă nu s-au căsătorit şi tânjesc să-şi ia şi ei femeie precum erau căsătoriţi ceilalţi Apostoli, însă vorbeşte despre tinereţile sale, că nimeni nu se căsătoreşte înainte de vremea lui, dar în ceea ce vorbeşte el despre episcopi, ne arată în ce chip trebuie să fie şi nu într-un altul decât acesta. Fireşte, cazuri excepţionale au mai fost şi vor mai fi. Clerul bisericesc este format din oameni şi nu din „dumnezei”. Dacă excepţia nu devine o regulă precum în cazul păgubitorului celibat, atunci nimeni nu va avea de suferit.

Episcopul, zice Apostolul Pavel, trebuie să fie veghetor şi înţelept; întâi să vegheze asupra celorlalţi creştini, precum veghează un părinte asupra copiilor săi, mai presus de toate cele ale vegherii, trebuie să fie şi rugător, precum îl îndeamnă Apostolul Ignatie pe episcopul Policarp, scriindu-i: „Îndeletniceşte-te cu rugăciunea necontenită, cere înţelepciune mai multă decât ai şi priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare după asemănarea Lui Dumnezeu, poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, căci unde este mai multă osteneală, acolo este şi mai mult câştig” (Policarp, vers. 3). Şi împreună cu buna veghere, episcopul trebuie să fie înţelept, despre care zisese şi Apostolul Ignatie mai devreme, îndemnându-l pe Policarp să ceară de la Dumnezeu mai multă înţelepciune decât avea, adică să nu se mulţumească niciodată şi să nu se socotească pe sine la apogeul înţelepciunii din mândrie şi slavă de sine. Deci, episcopul are nevoie de înţelepciune pentru a fi capabil să răspundă întrebărilor şi pentru a fi medic destoinic, căci „nu orice rană se vindecă cu aceeaşi doctori” (Policarp, vers. 4). Astfel, episcopul fiind iscusit în orice, să fie şi un medic bun care să vindece orice boală, orice neputinţă şi să trateze orice dezbinare din Biserică.

Episcopul trebuie să fie cuviincios şi nebeţiv, după cum acelaşi Pavel zice: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani, vers. 65). Apoi zice că episcopul trebuie să fie iubitor, deci, să aibă dragoste nemărginită, căci „dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde spre mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le primeşte, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Ep. I Corinteni, vers. 96). Aici trebuie să vedem care este diferenţa dintre dragoste şi iubire, pentru a nu le confunda. Dragostea este prima etapă în relaţia de cuplu, atunci când euforia depăşeşte orice impuritate şi o trece cu vederea. De aceea Hristos promovează în primul rând dragostea, ca oamenii să se tolereze şi să nu-şi condiţioneze sentimentele frăţeşti sau să le tulbure cu multele nemulţumiri. Apoi urmează iubirea, perioada de după consumarea dragostei când oamenii s-au obişnuit unii cu alţii şi merg împreună mai departe. Cu alte cuvinte, episcopul are obligaţia să nu-şi consume dragostea faţă de creştini, nu doar faţă de familie, rămânând permanent nou acest sentiment care-i uneşte pe oameni. Precum soţii, la un moment dat, după cel mult 5 ani de coabitare, devin fraţi întru toate, tot la fel şi în Biserică, episcopul nu se înfrăţeşte cu nimeni şi rămâne un model de dragoste nouă de oferit tuturor. Românii schimbă sensul cuvintelor şi diminuează importanţa acestora prin faptul că numesc tinerii logodnici „iubiţi”, pe când acest statut îl capătă abia după o lungă perioadă de timp.

Însuşi Hristos ne învaţă că trebuie să avem dragoste, înaintea oricărei alte virtuţi: „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan, vers. 264-265). Şi tot Domnul zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei, vers. 17). Iar după acest cuvânt, completează zicând: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Matei, vers. 19). Iată că oamenii care se iubesc, fie prieteni, rude sau soţi, au ajuns să consume dragostea, virtutea epuizabilă a omului. De aceea ea trebuie înnoită de fiecare dată pentru a nu dispărea sau pentru a nu fi înlocuită cu obişnuinţa. Şi mai pătrunzătoare sunt cuvintele Domnului din Evanghelia lui Ioan, unde zice: „să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan, vers. 304-305). De această dată ne arată Hristos că după iubire trebuie să adăugăm iarăşi dragostea aceea naivă şi curată, necondiţionată şi care nu vede nicio imperfecţiune la celălalt. A ajunge să ai dragoste din nou, una nouă, faţă de cineva cu care ajunsese să te cerţi şi să fie ruptură a prieteniei, este cu adevărat un progres greu dar bun de realizat. Şi aceasta ne-o arată Apostolul Ignatie, zicându-i ucenicului său: „dacă iubeşti numai pe ucenicii cei buni, n-ai nici un merit; mai mult de atât, îndreptează-i cu blândeţe pe cei molipsiţi de vreo boală duhovnicească” (Policarp, vers. 4). Pe cel cu care te-ai obişnuit îl poţi iubi, dar iată că şi dragostea şi iubirea pot fi epuizabile sau greşit împărţite în mod egal şi drept. De aceea, episcopul trebuie să-şi aibă propria sa strategie de a nu lăsa nici să fie prezenţa lui o obişnuinţă pentru toţi, dar nici să-şi uite creştinii şi nu-i viziteze cu lunile sau anii, pentru că îi va determina pe ei să-l uite. Omul dacă s-a distanţat de tine va ajunge să perceapă ajutorul tău, chiar de este vital sau important, un sfat neimportant pentru că şi el s-a simţit neimportant, ca om, pentru tine.

