DIACONIŢELE

I. Temeiuri apostolice ale rangului diaconiţei

Pentru România secolului XXI, Diaconiţele apar, din nou, pentru prima dată, juridic vorbind, în Statutul Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”, Statut aprobat de către Ministerul Justiţiei[1] în anul 2021 şi de către Secretariatul de Stat pentru Culte[2] al Guvernului României, în data de 17 februarie 2022. Din cuprinsul Statutului Confesiunii „Audienilor” aflăm următoarele: „Diaconiţa – este rang de origine apostolică conferit de către episcop numai femeilor deosebit de importante în viaţa şi activitatea pastoral-misionară. Ordinea descrescătoare în slujire este: Episcop, Preot, Diacon şi Diaconiţă; ordinea descrescătoare în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este: Episcop, Diaconiţă, Diacon şi Preot. În materie de activitate pastoral-misionară, Diaconul este superior Preotului încă din perioada primelor două secole. (art. 7, alin. 43, pct. 4; alin. 44, pct. 1).

Din acelaşi act juridic expus mai sus aflăm că: „Diaconiţa se alege de către Episcop, în cazurile cele mai excepţionale şi acceptate de Sfântul Sinod şi de Consiliul Eparhial Central, dintre cele mai duhovniceşti şi implicate femei cu gândire teologică ale confesiunii, pentru desfăşurarea de activităţi pastoral-misionare, conform tradiţiei Apostolice, în ceea ce le defineşte a fi „purtătoare de Daruri”. În subsolul acestui articol se află şi câteva reglementări despre Diaconiţe:

Diaconiţele trebuie să fie femei căsătorite sau văduve, nedivorţate sau recăsătorie, cucernice şi în permanenţă în comuniune cu Episcopul lor;

Diaconiţa se alege şi se hirotoneşte doar de către cel mai mare dintre ierarhi;

În cazurile de excepţie, diaconiţele pot fi desemnate de către episcop să cumânece creştinii din depărtare sau să ducă gramatele clericilor, aflaţi în imposibilitatea de a avea contact direct cu episcopul hirotonisitor;

În cadrul liturgic, poartă: reverendă, batic, orarul în cruce şi cruce pectorală;

Diaconiţa se alege cu grijă de către Sinodul bisericesc pentru că nu poate fi caterisită/destituită, dobândind acest rang pe viaţă, destituindu-se numai în cazuri excepţionale sau de erezie (Art. 12, literele A – E).

Una dintre atribuţiile Sfântului Sinod, adică organul de conducere format din totalitatea episcopilor Bisericii, este următoarea: „Alege episcopi, clerici de rang superior, adică protoiereul şi diaconiţa; (Art.14, lit. B).  Astfel, Instituţia religioasă a creştinilor audieni din România renaşte pentru prima dată, după aproape 500 de ani, un rang de origine apostolică, foarte puţin cunoscut la ora actuală, sau cunoscut într-un mod eronat.

După reformele survenite în urma Sinoadelor de la Ancira (313) şi, respectiv, de la Arles (314), Biserica Bizanţului avea să fie cu totul opusă Bisericii Sfinţilor Apostoli, nu doar aparent, ci în adevăratul sens al cuvântului. Începând cu prima parte a domniei împăratului Constantin, politica romană a căutat cu tot dinadinsul să subjuge Biserica Creştină şi să-i modifice structura autentică, aşa cum fusese ea lăsată de Sfinţii Apostoli. Reformele continuând până în secole mai recente, rangul Diaconiţei avea să sufere modificări semnificative, care, în cele din urmă, aveau să ducă la anularea acestuia sau la limitarea sa la câteva atribuţii care, de fapt, nu-i aparţineau în perioada timpurie a Bisericii Creştine, femeile diaconiţe la acea vreme având mult mai multe atribuţii liturgice, şi nu numai misionare.

Chiar dacă unora li se va părea că Biserica Creştină Audiană a comis „o erezie”, dat fiind faptul că poate exista o analogie cu anglicanii care au femei preoţi şi episcopi, ei bine, nu este deloc aşa. Diaconiţele, chiar şi cu atribuţii liturgice asemănătoare şi chiar mult mai numeroase decât ale diaconilor din zilele noastre, aveau un rol aparte în Biserică, dar cu certitudine nu aveau rolul de preoţi şi episcopi. Dacă, aşa cum prevede art. 11, lit. D din Statutul „Audienilor” că Diaconul doar în caz de excepţie binecuvântată de Episcopul său poate să slujească (celebreze) Taina Sfintei Liturghii a Sfântului Apostol Tadeu, ei bine, Diaconiţa nu poate face acest lucru şi nici în Biserica primară nu putea să facă. Diaconiţa se bucură de drepturi şi o autonomie deosebită, dar în timpul actului liturgic este dependentă de prezenţa Episcopului.

II. Clericii Bisericii Apostolice erau ajutoarele Diaconiţelor şi nu invers

Unul dintre motivele de distrugere a acestui rang clerical din creştinism este dat şi de concepţiile misogine aduse din iudaism şi impus cu forţa în creştinism, de către puterea politică a împăratului Constantin, el însuşi fiind de origine iudaică după mamă. Pe lângă acest motiv putem să aducem aminte şi de faptul că Diaconiţa nu se putea caterisi (destitui). Ea, o dată hirotonită, era Diaconiţă cu titlul pe viaţă, iar pentru căderile sale putea să fie suspendat numai Episcopul care a ales-o. Din acest motiv, în Biserica Creştină Donatistă şi Audiană, care erau similare, atât prin comuniune, cât şi prin mărturisirea de credinţă (eclesiologia), desemnarea Diaconiţelor s-a inclus la Sinodul din anul 311 doar în atribuţiile Sfântului Sinod. Fireşte, Sinodul nu putea să modifice atribuţiile Episcopilor date chiar de către Sfinţii Apostoli. Chiar şi după acest Sinod, fiecare episcop putea să se bucure de oarecare formă de „nonconformism”, adică să-şi desemneze propriile sale diaconiţe[3], dar în sarcina acestuia rămânea fără excepţie posibilitatea ca el să fie demis pentru o decizie greşită în alegerea lor.

În ierarhia aflată sub influenţa directă a împăratului Constantin, numărul Diaconiţelor avea să fie diminuat semnificativ, chiar dacă pe alocuri ele încă îşi mai exercitau o parte dintre atribuţiile de odinioară. În cele ce urmează vom înţelege că ideea de eliminare a diaconiţelor a fost criticată inclusiv de Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale la Epistolele către Timotei, chiar din vremea când era încă membru al Bisericii bizantine. Nu doar atât, minimizarea acestui rang de origine Apostolică avea să aducă suficiente catastrofe în Biserica imperială, aşa încât, în mod evident, decizia de eliminare sistematică a fost una neinspirată, sau inspirată de către cei ce au urmărit distrugerea unei tradiţii care contribuia la protejarea Bisericii Creştine de scopurile unor persoane potrivnice din exteriorul acesteia.