Episcopul, zice Apostolul Pavel, trebuie să fie înainte de multe altele, neagonisitor de câştig urât. Aceasta ne-o zice în acord cu Învăţătura lui Hristos, care i-a trimis pe Apostoli la propovăduire şi le-a zis: „să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine” (Ev. Luca, vers. 235). Toiag să nu ia ca să nu fie pricină de răutate; traistă să nu fie agonisitori şi să nu cuteze careva dintre ei să facă din Biserică o formă de câştig. Aceasta nu o zice numai pentru Apostoli; căci ei munceau împreună cu Hristos, atât în cele ale tâmplăriei, de care El era iscusit de mic copil, cât şi în pescuit şi agricultură. Mai mult zice acest cuvânt pentru cei de astăzi, ca nimeni să nu stea nepăsător în a-şi câştiga hrana cea de toate zilele, ci să se deprindă cu lucrul mâinilor. Dacă însuşi Dumnezeu, arătându-se în Trup, precum zice Apostolul Pavel (I Timotei, vers. 18), cu acelaşi Trup a muncit, nevrednic de preoţie este unul care, om vremelnic fiind mai înainte, se îndeletniceşte cu lenea şi nu ia în seamă nici măcar pilda lui Hristos. Urâtă lucrare a fost şi va fi ca episcopul, preotul sau diaconul să fie puturos şi să aştepte posmagi din vistieriile Bisericii. Acum să ne aducem aminte de partea veşmântului episcopal sau al protoiereului, care se numeşte „Bederniţă”. Ea este o trăistuţă în formă de romb, cusută pe toate părţile. Aceasta închipuie traista pe care slujitorul o are, dar din buna sa chivernisire de acasă, nu fură să-şi agonisească un câştig urât, precum nici în traista aceasta nu poate să pună nici măcar o singură monedă. Aici nu înseamnă că trebuie să exagerăm cu ceva, pentru că iarăşi ne întoarcem la cuvântul lui Pavel despre buna chivernisire, care înseamnă şi cumpătare, echilibru în toate, bună rânduială sau gestionare înţeleaptă şi nu mincinoasă.

Apoi Pavel continuă că episcopul trebuie să fie „blând, paşnic, neiubitor de argint” şi iarăşi vorbeşte împotriva arginţilor, după ce ne-a vorbit despre cei deprinşi cu orice fel de agonisire urâtă, nu doar de bani. Blândeţea făţarnică o poate afla oricine, poate oricine să se prefacă paşnic şi în interiorul lui să fie urâcios, însă cel mai ruşinos lucru pentru un episcop sau un alt slujitor al Altarului este să săvârşească vreo slujbă, gândind să primească. Pentru ce, dar, mai este el părintele comunităţii? Iată ce zice spre ruşinarea celui ce nu se arată a fi părinte, ci copil: „nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre” (II Corinteni, vers. 78). Aşa bucurie, precum a lui Pavel, împărtăşită fraţilor din Corint, se cade fiecare episcop să aibă, căci din munca lui poate face o mică bucurie şi celor ce au şi celor ce nu au; din munca mâinilor sale şi din leafa din afara Bisericii, unde se osteneşte şi munceşte, poate să zidească bucurii copiilor săi şi celor din comunitate. Degeaba s-a înjugat la episcopat, dacă el îşi vede doar copiii de acasă. Oare nu ştie episcopul că după Hirotonie, nu-i mai sunt fii şi fiice doar cei născuţi din soţia sa, ci toţi creştinii Bisericii sale? De aceea se obişnuieşte să-l numească „părinte”, nu ca pe un Părinte Creator, ci ca pe un tată al multor suflete. Aşadar, putem compara cu părinţii care seamănă grâul şi fiii lor îl vor secera. Acesta ar fi un episcop cu adevărat vrednic, că de oameni leneşi nu a dus lipsă omenirea şi nici nu va duce vreodată.

Cum am mai spus, Hristos i-a trimis pe Apostoli la propovăduire şi le-a zis să plece fără traistă, să nu agonisească bani de pe urma acestei slujiri; fără două haine, spre a arăta omul simplu, adică nici pe cel năpăstuit de lene, care nu are nici o haină, dar nici pe cel avar care se grijeşte să aibă multe, ci cel simplu şi împodobit cu smerenia. După aceea continuă şi le zice: „Şi în această casă rămâneţi, mâncând şi bând cele ce vă vor da, căci vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca, vers. 294). Deci, vedem că zice „vrednic este lucrătorul de plata sa”, dar se referă la creştinul care te primeşte în casă, a căruia plată este aceea că tu primeşti cu bucurie darul lui şi el este binecuvântat şi fericit pentru prezenţa ta acolo. El, creştinul primitor, este lucrător, căci te slujeşte pe tine, punându-ţi înainte cele ale sale, iar nu tu, episcopul care te afli în acea casă. Ce nevoie să mai aibă de iubirea de arginţi, câtă vreme el este cununa Bisericii? Însă pentru a nu fi pofticios spre câştig urât, trebuie să fie ales dinainte la episcopat fără această deprindere şi totodată să fie el bine construit, educat şi un bun gestionar al bunurilor sale. Această mare taină de care l-a învrednicit Dumnezeu, episcopia, este mai de preţ decât orice comoară de aur şi argint, episcopia lui fiind direct următoare de Tatăl, precum zice Apostolul Ignatie despre Damas, episcopul magnesienilor: „Ştiu că şi sfinţiţii preoţi nu se uită că a fost hirotonit episcop de curând, ci, ca nişte oameni înţelepţi în Dumnezeu, îl urmează; dar nu-l urmează pe el, ci pe Tatăl lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor” (Magnesieni, vers. 5). Şi care este urmarea Tatălui? „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri”… Drumul spre desăvârşire nu se termină niciodată, nici în ultimul ceas al vieţii. Tendinţa spre perfecţionare, îndreptare, purificare şi înţelepciune a omului îl învredniceşte de această postură de „următor al Dumnezeiescului Tată”.