După ce romanii, aşa zis creştini, au început să practice rânduielile nefireşti ale înaintaşilor lor păgâni, Diaconiţele aveau să nu-şi mai găsească locul în „altar”, ba chiar să le fie incomode „bărbaţilor”. Vedem că prima diaconiţă din Biserica Creştină, menţionată într-o epistolă, este Sfânta Diaconiţă Febe, despre care Apostolul Pavel, zice: „v-o încredinţez pre Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea (un cartier din Corint, Grecia), ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie. Căci şi ea a ajutat pre mulţi şi pre mine însumi” (Codex Audian, Romani, vers. 74; Biblia Ortodoxă, Romani, cap. 16, vers. 1-2). Biserica Romei avea Apostolul său superior, adică Sfântul Lin (Linus), soţia sa numindu-se Claudia, pe Apostolul Pudenţiu, dar şi pe Apostolul Acvila, a cărui soţie se numea Priscila. Vedem că în mod autoritar Apostolul Pavel le spune tuturor ierarhilor, clericilor şi creştinilor din Roma să o ajute pe Diaconiţa Febe, această mărturie condamnând misoginismul de mai apoi care avea să propage contrariul, că Diaconiţele erau ajutoarele preoţilor[4].

Unii cercetători şi, din nefericire, misogini de secole timpurii, au căutat să remodeleze scrierile unor Sfinţi precum ale lui Ipolit din Roma. La ora actuală din scrierile atribuite acestuia, dar mai ales din scrierile teologului Tertulian, care mai apoi avea să lepede creştinismul şi să devină parte a ereziei montanismului din secolul al III-lea, aflăm că în Biserica apuseană nu a existat niciodată diaconiţe[5]. Omul naiv a fost convins că trebuie să „creadă tot şi să nu cerceteze nimic”. Tocmai Apostolul Pavel menţionează că la Roma sunt diaconiţe de vreme ce le-o trimite pe Diaconiţa Febe şi nu încearcă să demonteze prejudecăţile antice care nu confereau nici un titlu femeilor în actele sau rânduielile sacre.

În contextul „vredniciei cuvenite Sfinţilor”, pentru ca fiecare contemporan cu noi să înţeleagă expresia, trebuie să amintim faptul că primii creştinii aveau obiceiul de a se numi reciproc „Sfinţi”, care înseamnă „luminat” sau exemplu, una dintre expresiile lor fiind adresarea la persoană „luminatul meu frate”. Deci, nu se referă la Sfinţi ca şi persoane trecute în rândul Sfinţilor. Noi, românii, fiind un popor vorbitor de limbă latină încrucişată cu slavă, avem cuvintele „Sfânt şi Lumină” de origini diferite, chiar dacă pentru începutul creştinismului diferenţele nu erau clare, iar cuvântul „Sfânt” vine de la „svet” (свет), care înseamnă lumină sau luminător.

Expresia Apostolului Pavel „s-o primiţi în Domnul” are origine în Sfânta Evanghelie, când Hristos, spune: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Codex, Ev. Matei, vers. 125).

La finalul Evangheliei Apostolului Toma aflăm încă ceva foarte interesant despre aceleaşi femei Sfinte: „Petru l-a întrebat: femeile sunt vrednice să fie ucenicele Tale şi să moştenească viaţa cea veşnică? Iisus a spus: iată, Eu le voi călăuzi în aşa fel încât să fie mai puternice decât bărbaţii; căci orice femeie puternică şi curată, va intra în Împărăţia Cerurilor” (Ev. Toma, vers. 199, 200). Pentru păgânism şi mai ales pentru Imperiul Roman, imperiu în care apare creştinismul, cultele obişnuiau să pună accentul pe discriminarea femeii, lucru întrerupt de creştini, pentru o vreme, dar impus iarăşi, începând cu secolul al IV-lea, de către puterea politică ajunsă la conducerea acesteia prin „măiestria” unor episcopi care n-au înţeles că inclusiv trădarea este o faptă pentru care Iuda nu s-a putut mântui. Probabil, ateismul din „Biserică” îşi avea adepţi chiar şi printre ierarhii şi clericii de atunci, ca şi în bisericile statale din zilele noastre.

În concluzie, femeile diaconiţe nu au avut niciodată atribuţia de ajutoare ale preotului în Altar, asta până ce s-a gândit puterea politică să iniţieze denaturarea rangului, un rang care, aşa cum am mai amintit, contribuia intens la protejarea Bisericii de intruşi. Or, puterea politică ce căuta? Să îşi introducă intruşii săi fără ca cineva să-i dejoace planul.

Pentru felul în care s-a degradat şi modificat cultul oficial, dacă am fi spus la începutul acestei lucrări că preotul este ajutorul diaconiţei şi nu invers, cei ce încă n-au înţeles nici un rând din Noul Testament decât ce le-au predicat alţii, total invers, ne-ar fi considerat eretici. Oare, este eretic Apostolul Pavel când spune acest lucru? Probabil că pentru a-şi apăra ortodoxia nu ne-ar fi de miare să invoce vreo dată şi acest lucru. De fapt, „ortodoxie”, care provine de la denumirea jurământului de credinţă al militarilor greci pentru naţionalitate şi patrie, are o conotaţie de credulism, adică acea stare în care crezi tot ce ţi se zice doar pentru că ţi le zice cineva de la Amvon (din faţa altarului), la predică. Dezinteresul de cercetare suplimentară, faptă similară ereziei timpurii a ereziarhului Dima (dimanianismul), era mai degrabă o condiţie inoculată de către forţele care învăţaseră să folosească tehnica manipulării cu măiestrie.

Istoria, importanţa şi reglementările rangului diaconiţei nu pot fi analizate numai formal. Superficialitatea unui studiu asupra acestui subiect nu doar că n-ar evidenţia realitatea secolelor primare, dar ar putea să fie şi dăunătoare. Din această pricină, multe studii existente acum nu reflectă altceva decât conţinutul unor texte care în mod vădit compromit o istorie sacră.

III. Reguli ale Apostolilor, abandonate şi reguli ale unor politicieni, devenite dogme.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Sfântul Apostol Pavel se referă strict la diaconiţe[6] în următoarele rânduri din epistolele sale: „Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (Codex, II Timotei, vers. 17). Vedem că abia după aceste rânduri, Apostolul Pavel plasează diaconiţele chiar în timp ce descrie obligaţiile diaconilor, acest lucru confirmând că Diaconiţe puteau să fie chiar şi soţiile Apostolilor şi Episcopilor, nu doar ale Diaconilor, dar numai dacă respectau criteriile obligatorii enumerate de Hristos: „cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia şi uşurătatea” (Ev. Marcu, vers. 203). De asemenea, Sfântul Ioan ne spune că, în Epistolele sale, Apostolul Pavel se referă la femeile cele slujitoare, adică acelea care au avansat în rangul despre care vorbim. Un lucru foarte interesant este că Noul Testament permite căsătorirea clericilor şi clericelor, după decesul soţului sau al soţiei: „Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară” (Codex, I Timotei, vers. 30; B.Ort. I Timotei, cap. 5, vers. 14). Însuşi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel mare, a fost hirotonit preot înainte ce cununia sa cu diaconiţa Teosevia.

Recăsătorirea clericilor a fost o normalitate pentru Biserica Creştină timpurie, asta până în vremea împăratului Iustinian al II-lea. «Vă rog să înţelegem excepţia de la regulă dar nu să anulăm regula!» Însuşi împăratul Iustinian fiind însurat de două ori, impune ca de acum clericilor creştini să nu se mai recăsătorească, asta pentru a arăta poporului că numai Împăratul beneficiază de drepturi, iar slugile, de ce vrea împăratul să beneficieze. Regula avea să fie inclusă în canonul al III-a al Sinodului Trulan, denumit şi „Sinodul Quinisext”. Regula dă şi anul exact din care să înceapă interzicerea acestui drept pentru clericii văduvi, adică anul 691, de parcă până atunci toţi preoţii care au fost în această situaţie trebuiau caterisiţi post-mortem. Este bine de ştiut că însuşi Mântuitorul Hristos interzice despărţirea a „ceea ce Dumnezeu a unit”, nici pentru motiv de evlavie, nici pentru vreun alt motiv, obligaţia lor fiind aceea de a face tot posibilul să se împace şi să meargă mai departe, împreună. Dar, vedem că nicăieri Evanghelia lui Hristos nu a radicalizat o regulă, aceasta variind de la un caz la altul. Cu certitudine, nimeni până în secolul al VII-lea nu a dărâmat această permisiune pentru creştini, până la un împărat care însuşi călcase regula, căsătorindu-se cu a doua soţia în timp ce prima încă era în viaţă.

În anul 695, împăratul Iustinian avea să fie victima unui complet prin care a fost înlăturat de la putere, mutilat şi exilat în Cherson, acolo unde încă existau creştinii audieni. După o vreme, acesta revine în Constantinopol unde se căsătoreşte cu Teodora, fiica lui Busir, o eretică nestoriană (a nu confunda cu structurile necalcedoniene care nu au propagat această erezie). Prin urmare, expresia că „ni s-a părut nouă şi Duhului Sfânt să luăm această decizie” se rezumă numai la realitatea că aşa li s-a părut lor, nu şi Duhului Sfânt. Însăşi expresia pe care o folosesc ortodocşii este eretică, asta pentru că Duhului Sfânt nu doar i se pare că lucrează, ci cu certitudine lucrează. Această regulă avea să aducă numeroase probleme în Biserică, fapt pentru care să fie redată tacit libertatea clericilor de a se recăsători dacă au o anumită vârstă, asta pentru a preîntâmpina alte nenorociri care s-ar fi putut întâmpla. Într-un cuvânt, autorul regulii citate avea să arată încă o dată că nu se supune propriilor sale reguli, asta numai pentru a satisface egoismul imperial şi nimic mai mult.

În acelaşi Sinod, corupt, prezidat de către Iustinian, sunt invocate ca temeiuri „Canoanele Apostolice”. Ele, aşa cum sunt şi astăzi foarte invocate ca fiind autentice, chiar sunt autentice? Răspunsul ni-l dă chiar Sinodul Ecumenic de la Niceea, din anul 325, care denumeşte apocrife (false), câteva lucrări: Apocalipsa[7], despre care spune că este scrisă de un anume ereziarh cu numele Cerint şi Canoanele Apostolice, care sunt alcătuite de către arieni şi denumite aşa pentru a avea o influenţă ecumenică, dar nici vorbă să fi avut loc un Sinod Apostolic care să fi dat Canoane, de vreme ce primul autor de canoane, anume Diotref, fusese socotit eretic. Acesta ajunsese ca pentru canoanele sale să discrediteze toţi ierarhii şi clericii[8] care nu acceptau astfel de condiţionări. În cele din urmă, Sfântul Apostol Ioan avea să-l elimine din apostolat pe episcopul Diotref, şi creştinii din comunitatea sa să fie încredinţaţi Sfântului Apostol Dimitrie, cel care l-a echilibrat pe Apostolul Pavel într-un moment dificil din viaţa şi activitatea sa.

Aşadar, Sinodul de la Niceea, printre participanţii săi având şi ierarhi care nu s-au supus întru toate aberaţiilor constantiniene, decide că presupusele canoane apostolice sunt de „provenienţă dubioasă”[9], lucru menţionat inclusiv de Epifanie de Salamina, regulamente care apar pentru prima dată în anul 317, an în care arianismul se afla în febra ascensiunii, dar nu şi la apogeul acesteia. Pare să înţelegem că regulile acestea n-au fost denumite de arieni ca fiind „apostolice” în privinţa autorului, ci pentru a da o conotaţie a ceea ce numeau ei „Biserica Apostolică” şi canoanele „Bisericii” lor „Apostolice”, adică valabile pe plan internaţional şi nu numai pe plan local.

Politica constantiniană a căutat să strâmtoreze cât mai mult clerul şi să confere episcopilor posibilitatea unor abuzuri care, nu după mult timp, au şi început să apară. Era benefică pentru potrivnici apariţia unor distanţări între cler şi ierarhie. Vedem şi în zilele noastre că acelaşi episcop, dând exemplu eparhia ortodoxă a Tomisului, acceptă un preot căsătorit de 7 ori care optează pentru a 8-a căsătorie şi este caterisit numai în momentul în care intră în dispute cu episcopul. Întrebarea este: până să se certe cu episcopul, toate cele 7 căsătorii au fost canonice? În acelaşi timp, un alt preot, căruia îi moare soţia, dar care provine dintr-o familie săracă, adică neînsemnat pentru a stârni interesul superiorului de la centrul eparhial, este caterisit pentru intenţia de a se căsători, la fel şi alţi clerici din zona Tulcii. Deci, dubla măsură creatoare de abuzuri…

Revenind iarăşi la subiectul Diaconiţelor, după ce am constatat provenienţa canoanelor şi felul în care acestea au fost impuse tocmai cu scopul de a tulbura Biserica, regulile de alegere a diaconiţelor erau stabilite de către Noului Testament ca şi în cazul diaconilor, preoţilor şi episcopilor. În manuscrisul din anul 362 denumit „Liturghierul Sarapion” sau „Evhologhiul lui Serapion”, care se păstrează în biblioteca „Marii Lavre” din Muntele Athos, s-a păstrat întreaga rânduială a hirotoniei diaconiţelor. Acestea, devenind clerice şi având anumite atribuţii liturgice foarte importante, trebuiau în mod special să fie hirotonite de către un episcop.