Deci, episcopul păstrează demnitatea de părinte şi demnitatea lui Petru după Înviere de mai mare al celorlalţi, nu aceea de Hristos între Apostoli, pentru că Cel desăvârşit nu căuta desăvârşirea. Noi suntem permanent datori să o căutăm. Într-o fabrică toţi muncesc, dar lefurile li se dau de la cel mare. Ce fabrică ar fi aceea ca mai marele fabricii să primească leafa de la cel mai mic? Aşa şi în Biserică, episcopul, de are, să le facă bucurii şi celorlalţi, spre a vedea cât de dulce este darul, oricât de mic ar fi el. Fabrica nu este a episcopului. El este doar un gestionar al ei. Aşadar, să nu se amăgească cu erezia că este stăpânul Bisericii, ci angajatul ei, slujitorul ei, doar că într-o altă funcţie. Însă să nu caute să obţină el ceva de pe urma Bisericii, căci nu se află în Biserica lui, deşi o chiverniseşte şi o conduce, ci este în Biserica lui Hristos şi fiind a Lui, este şi a Tatălui şi a Sfântului Duh.

Episcopul trebuie să fie bine chivernisitor al casei sale, zice Pavel, având copii ascultători. Există totodată şi cazuri mai speciale, de pildă, Sfântul Grigorie Episcopul Nissei, fratele Sfântului Vasile cel Mare, fiind căsătorit multă vreme cu Teosevia, n-au putut avea şi ei bucuria unui copil. Ceea ce nu-i necinsteşte cu nimic, căci şi fără de copii, Grigorie şi-a chivernisit casa sa, iar pe deasupra făcea şi multă milostenie. Condiţia primordială este să fie bun chivernisitor şi familist, având dragostea faţă de soţia neconsumată până la iubire. De aici putem deduce că nu se face episcopul îndată după căsătorie decât dacă vine din altă parte şi este necesară primirea lui prin Mirungere şi Hirotonie în acea demnitate în care a fost sub schismă, dar fără să-i lipsească vreuna dintre condiţiile impuse în mod clar de Apostol.

Cinste celor ce se învrednicesc de acest dar, de a avea copii, însă nu este nici o necinste pentru cel ce nu are sau nu poate avea, pentru că, mai-nainte de noi, Dumnezeu ştie de ce nu-i dă oricui copii, şi poate că misiunea aceluia este alta, iar copiii i-ar răpi mult timp şi multe resurse. De asemenea, noi trebuie să ne privim îndatoririle pe care le avem faţă de Biserică şi precum purtăm grijă de familiile noastre, să aibă cele necesare vieţii de zi cu zi, să se bucure din darul acestei vieţi şi aşa destul de scurte, dar la fel să purtăm grijă şi de Biserică în aşa fel încât să nu ducă lipsă. Dacă familiile noastre sunt vremelnice, venind clipa despărţirii de trup, familia Bisericii este nesfârşită şi de ea trebuie să avem grijă şi mai mare. Şi totodată să nu uităm că în aceeaşi familie a Bisericii se află şi soţia episcopului şi copiii lui.

Apostolul Pavel zice că episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva să se mândrească ce repede s-a învrednicit de rangul de conducere a Bisericii. Iată că avem o completare şi în privinţa căsătoriei, căci dacă este de curând făcută noi nu ştim ce fel reacţionează acest nou episcop atunci când va consuma dragostea şi va rămâne doar cu iubirea. Deci, vrednicia aceasta a hirotoniei nu trebuie să fie dată oricui şi oricum. Este fireşte că dintre cei de curând botezaţi, se vor înălţa până şi episcopi, căci nimeni nu a venit în această lume de la naştere deja episcop, dar să lase timpul să-l călească, să capete pricepere şi iscusinţă, iar atunci când cineva vine cu cea mai grea întrebare, el să-i răspundă cu cea mai mare uşurinţă. Altfel, din lipsă de iscusinţă, venind cineva cu cea mai uşoară întrebare, el îi va da cel mai greu răspuns, sau mai rău de atât, să tulbure cumva pe cineva din necunoştinţă sau chiar din răutate. Nimeni nu-l va judeca pentru nepriceperea sa, însă dator este episcopul de mai-nainte să nu-şi pună mâinile degrabă peste nimeni şi mai ales să nu facă vreun episcop din pripă. Căci iată ce-i zice Apostolul Pavel lui Timotei: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre grăbită, ca nu cumva să faci vreo nedreptate. Nu-ţi pune mâinile degrabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora, ci păstrează-te curat. Păcatele unor oameni sunt vădite, dar ale altora însă sunt ascunse” (I Timotei, vers. 33). Vedem că Pavel pune mai puţine condiţii pentru diaconi, asta pentru că ei încă sunt la început de formare şi au vreme să se călească şi să se decidă. În schimb, episcopul la Hirotonie trebuie să fie deja decis ce face şi mai ales viaţa lui trebuie să fie bine conturată şi închegată. Or fi fost 2 dintre Apostoli în curs de căsătorie, da, dar erau în total 84 de persoane. Acest lucru ne arată în chip lămurit că Hristos nu a fost fanatic nici în a alege şi nici Apostolii lui în a stabili condiţii. Atunci când excepţia devine regulă se instalează şi problema schismei dintre practicanţii excepţiei şi Dumnezeieştii Apostoli şi deja vorbim despre îndepărtarea treptată de Darul apostoliei.

Timotei era tânăr, poate că mai tânăr decât Sfântul Clement, care la doar 20 de ani era deja episcop. Nu a fost ceva din pripă hirotonia lui, ci Sfinţii Episcopi, luminaţi de Duhul Sfânt, s-au grăbit spre folosul Bisericii, căci Clement avea să se învrednicească de cununa mucenicească la vârsta de 28 de ani, apărând Sfintele Evanghelii de la arderea păgânilor. Deci, nici ei n-ar fi ştiut de ce se grăbesc să-l numească episcop atât de copil, dar Duhul care le ştie pe cele ascunse şi pe cele cu neputinţă le împlineşte, a ştiut că acest copil a fost de folos Bisericii. Să nu uităm că Timotei nu este unul dintre cei aleşi de Hristos sau de Soborul Apostolilor, ci de Apostolul Pavel şi mult mai apoi învrednicit de a fi Apostol – rang pierdut în zilele noastre încă din secolul al II-lea. Chiar şi după Apostolie, poate râvni să intre în rânduiala firii atunci când i-o cere natura lui sau când este timpul potrivit, dar nu să fie acum numai „episcopi” ginerică prin curţile Bisericilor pentru că ajungem la ceea ce ziceam mai sus, adică îndepărtarea de Darul apostolatului prin transformarea excepţiei în regulă.

Nu a fost din pripă nici hirotonia tânărului episcop Timotei, nici a altora, dintre care unii împodobesc calendarul cu numele lor, iar alţii s-au învrednicit doar de mântuire pentru ce au făcut. Pripă este aceea când, după cum îi zice Pavel lui Timotei, se aruncă Hirotonia peste orice copil mic sau mare, pentru că sunt şi adulţi copii, adică peste omul care îşi doreşte rangul din mândrie. Iar dacă episcopul care hirotoneşte, nu discerne care este mândria celui ce cere şi nu poate să o taie cu blândeţe şi să-l zidească duhovniceşte pe cel doritor, pentru ce mai este episcop? Iar dacă pe unul care cu adevărat este de folos Bisericii îl leapădă şi primeşte pe cel nefolositor, doar pentru una dintre regulile secundare, doar gândind el că trebuie la ceva în Biserică, pentru ce nu leapădă vrednicia şi nu o lasă altcuiva mai capabil să conducă această Corabie peste valurile mari şi multe ale lumii acesteia? Aici mă refer la potenţialii fanatici care vor opta pentru hirotonirea unor episcopi cu familii numeroase, doar pentru că sunt bine chivernisiţi financiari dar care, din lipsă de timp acordat, cresc copii răi, în dezavantajul unui candidat vrednic care nu ar avea nici măcar un copil din voia lui Dumnezeu.

Biserica este trupul lui Hristos şi, precum în trup sunt multe mădulare, unele mici şi nebăgate în seamă, iar altele mari, toate depind unul de celălalt, precum scrie Apostolul Pavel: „Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea diaconi, al treilea învăţători. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt diaconi? Oare toţi învăţători?” (I Corinteni, vers. 92-93). Şi pentru a pricepe mai bine acest cuvânt de învăţătură, să citim şi ce zisese mai înainte: „Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ” (I Corinteni, vers. 91). Deci, omul cuviincios care nu are ce să ascundă, curat în cuget şi faţă de sine şi faţă de familia lui, are toată vrednicia pentru episcopie dacă le însumează şi pe celelalte condiţii impuse de Apostol în mod practic şi nu doar la nivelul de teorie nepracticată.

Deci, episcopul trebuie să fie iscusit în a lua hotărâri bune. Nu-i taie nimeni capul nici când greşeşte, însă de ce să nu fie prevăzător şi veghetor dinainte şi să încerce pe cât posibil să nu greşească? Nu vine caterisirea pentru orice greşeală, dar de ce să irosească timp cu remuşcarea? Astfel, a alege pentru Biserică pe cel înstărit sau înţelept în multe poate să fie de folos sau poate să-l arunce pe candidat în mândria că el este înţelept şi nimeni nu-l mai potoleşte. De asemenea, se poate ignora cel care nu pare îndeajuns de cuviincios, de pildă un om glumeţ, dar care prin viaţa sa particulară exemplară tocmai acela să fie de mare folos pentru Biserică. Precum şi trupul, dacă ar avea într-însul numai plămâni şi inimi peste tot locul, cine ar ţine locul rinichilor? (I Corinteni, vers. 89-92). Aşa şi în trupul cel nevăzut al Bisericii, este nevoie de cine se potriveşte la locul potrivit, iar nu de cine se doreşte a se învrednici de vreun loc. Dacă unui om îi lipseşte piciorul drept nu va pune proteză la cel stâng. În fine, pentru a se asigura că episcopul Bisericii ia hotărâri bune, obştea toată trebuie să se arate destoinică în a lua hotărâri, pentru că nu episcopul conduce Biserica, ci ea este condusă de toţi cei din comunitate. Pentru a nu avea dispute cu creştinii mai slabi, episcopul să-i înţelepţească pe toţi şi să nu ţină cheile cunoaşterii numai pentru el precum fac ereticii.

Atât Apostolii, cât şi urmaşii lor, episcopii, s-au îndeletnicit cu munca, precum şi noi trebuie să facem, trăind ca oamenii în lume şi slujind lui Hristos ca slujitori, iar nu ca boieri.  De vreme ce este de neapărată nevoie de loc de muncă, unde să lucreze fiecare, să luăm aminte de ce îl învaţă Apostolul Ignatie pe Policarp: „fereşte-te de meseriile rele, dar mai bine zis, vorbeşte despre ele” (Policarp, vers. 11). Deci, întâi el trebuie să muncească în acord cu demnitatea pe care o are – şi nici o muncă nu-l necinsteşte pe cel ce munceşte, ci îl laudă pentru hărnicia sa – dar cu aceeaşi măsură trebuie să-i ferească şi pe creştini să se înhame la o meserie nedemnă de creştinism. Acum să ne gândim şi la meseriile bune care răpesc tot timpul şi astfel va fi un rău pentru Biserică, lipsindu-i episcopul din cauza meseriei. Meseriile rele sunt deja ştiute, ale desfrânatelor mai-nainte de toate; căci şi lor Dumnezeu le dă mântuire pentru faptele cele bune, pentru ridicare, pentru felul cum îşi cresc pruncii şi cum îşi iubesc familiile şi semenii, însă de ce să nu privească şi asupra faptului că suntem vremelnici prin viaţă şi nu luăm cu noi nici banul mult şi nici pe cel puţin? Cum ar fi un episcop gestionar la casa de desfrâu? Mai mare urâciune ca asta nu cred că ar exista în istoria lumii.