În preajma secolului al XIV-lea, statutul diaconiţelor din Bisericile Ortodoxe era redus la „îngrijitoare de Altar” pe la Mănăstiri[10], câteva informaţii despre ele păstrându-se şi în „Codex Barberini graecus”. De acum, diaconiţele ortodoxe nu mai erau diaconiţele din perioada primelor secole, ci „paraclisiere”, chiar dacă în unele eparhii s-a mai întâmplat să fie hirotonite neoficial.

„Teodor Balsamon, atunci când este întrebat de Patriarhul Marcu al III-lea al Alexandriei despre diaconițe, îi răspunde „odinioară erau uneori recunoscute ordine (ταγματα) ale diaconițelor și aveau, de asemenea, propriul lor loc în Altar (βαθμὸν ὲν τῶ βὴματι) ” în Martimort, Deaconesses… p. 172”[11]. Teodor Basalmon, sau Teodor al IV-lea, a fost Patriarhul Ortodox al Antiohiei şi a decedat în anul 1199. Vedem că Biserica Ortodoxă încă din perioada secolului al XII-lea consemna că din rânduielile sale diaconiţele au fost eliminate, chiar dacă motivele invocate nu au fost niciodată suficient de concrete. De asemenea, nu a existat niciodată un Sinod care să restricţioneze ascensiunea unor femei deosebite în această treaptă clericală.

Vedem că, în canonul 45 de la Sinodul de la Laodiceea, din anul 363, s-a dat dispoziţie ca diaconiţele să nu mai fie hirotonite în Altar. Să ne reamintim că tot în acest secol Împăratul Constantin a inventat iconoclasmul, adică în anul 305, prin Sinodul din Elvira, când a decretat ca Icoanele să fie scoate din Biserici şi distruse, pe motiv că iudaismul vede ceva greşit în existenţa acestora. Nu poate nimeni să explice care este relevanţa pentru creştinism că un anumit obicei creştin nu a fost prezent în cultul mozaic! Răspunsul nu poate să fie dat nici măcar astăzi, la peste 1700 de ani de când s-a început procesul de iudaizare treptată, dar forţată.

Ipolit din Roma (217-335), cunoscut preot şi scriitor bisericesc, spune că în cazul văduviei, văduva se poate hirotoni numai dacă a trecut mai mult de un an de la decesul soţului său[12]. În Biserica timpurie existau mai multe ranguri decât cunoaştem astăzi. De pildă, pe lângă rangurile de Apostol, episcop, diaconiţă, preot şi diacon, inclusiv preoţia era împărţită în două rânduieli distincte, adică preotul liturghisitor (slujitor al Sfintei Liturghii), care avea atribuţii în Sfântul Altar şi preotul neliturghisitor, care avea atribuţii de predare, oratorice, sau de preot-învăţător, cum a fost cazul cunoscutului scriitor bisericesc Clement Alexandrinul (secol II, d. 216*). Ipolit ne aduce la cunoştinţă despre rangul diaconiţelor unor văduve care, într-adevăr, nu aveau atribuţii în Altar, dar acestea sunt poziţionate de către scriitor a fi superioare celor ce ocupă roluri de ajutoare în Altar. Vedem că textul a fost compromis, dar s-a uitat eliminarea întregii fraze. În ambele cazuri, atât diaconiţele slujitoare, cât şi cele neliturghisitoare, erau în mod cert superioare diaconilor.

Este bine de amintit că, în secolul al IV-lea, trei structuri eretice, care erau foarte bine susţinute de către cercurile politice din preajma împăratului, adică artoteriţii, pepuzienii şi priscilienii, au inovat ascensiunea diaconiţelor la treptele de episcop şi preot[13], lucru care nu s-a întâmplat niciodată în creştinism până în secolul al IV-lea. Scopul lor a fost acela de a fabrica un argument pentru susţinătorii împăratului că „uite ce s-ar putea întâmpla dacă nu distrugem acest rang, ele ar pofti la preoţie”. Este o idee nesănătoasă să nu oferi dreptul de a deţine permis de conducere unor persoane, doar pe premisa că se vor putea întâmpla evenimente rutiere nedorite. La fel şi în cazul diaconiţelor, dacă această treaptă a fost cea mai înaltă demnitate în care puteau avansa, rămâne aşa cum au rânduit Apostolii, dar nu distrugem episcopatul în secolul XXI doar pentru că biserica engleză şi-a „hirotonit” episcopese.

Compromiterea rangului diaconițelor de către anumite categorii de eretici se datorează și tendințelor grupurilor de acest fel de a se preface, in opinia publicului către care se adresează, că „revin la tradiţiile apostolice”. Avem exemple în zilele noastre neoprotestantismul care, deşi a pretins că revine la „apostolat”, de fapt, a devenit şi mai evreiesc decât ortodoxia oficială. În cazul diaconiţelor, pepuzienii pornesc de la reforma Sinodului din Arles, dar mai evident a Sinodului din Ancira, numai că nu se limitează la atribuţiile diaconiţei timpurii sau a celei din secolul al III-lea, ci adaugă noi atribuţii pentru încântarea aderentelor. Totuşi, putem vedea că dacă nu s-ar fi implicat atât de mult puterea în reorganizarea Bisericii, astfel de anomalii nu s-ar fi putut întâmpla. Este o ironie să se declare astăzi un preot episcop, câtă vreme îşi cunoaşte foarte bine atribuţiile. În cele mai frecvente cazuri poate să lupte pentru ascensiunea sa la episcopat, dar nu să-şi atribuie drepturi ale episcopilor.

O reformă a fost suficientă pentru a crea haos în privinţa diaconatului feminin. Femeile s-au simţit nedreptăţite de accentuarea misoginismului clerical-politic. Întrebarea este: dacă nu ar fi fost exonerate din drepturile lor, ar mai fi avut rost o astfel de istorie? Bineînţeles că nu. Niciodată femeile creştine nu au poftit alte ranguri decât cele stabilite de Sfinţii Apostoli.

Sinodul din Ancira, din anul 314, este cel mai celebru prim Sinod alcătuitor de „canoane”. Vorbim despre momentul în care diotrefismul pătrunde subtil în Biserica bizantină, ca mai apoi să devină „cârma” acesteia. Aici apare regula ca diaconii să nu se mai căsătorească după hirotonie. Chiar dacă este o regulă raţională, să nu uităm că aşa cum se prezintă, duplicitar, canonul al 19-lea al acestui Sinod, Apostolii nu au lăsat multe reguli tocmai pentru că sunt o multitudine de tipuri de persoane. Un canon general ar fi putut să fie păzit de către o persoană într-un mod firesc, dar să nu corespundă firii şi raţiunii altor persoane.

De la tendinţele de implementare a celibatului în Biserică, tendinţe în mod evident influenţate de afinităţile împăratului Constantin faţă de ereticii montanişti, până la începutul schimbărilor radicale din Biserică nu a fost decât un pas. De pildă, ducându-ne în anul 325, descoperim că se încearcă distrugerea hirotoniei diaconiţei, dar nu şi menţionarea acesteia. Era prea devreme pentru marginalizarea totală a rangului, lucru petrecut abia după secolul al XV-lea. Cu toate acestea, Sinodul condus de împărat din anul 315 stabileşte pentru prima dată să nu mai fie hirotonite şi nici hirotesite diaconiţe[14].