După aceea este meseria cârciumarului, de care nu este demn să fie un episcop, un preot sau un diacon; căci peste cârciumă şi banul de acolo se scurg lacrimile tuturor femeilor şi copiilor, care plâng pentru sălbaticii lor taţi întorşi dintre porţile iadului şi aducând cu ei acelaşi duh de temere şi de răutate în casele lor. Orice om bea un pahar, două, trei; sunt multe locuri unde oamenii se adună şi petrec o seară, cu toţii împreună, servind şi băuturi, dar duhul cârciumii este total altul decât cel al unui loc cumpătat. Hristos însuşi a petrecut Cina cea de Taină împreună cu Apostolii Săi, în foişorul unui han (Ev. Luca, vers. 513) şi nu doar atunci a servit vin cu ei. Deci, de orice muncă nu ar fugi clericul, decât de cârciumă să alerge până îi sfârâie călcâiele, pentru a nu avea osânda ca răsplată pentru păcatele altora.

Apoi, episcopul şi nici ceilalţi clerici să nu-şi ia vreo muncă politică, pentru că ne amintim cum Biserica noastră a trecut prin grele prigoane în vremea celor trei secole, când politica i-a urât pe episcopii şi pe creştinii noştri şi mai cu seamă trebuie să ne amintim de prietenia vicleană a politicii din secolul al IV-lea, care s-a vârât în creştinism să-l ademenească prin meşteşugiri satanice, ca apoi să pună frâul pe capetele episcopilor, iar Corabia mântuirii să o ancoreze în porturile iudaic şi nu ale lui Hristos. Deci, politica astăzi este prietenoasă, iar mâine dărâmă tot ce au clădit înaintaşii noştri, iar cel mai de plâns este atunci când se prăpădeşte învăţătura şi dogma Bisericii, pentru care au murit mulţi Sfinţi nevinovaţi, ca un episcop de astăzi să se învrednicească de o leafă mare şi să vândă Biserica, fie cu voie, fie fără voie. Da, au fost politicieni care au venit la Hristos şi l-au urmat, sau vameşi, dar au lăsat politica şi vama pentru demnitatea de Apostol.

Despre episcop mai citim în Epistola către Magnesieni a Sfântului Apostol Ignatie, care zice: „Am fost învrednicit să primesc veşti de la voi prin Damas, Episcopul vostru, vrednic de Dumnezeu şi prin vrednicii preoţi Vas şi Apolonie şi prin cel împreună cu dânşii, diaconul Zotion. Se cuvine, dar, ca voi să vă folosiţi de vârsta înaintată a episcopului vostru, dându-i tot respectul potrivit Darului lui Dumnezeu care este asupra lui. Ştiu că şi sfinţiţii preoţi nu se uită că a fost hirotonit episcop de curând, ci, ca nişte oameni înţelepţi în Dumnezeu, îl urmează; dar nu-l urmează pe el, ci pe Tatăl lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor. Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse. Se cuvine dar nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim; căci sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Ignatie către Magnesieni, vers. 4-7). Vedem că, după cum am mai vorbit, Damas era episcop hirotonit de curând, însă nu era precum Timotei de vârstă tânără, ci în etate. De aceea Ignatie îi povăţuieşte să se folosească de bătrâneţea lui, întâi pentru că o dată cu vârsta îşi sporeşte înţelepciunea, măcar că omul cât trăieşte tot învaţă şi încă nu le ştie pe toate, iar apoi pentru că, fiind asupra lui Duhul Sfânt, îl luminează mai mult decât toate înţelepciunile pământului. Pentru aceea şi zice ca magnesienii să-i dea respectul cuvenit Darului lui Dumnezeu, adică al Duhului sfânt, care este asupra Sfântului Episcop Damas.

Urmarea episcopului este însăşi urmarea lui Dumnezeu, precum zice Apostolul; căci Darul Duhului l-a învrednicit de cinstea cea dintâi. Deci, dacă creştinii, fie ei episcopi, preoţi şi diaconi, se cuvine să-i dea respect episcopului, pentru postura sa de povăţuitor şi lucrător al Darului, dar cu şi mai mare strădanie el însuşi trebuie să se respecte pe sine, păzindu-se de orice necuviinţă şi faptă neluminată de poveţele Evangheliei, pentru a nu necinsti Darul care este asupra lui, fie prin alegeri proaste, fie prin îndeletnicirea cu meserii sau obiceiuri rele sau care pot face rău. Căci Dumnezeu l-a învrednicit de această înaltă dregătorie în Biserică şi prin lucrul său, el se învredniceşte şi de cununa biruinţei în orice patimă şi în oricare privinţă.

Dacă pe episcop, zice Ignatie, trebuie să-l urmeze creştinii fără de viclenie şi făţărnicie, tot aşa şi el, lumină a lumii făcându-se, trebuie să fi nimicit orice vicleşug din cugetul său; căci această urâtă patimă naşte o mulţime de alte patimi, ca dintr-un slujitor bun al Altarului, precum era în ziua Hirotoniei sale, să nu cadă în cele mai de jos decât la început. Iar dacă cineva gândeşte că, înşelând episcopul, fie în orice fel ar încerca să o facă, şi-ar câştiga vreun folos, acela l-a înşelat pe însuşi Dumnezeu, stricând rânduiala. Or, tot Sfântul Ignatie ne zice că acolo unde nu este rânduială, nu se află nici Dumnezeul păcii. Ce folos îi va fi acelui creştin care, înşelând episcopul său, sau neascultându-l câtă vreme îl călăuzeşte pe calea mântuirii, dacă printr-o faptă ca aceasta l-a pierdut pe Dumnezeu? Sau ce folos are cel ce, creştin fiind, vede că episcopul lui face o greşeală şi nu-l ajută măcar sub forma unei întrebări care l-ar putea opri, doar pentru linguşire? Nu are ce căuta linguşirea printre noi, pentru că mai bine intră în dispute cei ce se iubesc unii pe alţii decât să se mintă că fac bine, doar pentru a nu periclita liniştea aceea păguboasă. De asemenea, dacă episcopul este răutăcios şi nu primeşte nici un sfat şi nicio întrebare, persistând aşa, deja şi-a epuizat vrednicia blândeţii şi trebuie înlocuit şi să revină la statutul de dinaintea Hirotoniei. La fel şi preotul sau diaconul, dacă peste oameni s-ar crede mai presus de oameni, nu-şi mai găsesc nici un loc în Sfântul Altar. Şi de această dată trebuie cumpătare, pentru că tot se vor ivi şi mireni răutăcioşi care din frustrare ar confunda solidaritatea cu conducerea propriului episcop.

Despre unirea deplină din Biserică, Dumnezeiescul Ignatie, zice: „vă îndemn să vă străduiţi şi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul Apostolului Petru, pe preoţi care sunt în locul soborului Apostolilor şi pe diaconi care-mi sunt aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat slujirea Ucenicilor lui Hristos, care mai înainte de veci, era la Tatăl şi în veşnicie se arată tot acolo. Asemănându-vă, dar, toţi în purtări cu Dumnezeu, daţi-vă respect unii altora; nimeni să nu se uite trupeşte la seamănul său, ci totdeauna să vă iubiţi unul pe altul în Iisus Hristos. Să nu fie nimic între voi care să vă poată dezbina, ci uniţi-vă cu episcopul vostru şi cu întâistătătorii voştri, slujitori ai Altarului, potrivit chipului şi învăţăturii Dumnezeiescului Cuvânt al Evangheliei. După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuşi, nici prin Apostoli, fără de Tatăl, cu Care era unit în Duhul, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără de episcop şi fără preoţi; nici să nu încercaţi măcar să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos, decât El nefiind altceva sau altul mai bun” (Magnesieni, vers. 9-11).

„Străduiţi-vă să fiţi puternici în dogmele Domnului şi ale Apostolilor, pentru ca în toate câte faceţi să aveţi şi spor, cu trupul şi cu duhul, în credinţă şi în dragoste, în Tatăl, în Fiul şi în Duhul, la început şi la sfârşit, împreună cu destoinicul vostru episcop şi cu cununa cea vrednică şi duhovnicească a clerului vostru, a preoţilor şi a diaconilor lui Dumnezeu. Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii, după cum Iisus Hristos s-a supus după Trup Tatălui, iar Apostolii Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, spre a fi unirea desăvârşită şi trupească şi sufletească” (Magnesieni, vers. 20-21). Vedem cât de precis vorbeşte el despre tăria Dogmelor Mântuitorului din Evanghelie şi despre Dogmele Apostolilor, pe care trebuie să le păstrăm cu tărie, pentru a fi uniţi cu Dumnezeu. Mai departe zice Apostolul să fiţi uniţi cu episcopul vostru şi fără de el, zicea mai-nainte, să nu faceţi nimic, iar acum adaugă ca nici el fără de voi să nu facă nimic. Deci, lipseşte cu desăvârşire orice infailibilitate a episcopilor, de care unii eretici s-au lăudat deja că s-au învrednicit, însă infailibilitatea sau întâietatea aceea pe care şi-o dau singuri, ei înşişi, cum că pot schimba dogme sau pot face altele, este o nălucă a mândriei care le topeşte sufletul şi orice gram de smerenie. De aici au şi pornit atâtea răscoale de erezii, de la minţile odihnite care au conceput dogme.

Episcopii nu sunt aşezaţi în Biserică pentru a face dogme sau pentru a schimba, ci pentru a le întări pe cele ce sunt deja, cum zice Sfântul Apostol Ignatie, singurii cărora le aparţin înfiinţarea dogmelor sunt Hristos şi Apostolii Săi, iar ceilalţi sunt datori să le apere cu tărie şi să le ţină aşa cum au fost ele lăsate de Dumnezeu. Căci de la secol la secol tot s-au schimbat şi tot s-au adăugat, încât ereticilor le este foarte greu, chiar şi de ar vrea, să mai discearnă aproape ce au născocit sinoadele lor şi ce era lăsat de la Apostoli. De aceea se şi nasc atâtea schisme şi frânturi, pentru că le-au îngreuiat atât de mult şi au lăsat tot atât de multe goluri printre ele, încât nu este veac în care să nu se nască cineva şi, din dorinţa de a acoperi golul, să zămislească o altă erezie.

Aceasta şi este paguba Bisericii adusă de multe aşa-zise sinoade, căci s-au mândrit fiecare cu infailibilităţi străine de Darul episcopatului, făcând dogme şi credinţe străine de cele ale Apostolilor. De aceea, Apostolii vorbesc despre episcopat doar pentru cei deja căsătoriţi, iar ei nu se căsătoresc, nu după Apostolicon, ci după regulile pe care înşişi le-au inventat, şi mai înainte de ei, ioaniţii şi ereticii lui Montanus din Frigia. Apostolii vorbesc despre episcopatul smerit şi cumpătat, iar ei practică episcopia boierească; Apostolul Pavel vorbeşte despre Felon (Ep. II Timotei, vers. 27), iar ei poartă sacosul boieresc; Apostolul vorbeşte că episcopul şi nici un alt bărbat să nu poarte plete, căci este urâciune înaintea lui Dumnezeu ca un bărbat să-şi lase părul lung, precum însuşi scrie în Epistola a doua către Corinteni: „Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, este cinste?” (I Corinteni, vers. 77), iar ei poartă plete, căci se tund pe ei în erezia montanismului, adică în călugărie. Ce valoare poate avea această rânduială pe care ei înşişi au inventat-o şi practicat-o, câtă vreme însuşi Hristos o critică şi Apostolii o leapădă? Aceste mult spus „sinoade” au început cu formula mândriei „părutu-ni-sa nouă şi Duhului Sfânt” şi de la un sinod la altul şi-au revocat sau completat deciziile. Nici un Sinod sau episcop nu se poate pronunţa în numele Persoanei Duhului Sfânt doar pentru că are Darul Hirotoniei. Acest Dar nu te face Dumnezeu, nici atotputernic, atotştiutor sau infailibil.