Dacă încă mai crede cineva că Sinoadele mult lăudate de ortodocşi îşi respectau reciproc canoanele, să analizăm că Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381, adică la nici un secol după ce a avut loc Sinodul de la Niceea, o avem ca exemplu pe diaconiţa Olimpiada. În ciuda restricţiei niceene, Nectarie, episcopul Constantinopolului dintre anii 381 şi 397, a hirotonit-o în această demnitate. De asemenea, mai înainte fusese hirotonită diaconiţă Teosevia, cumnata Sfântului Vasile al Cezareei Capadociei şi soţia Sfântului Grigorie de Nyssa, despre care am amintit.

Cu trecerea anilor episcopii Bisericii Bizantine aveau să se resemneze şi să abroge complet canonul niceean. Nu doar că s-a abrogat regula niceeană şi asta numai după ce crease suficiente proteste, dispute şi tulburări, însă la Sinodul al IV-lea de la Calcedon, din anul 451, adică la doar 126 de ani după Sinodul din Niceea, se stabileşte prin canonul al 15-lea că hirotonia femeilor diaconiţe este posibilă după vârsta de 40 de ani. Nu doar că se redă „legalitatea” hirotoniei femeilor, împotriva canonului 19 de la Niceea, dar se stabileşte şi o vârstă care, dacă analizăm şi conţinutul lucrării „Didascalia Apostolorum”, din secolul al III-lea, aflăm că hirotonia femeilor era posibilă după vârsta de 50 de ani. Cu toate acestea, Apostolii nu au lăsat nicio vârstă fixă pentru că unele femei pot fi vrednice de hirotonia diaconească din tinereţe, după cum ne indică şi faptul că puteau fi promovate dintre feciorie, înainte de căsătorie, dintre căsătorite şi chiar dintre văduve, aceste etape prezentând în mod evident vârste diferite. În toate cazurile, condiţiile expuse de Evanghelia lui Marcu şi cele din Epistolele către Timotei sunt irevocabile.

În canonul al 14-lea al Sinodului al VI-lea de la Constantinopol, din anul 681, se stabileşte că diaconul să fie hirotonit după vârsta de 25 de ani, iar diaconiţa tot după vârsta de 40 de ani. În acest caz, episcopii prezenţi s-au lăsat influenţaţi de pretenţiile împăratului Constantin al IV-lea, dar nu s-a ţinut cont de faptul că în istoria creştinismului sunt o mulţime de Sfinţi care au fost hirotoniţi nu doar diaconi înainte de vârsta de 25 de ani. Este lămurit faptul că unii oameni se maturizează mai târziu, şi alţii mai devreme. O regulă de acest fel nu i-ar fi permis niciodată unei somităţi să lucreze cele Sfinte, cum a fost Sfântul Clement cel tânăr, episcopul Ancirei, care s-a învrednicit de diaconie, preoţie şi episcopie într-o viaţă scurtă de doar 28 de ani, dar încununată cu o mulţime de fapte misionare, fapte pe care mulţi alţii n-au reuşit să le facă în decursul unor vieţi mai lungi. Cu alte cuvinte, misiunea unui episcop tânăr sau chiar a unui diacon sau a unei diaconiţe, din momentul sinodului al VI-lea ecumenic, nu mai era posibilă pentru că aşa a decis împăratul. Ei bine, vorbind despre secolul al VII-lea, slugărnicia episcopală către puterea politică devenise o tradiţie care, de altfel, persistă chiar şi până în zilele noastre.

Acelaşi Sinod din Constantinopol, la Canonul 40, vorbeşte iarăşi că diaconiţa se alege  după vârsta de 60 de ani, deşi mai devreme tot acelaşi sinod stabilise vârsta de 40 de ani. Este bine de ştiut că 12 sesiuni ale acestui Sinod au fost conduse de împărat şi 6 de către patriarh. În mod straniu, ambele canoane sunt date în timpul unor sesiuni conduse de către Constantin al IV-lea. Cu toate acestea, după cum aflăm şi de la scriitorii bisericeşti ai secolelor II, III şi IV, rangurile feminine erau două: diaconiţă şi văduvă, cea din urmă neavând de nici un fel atribuţii clericale. Acest canon invocă, vag, că: „…Deci dar noi urmând pildei celei pentru văduve, şi diaconiţe, analoghiceşte (şi proporţionat) am îngrădit a fi în numita vârsta şi cei ce aleg monahiceasca viaţă. Că la dumnezeiescul Apostol este scris: Văduva de şaizeci de ani cu vârsta a se număra în Biserică”[15]. De aici constatăm că „sfinţii” episcopi de la acest Sinod nu erau pasionaţi să citească Noul Testament şi nici istoria bisericească, atât cât erau de interesaţi să corespundă obiecţiilor imperiale. Apostolul Pavel spune că: „Oricine să poarte grijă de cei ai caselor lor, să nu se lepede de credinţă, ca să nu fie mai răi decât păgânii. Deci, să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copiii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi şi dacă s-a ţinut stăruitoare spre tot lucrul cel bun” (Codex, I Timotei vers. 28; Biblia Ortodoxă, I Timotei, cap. 5, vers. 9). Apostolul Pavel nu vorbeşte despre diaconiţe în acest verset, ci despre treapta văduvelor „cu adevărat văduve” (B.O. Timotei, cap. 5, vers. 3), despre care mai apoi spune că „Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite” (vers. 14). Pentru secolul al VII-lea, dar şi pentru secolul în care trăim noi acum, vârsta de 60 de ani din Noul Testament nu corespunde cu canonul Sinodului al VI-lea. În acest secol vârsta medie era de doar 51 de ani. Deci, nici pe departe nu putea fi vorba despre „tinereţe” la şaizeci de ani, ci în mod evident Pavel se referă în două locuri la două categorii diferite de femei.

Sinodul al VI-lea ecumenic, ca şi perioada Sinodului de la Arles, vine cu reforme care denotă în mod evident că „ierarhii” nu stăpâneau Noul Testament şi chiar îl încălcau în mod flagrant. Ducându-ne la conţinutul canonului 48 al acestuia, care contravine în mod evident regulii stabilite de către Hristos în dumnezeiasca Evanghelie (Codex; Ev. Marcu, vers. 285; Biblia Ortodoxă, Ev. Marcu, cap. 10, vers. 9), Sinodul legiferează divorţul „din motiv de evlavie”, contrar canonului 5 „apostolic” (nu al Apostolilor[16]), dar spune că soţiile episcopilor pot fi hirotonite diaconiţe. Dacă luăm în calcul posibilitatea din acest secol de a deveni episcop după vârsta de 30 de ani, în mod evident canonul nu specifică faptul că soţia episcopului să aştepte încă 10 ani pentru a putea fi diaconiţă, ci doar că se poate hirotoni diaconiţă. Ei bine, vedem că nu este un obicei nou oferirea de favoruri din considerente de rudenie, dacă unii credeau că „lumea s-a stricat” după căderea comunismului. Aşadar, care nu avea rude în cler, aştepta vârsta de 40 de ani, iar care avea rude, hirotonia era urgentată de acest privilegiu. Când vreodată au făcut Apostolii astfel de mârşăvii? Pentru „ortodoxie” totul este posibil.

Ducându-ne la canonul al 11-lea al Sinodului local din Laodiceea, din anul 363, acesta stabileşte pentru regiunea respectivă, unde a avut loc, ca femeile să nu fie hirotonite în Biserică. Întrebarea este: dar unde se putea face hirotonia dacă hirotonia este dependentă de Sfânta Liturghii? Ei bine, se oprea Liturghia, ieşeau cu toţii afară, era rânduită diaconiţa văduvă şi apoi intrau înapoi. Ne putem închipui că această „fastuozitate” nu putea să aibă loc în primul secol, datorită persecuţiilor, dar nici pentru motivul că Sfânta Liturghie nu se profanează iar preotul sau episcopul nu are voie să abandoneze Sfintele Taine pe Sfânta Masă pentru a ieşi afară.

Ritualurile care se petrec în exteriorul Bisericii sunt total în afara Sfintei Liturghii. Pentru cei din Laodiceea era mai important să strice rânduiala hirotoniei diaconiţei, care se făcea în faţa Altarului ca şi la cele de diacon şi preot, doar pentru că misoginismul deja căpătase alură de dogmă. Nu-i de mirare că tot în acest secol apare pentru prima dată un verset contrar Evangheliei, că „femeia trebuie să tacă în Biserică”, de vreme ce nenumăraţi scriitori bisericeşti ne confirmă faptul că femeile vorbeau în Biserică, mai ales în timpul catehizării femeilor aderente la creştinism. De asemenea, însuşi Hristos le-a trimis pe femei să vorbească şi să vestească, iar Apostolul Pavel o aminteşte pe o diaconiţă. Era absurd pentru Apostol să se contrazică de atât de multe ori în epistolele sale, asta dacă n-am cunoaşte ipotezele intervenirii asupra textelor, de către „ortodocşi”, doar pentru a-şi întemeia propriile născociri scripturistice.

IV. Atribuţiile diaconiţelor şi cele ale văduvelor

Lăsând deoparte toată ipocrizia şi misoginismul, contradicţiile şi inovaţiile de provenienţă cel puţin dubioasă, dacă nu chiar eretică, să cunoaştem care era rolul diaconiţelor în Biserică şi care trebuie să le fie şi în Biserica de astăzi, care le erau atribuţiile şi totodată aportul lor la dezvoltarea, conservarea şi buna rânduială bisericească.

În primele secole era considerată o obscenitate ca un bărbat, fie el şi episcop sau preot, să vorbească cu o femeie fără a fi de faţă o diaconiţă sau o văduvă (din tagma văduvelor, nu o simplă creştină al cărui soţ a decedat). În privinţa dialogurilor confidenţiale, acelea ale spovedaniei, diaconiţa avea rolul de a asista, de a contribui la găsirea unor răspunsuri ajutătoare sau soluţii pentru rezolvarea unor probleme, greşeli sau păcate, dar mai ales obligaţia de a nu divulga nimănui secretul acestei ierurgii creştine.

Abătându-ne foarte puţin de la acest subiect, trebuie să luăm aminte la dispoziţia Apostolului Pavel din Epistola întâi către Timotei, care la versetul al 33-lea spune că anumite păcate nu se pot ascunde, acelea sunt doar cele foarte grave cum ar fi crimele, care în mod obligatoriu nu vor fi ţinute ascunse, pentru că se impune luarea unor măsuri drastice.

Revenind la spovedania „comună”, lucru care astăzi se pare a fi ceva de neconceput, în primele secole erau practicate numai sub această formă şi numai în preajma diaconiţelor. Femeile se puteau mărturisi şi una alteia, în special când vorbim despre o problemă delicată pe care creştina respectivă nu ar fi putut să o prezinte în mod direct episcopului sau preotului, lucru pentru care diaconiţa, obişnuită cu limbajul clerical şi cu modul de a-l aborda pe episcopul căruia era subordonată, trebuia să găsească o cale prin care spovedania să nu fie dăunătoare pentru ierarh, dar nici cu reţinere pentru creştina respectivă. Femeile înţeleg unele de la altele multe lucruri pe care bărbaţii nu le pot înţelege fără a fi prezentate într-un anume mod.

Diaconiţa avea un rol important şi în catehizarea femeilor[17], atât înaintea botezului, cât şi după acesta. În acest context, diaconiţa avea o iscusinţă dobândită prin educaţie aleasă de a se duce în casele păgânilor sau idolatrilor, acolo unde era o femeie ce intenţiona să cunoască Evanghelia şi să se Boteze, astfel încât să nu determine nicio suspiciune pentru cei ai casei. Aici constatăm rolul cel mai important al femeilor creştine, acela de a propovădui în Biserica fizică şi în Biserica nevăzută, pentru că de multe ori episcopul sau preotul nu putea să exercite aceste atribuţii fără să-şi pună viaţa într-un real pericol. Aşadar, dacă religia creştină s-a răspândit cu repeziciune în întregul Imperiu Roman şi nu numai, se subînţelege de ce în primele secole avem menţionate foarte multe diaconiţe în Biserica Creştină.

Un alt rol important al diaconiţelor era acela de a săvârşi Botezul fetelor şi femeilor, dar şi acela de a împărtăşi femeile aflate în spitale. La acea vreme, în spitale şi bolniţe unii pacienţi stăteau aproape complet dezbrăcaţi pentru a permite cadrelor medicale să aibă acces mai rapid şi să monitorizeze evoluţia unei răni, dar şi pentru că igiena încă era în stadiu prematur şi se dezvoltau multe infecţii din cauza hainelor. Să nu uităm că abia prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, medicina avea să descopere că spălarea mâinilor cu apă curgătoare este mai eficientă decât spălarea cu apă dintr-un vas, metodă care avea să fie introdusă în mod obligatoriu în spitale. Revenind la subiectul dat, unele Icoane prezintă diaconiţele având într-o mână un „chivot” cu Sfintele Taine, realitate de la care provine şi expresia „femeile purtătoare de daruri”, asta pentru că aveau şi rolul de a Împărtăşi femeile suferinde din spitale sau pe cele care îşi aşteptau sfârşitul vieţii, nu doar de a le boteza sau de a le săvârşi Mirungerea, la care preotul şi episcopul nu avea sensul să asiste pentru a se isca alte probleme în privinţa privitului…

Într-un mod raţional, diaconiţa nu înlocuia importanţa preotului sau a episcopului, dar nici atribuţiile sale nu puteau fi preluate de către categoria masculină, a clerului, fără să se producă şi incidente smintitoare sau care să afecteze imaginea clerului bisericesc. Puterea politică îşi dorea ca ierarhia şi clerul bisericesc să fie compromisă pe zi ce trecea mai mult, asta şi datorită faptului că mulţi dintre împăraţii „creştini” erau de fapt eretici, păgâni sau atei, dar se pretindeau creştini doar pentru susţinerea majorităţii cetăţenilor, după ce creştinismul a ajuns să fie predominant în Imperiul Roman. Este bine cunoscut faptul că prin compromiterea cuiva ia naştere şi şantajul, dar şi folosirea omului ca pe o unealtă, în chip mediocru.