Hirotonia episcopului, preotului şi a diaconului, după cum s-a mai amintit, se săvârşeşte de către un singur episcop, precum învaţă Apostolul Pavel, însă numai cu voia celorlalţi episcopi sau şi cu prezenţa lor. Aşa cum într-o comunitate, oamenii nu fac nimic fără episcopul lor şi nici episcopul lor fără ei, tot aşa şi în Sinodul episcopilor. Nimeni nu poate umple Biserica cu episcopi de dragul de a face, fără încuviinţarea episcopului său şi a Sinodului Episcopilor. Care face aşa, arată că nu are bună rânduială şi chiar nu foloseşte Bisericii. Aceasta pentru că înaintea tuturor Apostolilor, pe el l-a învrednicit Hristos să fie întâistătătorul acelei episcopii, dar şi pe preoţi şi pe diaconi. Deci, păzind această tradiţie aleasă şi sfântă, fiecare să fie învrednicit de Taina Hirotoniei după ce le-a primit pe toate celelalte 3 Taine, ca mai dinainte să ştie să trăiască creştineşte şi cu bună cuviinţă, întâi creştin botezat şi împărtăşit după vrednicie, apoi soţ după o singură cucernic şi definit de condiţiile lui Pavel pentru vrednicia episcopiei, şi în cele din urmă să primească cea mai înaltă vrednicie a Bisericii Creştineşti şi Apostoleşti, aceea de diacon, preot sau episcop.

Pentru că am ajuns până la acest punct cu discuţia, să anticipăm şi revenirea la apostolat a unor diaconi, preoţi sau episcopi de la eretici care au botezul corect făcut, adică în modul formalităţii sale în trei afundări complete, sau de la schisme. Este esenţial ca Biserica să-şi aibă episcopul ei, iar dacă îl are, nu are de ce să apeleze la nicio iconomie ecumenistă şi să se încurce cu acceptarea a tot soiul de hirotonii, ranguri sau funcţii. Este de ajuns să aplici o iconomie unuia şi deja o vor mulţi. Deci, avându-şi Biserica episcopul ei, de la el să-şi ia diaconia, preoţia şi episcopia, pentru că dacă luăm de la toţi câte ceva, ne pierdem în detalii nevăzute şi iarăşi ajungem să nu cunoaştem de ce se nasc tulburări şi pricini de sminteală. Un nou început nu-i strică celui ce doreşte să se mântuiască, ci doar celui ce se iubeşte pe sine mai presus decât rânduiala Bisericii, ţine la ceea ce are mai mult decât la ceea ce nepreţuit poate avea şi decât să fie ecumenismul tuturor posibilităţilor distructive, mai bine să fie acrivia (aplicarea strictă a regulii, fără excepţie) care nu mai naşte nicio întrebare şi nici nu dă frâu libertinajului să-şi pună amprenta în Biserică.

Dacă dintre ereticii botezaţi în trei afundări, sau dintre schismatici, un diacon, preot sau episcop ascultă chemarea lui Dumnezeu şi iubeşte această chemare, atunci poate iubi şi să fie primit aşa cum se cuvine. Biserica lui Hristos nu va necinsti pe cel ce vine cu o treaptă mai mică, nici cu un dar mai sărac, ci cu prisosinţă. Aşa şi episcopii, primind pe cineva, nu-i iau din cele pe care le are măcar formal, statutar, ci peste ele poate adăuga după vrednicia aceluia şi după folosul lui sufletesc, nici prea mult să nu poată aduce şi nici mai puţin să-l tulbure şi să-l slăbească în credinţă. Dacă de mireni se îngrijeşte episcopul episcopiei, de catehumeni se îngrijeşte episcopul regiunii iar de diaconi, preoţi şi episcopi Sinodul Episcopilor. Din ce rangul este mai mare, de aceea şi responsabilitatea este mai semnificativă. Şi tot aşa poate fi socotită şi acceptarea „episcopului” Felix din Cartagina, că mai bine era să-l fi alungat decât să fi rămas tulburarea lui până astăzi. Se pierdea un suflet răutăcios care oricum nu accepta povaţa şi îndreptarea din cauza mândriei prea vechi, decât să se piardă pentru el atâtea suflete. Şi a-i da de la început putere multă este uneori o favoare, alteori un dezavantaj, pentru că şi Crucea omului este aleasă nici prea mare să nu o poată duce şi nici prea mică să o ignore. Felix a primit o Cruce mare pe care n-a putut-o duce, a tăiat-o din cauza fricii şi a lăsat una pe care nu a mai simţit-o şi de aceea a făcut ceea ce s-a consemnat pentru totdeauna în istorie, adică trădare la trădare şi răsplătirea binelui cu răul.

Aşadar, episcopul, preotul şi diaconul să fie cu luare aminte la orice cuvânt învaţă Dumnezeiasca Evanghelie şi Apostoliconul; căci deşi nu sunt multe reguli cu care ne constrâng Apostolii de la libertate, oferindu-ne în dar reguli care tocmai ne aduc libertatea cea bună, frumoasă şi adevărată, ne deschid calea spre lumină, şi nu spre întunecime, precum ne învaţă mai marele Apostolilor, Petru Verhovnicul (cel întâiul), zicând: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, să trăiţi ca oamenii, plini de dragoste, iar libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecimea celor fără de minte şi robiţi de necunoştinţă” (Capadocieni, vers. 16). Deci, bucurându-ne de această vrednicie de a fi slujitori ai Sfântului Altar, parte din ceata Apostolilor şi a Ucenicilor, fiecare dintre noi, în treptele în care am fost aleşi de Dumnezeu şi hirotoniţi, să ne îndeplinim această datorie Sfântă, întâi de creştini şi apoi de ceea ce suntem acum, ca în vremea ieşirii din trup, să primim cununa răsplătirii, veşnicia Raiului bunătăţilor, spre slava Celui ce ne-a luminat şi ne-a chemat pe noi, în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.