Diaconiţa se alegea, conform Noului Testament şi istoriei bisericeşti la o vârstă oarecare, dar nu înainte de posibilitatea de a da naştere de prunci, oarecum după vârsta de 20 de ani, fiind foarte bine cunoscut faptul că femeile se maturizează mult mai repede decât bărbaţii, vârsta inteligenţei ajungând la două persoane de genuri opuse de aceeaşi vârstă, a femeii variind între 4 şi 6 ani mai mult decât a bărbatului. Deci, vorbim  despre o vârstă de început de maturitate şi nu despre una a copilăriei.

Veşmântul specific al diaconiţei era, pe lângă ţinuta decentă şi sobră, stiharul[18] şi orarul[19], pe care îl aşează în „Cruce” (X)[20], în mod automat Crucea pectorală clericală, cu excepţia mânecuţelor pe care le poartă numai diaconii. Cu toate acestea, la primul moment în care Episcopul sau preotul iese cu Potirul în faţa credincioşilor, dacă era şi o diaconiţă în slujire ieşea aceasta cu Potirul, dar nu împărtăşea creştinii, ci îl înapoia Episcopului care avea să cumânece toate persoanele învrednicite de Marele Dar[21]. Acestea au şi câteva rugăciuni de rostit în timpul Liturghiei de sfinţire a Sfântului şi Marelui Mir, lucru care confirmă încă o dată strânsa lor legătură cu lucrarea darului Sfântului Duh în Biserica Creştină. După cum am mai spus, anumiţi scriitori bisericeşti din secolele primare le numeau, deşi credem noi că puţin exagerat, Icoane ale Duhului Sfânt tocmai din pricina implicării lor în Taina Botezului şi nu numai, unde este implicit folosit şi Sfântul şi Marele Mir, care este şi închipuirea Duhului Sfânt în Biserică.

În conţinutul „Liturghierului Sarapion” din anul 362, aflăm întreaga rânduială a hirotoniei diaconiţelor. Despre o altă rânduială existentă, cu privire la hirotonia diaconiţelor, putem afla următoarele: „Constituțiile Apostolice”, lucrare redactată cel mai probabil la sfârșitul secolului IV, vorbește pe larg despre funcțiile diaconițelor și chiar oferă rugăciunea pe care episcopul o rostea atunci când o femeie era consacrată acestei trepte. Aici se spune că diaconițele trebuie văzute și cinstite ca icoane a Duhului Sfânt…” Diaconițele erau și intermediari între femei și slujitorii Bisericii. „Și după cum nu e posibil a crede în Hristos fără să fii învățat de Mângâietorul, așa nu lăsa o femeie să se apropie de diacon sau episcop fără a fi însoțită de o diaconiță”[22]. Chiar dacă poate exista o oarecare nuanţă de erezie, dar nu una deplină, în contradicţie cu această definiţie dată la finalul secolului al IV-lea, în Antiohia, de către ortodocşi, noi trebuie să înţelegem că orice slujitor se hirotoneşte prin lucrarea darului Sfântului Duh. Asta nu ar trebui să-i facă să se considere Icoane ale Duhului Sfânt. Avem datoria ca fiecare dintre noi să facem tot ce se poate să sporim în acest bun rang, atât faptic, cât şi duhovniceşte[23]. La urma urmei, Hristos însuşi ne învaţă să devenim „desăvârşiţi precum Tatăl cel din Ceruri”.

Hirotonia diaconiţei este, cum am spus, prevăzută şi în „Liturghierul Sarapion”, transcris de către Sfântul Ierarh Serapion de Timai, în anul 362. Despre acest Sfânt care se declarase decedat doar pentru a părăsi Orientul şi pentru a se stabili în Ţara Moesiei, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Marşii goţi, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion[24], mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie vestind că a murit episcopul Ulfila, acel minunat bărbat, pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Goţia, unde a săvârşit multe şi mari fapte”[25]. Marşii, menţionaţi numai în structura creştinilor audieni, unde era activ Diaconul Moduarie (sau Moduharius), viitorul episcop al Chersonului, erau vârstnici, bărbaţi trecuţi de 72 de ani, văduvi, care se retrăgeau într-un fel de viaţă anahoretică, doar că nu aceea specifică monahismului ortodox, ci rămâneau activi în viaţa şi activitatea comunităţii. Şcoala marşilor, înfiinţată în secolul al IV-lea de către Sfântul Ierarh şi Mucenic Audius, Episcopul Goţilor, dacă este să vorbim despre „prima şcoală românească”, era formată din câte 72 de bătrâni care intrau în această rânduială, despre care am vorbit adică a preoţiei predicatoare, precum a fost şi cazul lui Clement Alexandrinul, care utilizau vârsta înaintată şi experienţele acumulate în timp pentru a învăţa tainele Dumnezeieştii Evanghelii şi pentru a le tâlcui şi tinerilor viitori slujitori ai Sfintelor Altare.

Dacă pentru diaconii, preoţii şi episcopii creştini existau şcoli teologice, deşi neoficiale, dat fiind faptul că vorbim despre o perioadă de persecuţie intensă care s-a desfăşurat din primul secol şi inclusiv pe tot parcursul domniei lui Constantin, putem deduce că acelaşi rol îl aveau şi tagmele văduvelor bisericeşti în viaţa şi educaţia femeilor diaconiţe. Întâia sursă a acestei convingeri este aceea că diaconiţele văduve erau cele care îndrumau activităţile diaconiţelor propovăduitoare şi cu atribuţii bisericeşti. Ca şi în cazul marşilor sau a preoţilor inactivi din punct de vedere liturgic, cu siguranţă au existat şi şcoli pentru fete şi femei unde creştinele hirotonite în rangul diaconatului văduvelor aveau, probabil, rolul marşilor.