DENUMIREA ŞI SIMBOLISTICA VEŞMINTELOR EPISCOPULUI (pe scurt)

Avem mărturii despre veşmintele clericale încă din Noul Testament. Chiar Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, zicându-i: „Când vei veni, adu-mi felonul pre care l-am lăsat în Troada, la Carp” (II Timotei, vers. 27). Felonul este cel mai important veşmânt preoţesc, simbolizând înveşmântarea slujitorului în Darul Duhului Sfânt. Are forma unei mantii ca două aripi care se aşează peste tot corpul precum şi păsările îşi acoperă spatele şi umerii cu aripile lor.

Din prima scrisoare a Dumnezeiescului Petru deducem următoarele: „Să nu vi se pară că sunteţi stăpâni peste Biserică, ci pildă făcându-vă tuturor. Iar când veţi merge înaintea mai Marelui episcopilor, veţi lua cununa cea neveştejită a mântuirii” (I Petru, vers. 42). Aşadar, Apostolul le explică celor ce au cunună pe cap, adică Mitra de astăzi a episcopilor, că nu sunt încoronaţi stăpâni peste Biserică dacă o poartă, ea simbolizând cununa cea neveştejită a mântuirii şi nicidecum podoabă a stăpânirii celei lumeşti asupra Bisericii lui Hristos.

Brâul este închipuit în Dumnezeiasca Evanghelie astfel: „Fericit este omul acela care ştie prin ce parte vor intra hoţii, în aşa fel încât să se ridice, să-şi adune comoara sa şi să-şi încingă mijlocul şi să iasă înaintea lor” (Toma, vers. 184). El simbolizează cumpătarea pântecului, nu desfătarea şi nici sugrumarea lui. Iar cel mai mare hoţ al omului poate fi nesaţul, adică agonisirea de desfătare şi de slavă proprie, uitând de modestie.

Epitrahilul este un accesoriu al veşmântului, format din două părţi laterale care traversează toată partea din faţă a trupului. Îl găsim reprezentat în ceea ce zice Mântuitorul: „Iar partea de sus totuna cu partea de jos, şi veţi face din slăbiciune tărie, încât slăbiciunea să nu mai fie slăbiciune și vă veți lumina cu adevărat, atunci veţi intra în Rai” (Toma, vers. 58). El începe de la grumaz, coboară peste inimă, pântec, partea bărbătească şi picioarele slujitorului, făcând din toate acestea o singură parte lucrătoare, în comun, aducându-i aminte preotului şi episcopului de cuvintele Domnului. Dacă celelalte veşminte, inclusiv dogmaticul Felon pot fi împrumutate, deci, lipsind o vreme din portul preotului, Epitrahilul este de nelipsit în cadrul oricărei slujbe nu neapărat doar Liturghie.

Crucea de binecuvântare, care are pe ea 13 Cruci în chipul binecuvântării Domnului de la cele două cine (înainte de Înviere şi ce de îndată după Înviere), îi înfăţişează pe cei 12 Apostoli şi pe Hristos în mijlocul lor, căci deşi doi dintre ei erau într-o călătorie către Munte, prin Taina liturgică au fost în comuniune toţi doisprezece. Aşadar, nu reprezintă Răstignirea, ci Crucea pe care au purtat-o cu toţii aflaţi laolaltă, indiferent în ce loc s-ar fi aflat, pentru că nu ne închinăm unui Hristos răstignit şi mort, ci Unui Dumnezeu viu, Înviat şi fără de moarte. Forma Crucii şi felul cum vor binecuvânta Apostolii este descris chiar de Evanghelie: „Dacă vă întreabă: „care este semnul Tatălui vostru în voi?”, spuneţi-le: „o pogorâre şi o odihnă” (Toma, vers. 101). Crucea este profeţită chiar din vremea lui Adam. Ea mai avea şi chipul unei Cruci cu laturile egale, la fiecare colţ al intersecţiei având câte 3 raze în chipul celor ce aveau să fie doisprezece Apostoli ai Domnului.

„Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine” (Ev. Luca, vers. 235). Bederniţa sau traista cusută îi aminteşte să nu adune.

Cel mai cunoscut ritual în care este implicată Crucea este sfinţirea Apei, pentru că omul în creştinism şi în antichitatea adamică a fost simbolizat printr-un peşte (caras). Acest peşte are puterea de a se regenera într-o apă în care n-a existat niciodată peşte. Afundarea închipuie pogorârea Duhului Sfânt dar şi renaşterea curăţitoare a omului din apă.

Ordinea îmbrăcării veşmintelor este: reverenda (haină nesfinţită, lungă până la glezne), Epitrahilul, Bederniţa, Brâul, Felonul, Mitra, Crucea şi la episcop Omoforul şi toiagul simbolul autorităţii, dar care să-i aducă aminte de ce zice Hristos şi nu de felul în care lumea întrebuinţează toiagul. De aceea capătul acestuia are inscripţionat chipul Sfintei Cruci.

Engolpionul episcopal nu se ştie când apare, dar este reprezentat de Icoana Preacuratei Fecioare din care şi-a luat Trup însuşi Dumnezeu. El este folosit în creştinism până la Sinodul de la Elvira, când împăratul Constantin impune înlăturarea Sfintelor Icoane, în anul 305.

Ordinea îmbrăcării veşmintelor episcopale şi simbolistica acestora traversează întregul cuprins al Noului Testament spre a-i aminti sfinţitului slujitor că trebuie să fi lucrat în viaţa lui până la a fi o Evanghelie întrupată, spre fericirea veşnică şi nu cea vremelnică şi lumească.