Revenind la conţinutul Liturghierului Serapion, „Episcopul, punând mâinile (pe capul acesteia), în faţa Sfântului Altar, zice: Dumnezeule a toate, Domn şi Mântuitor, dătătorul luminii, Cel care l-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, care s-a întrupat din Curata Fecioară Maria, care a născut cuvântul vieţii şi adevărului în fiecare dintre noi, Iisus Hristos, pe care nu l-ai trimis către un popor sau rasă, ci prin El i-ai chemat la viaţă pe toţi oamenii, Te rugăm în numele tuturor creştinilor de până acum: trimite Duhul Sfânt să o lumineze pe sora noastră, Diaconiţa (numele), şi pe Mântuitorul Hristos trimite-l să o cerceteze, dându-i binecuvântarea să le vorbească tuturor, înţeleaptă şi smerită, fără de vreo formă de mândrie şi cu inimă curată să înveţe pentru ea şi pentru alţii, fără să caute ale sale, ca prin aceasta să-şi ajute sufletul şi să-l aducă la Tine, Dumnezeul bunătăţilor, care pe toate le rânduieşti. Rânduieşte prin ea să se întemeieze o Biserică vie în această localitate, să se păstreze cuprinsul propovăduit de singurul Tău Fiu, neschimbat; pentru care îţi aducem slavă şi cinste, prin Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Creştinii: Amin.  Episcopul binecuvintează: Darul Sfântului Duh să fie cu sfinţia ta, Diaconiţa lui Hristos (numele) *luminându-te, **întărindu-te, ***sfinţindu-te****şi mântuindu-te. Episcopul fericeşte de 3 ori: Vrednică este cu adevărat. Creştinii: Vrednică este! Episcopul fericeşte de 3 ori: Întru mulţi ani! Creştinii: Întru mulţi ani! Diaconiţa este purtătoarea prin care se trimit Darurile Apostoleşti şi Sfânta Împărtăşanie în caz de nevoie grabnică. Este subordonată Episcopului, fiind a doua treaptă în cler după el”. Toată această rânduială s-a păstrat în cel mai vechi Liturghier creştin conservat integral până în zilele noastre.

Vedem că în Liturghierul Sarapion, considerat de către Biserica Ortodoxă ca fiind „singura legătură” dintre riturile bisericeşti ale lor şi riturile din perioada apostolică[26], hirotonia diaconiţei este diferită de hirotonia diaconului şi a preotului. Dacă pentru toate celelalte categorii de slujitori era nevoie de votul poporului din Biserică prin răspunsul la întrebarea „vrednic este?”, care se rosteşte ce-i drept înainte de hirotonie, pentru că după săvârşire întrebarea nu mai are nicio relevanţă, în cazul Diaconiţelor rânduiala este alta. Aceasta se alegea de către Episcopul titular, în cadrul Sinodului[27], posibil de hirotonit şi prin trimiterea Episcopului vicar, urmând să răspundă el însuşi pentru alegerea făcută, chiar şi până la caterisirea acestuia, în cazul unei căderi a diaconiţei. Acest lucru se datorează faptului că, pentru creştinismul apostolic, diaconiţa se alegea cu foarte mare atenţie şi nu se putea caterisi. Posibilitatea caterisirii diaconiţelor avea să apară numai în Biserica Bizantină pentru a ocroti rămânerea în funcţie a episcopului. Cu toate acestea, chiar dacă vina nu-i aparţine în special, episcopul trebuie să-şi asume şi obligaţiile pe care le are înainte de a se bucura de drepturi, dar mai ales să-şi chivernisească eparhia încât să aproximeze potenţialul fiecărui creştin în parte.

Dacă vorbim despre desemnarea unei diaconiţe în preajma unor creştine diaconiţe văduve, care în mod firesc credem că ar fi trebuit să aibă şi atribuţii de cercetare a viitoarelor candidate la acest rang, sau chiar ele să fie cele care le propun, probabilitatea include ca Episcopul să fie cel ce face analiza finală a fiecărei propuneri în sensul de a nu hirotoni din pripă doar pentru a avea tulburare în Biserică mai apoi. Trebuie să consemnăm că nici despre caterisirea văduvelor nu s-a păstrat absolut nicio informaţie scrisă, acest lucru putând să ne facă să înţelegem că nici ele nu puteau fi caterisite, adică destituite din treaptă pentru anumite greşeli.

Este bine de amintit aici că, în anumite circumstanţe, persoanele rău voitoare pot complota cu o anumită femeie, bine văzută în Biserică, dar scopul să fie acela de a deveni diaconiţă ca mai apoi să cadă, în vreo greşeală, cădere prin care s-ar putea demite un episcop incoruptibil. Vedem că însuşi Hristos a ales un apostol care mai apoi avea să-l vândă, dar în acest caz nu se mai aplică regula ne-caterisirii diaconiţei, aceasta pierzând de la sine toată demnitatea, pentru că a adus atingere versetului 203 din Evanghelia lui Marcu, cu privire la faptele de „viclenie, invidie (pizmă) şi înşelăciune”. În cazul dat, episcopul este absolvit de toată vinovăţia pentru că fiecare om are propria conştiinţă şi trebuie să o folosească într-un mod curat, şi nu într-un mod viclean. Acest lucru se potriveşte îndemnului dat de către Dumnezeiescul Apostol Petru: „…libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecime…” (Epistola Întâi, vers. 16). Prin urmare, Episcopul vicar, constatând viclenia, suspendă diaconiţa din toate atribuţiile sale în vederea caterisirii sale de către Episcopul titular însoţit de „sobornicescul” cler. În mod categoric pentru audianism nu există noţiunea de „episcopie autonomă” în care episcopul să fie cel care ia o decizie. Acest lucru se statorniceşte în regulamentul Bisericii din vremea Sfântului Apostol Ignatie, autorul acestei obligaţii de a se lua decizii în Biserică numai prin comuniunea deplină dintre episcop, ceilalţi slujitori, adică diaconi, diaconiţe şi preoţi, incluzând şi importanţa votului reprezentanţilor creştinilor de rând, adică mirenilor.

Diaconiţele fiind vrednice de ales în acest rang al Altarului, la orice vârstă a maturităţii, aveau nevoie şi de un suport moral şi duhovnicesc, despre care am vorbit mai devreme, dar subiectul trebuie dezvoltat şi cu aceste cunoştinţe elementare şi logice. Aici intervin atribuţiile „diaconiţelor” văduve, care se învredniceau de aceleaşi însemne, dar nu aveau atribuţii de slujire, decât acelea de povăţuitoare ale diaconiţelor, aşa cum am mai spus. Despre acestea, zice Apostolul Pavel în Epistolă că se aleg după vârsta de 60 de ani, întâi pentru a arăta raritatea oamenilor care ajungeau în acele vremuri la această etate şi mai apoi importanţa lor de a fi persoane cu totul şi cu totul deosebite. La fel şi în cazul marşilor. Observăm că şi în zilele noastre etatea de 70 de ani nu mai este o speranţă generală pentru majoritatea populaţiei datorită condiţiilor actuale de trai şi de alimentaţie.

Din rânduielile noastre aflăm că Diaconiţa este concomitent în două poziţii clericale bine definite. În slujire, diaconiţa este subordonată direct episcopului (nu preotului, protopopului sau episcopului vicar), dar în slujirea bisericească este inferioară diaconului. Acesta din urmă are atribuţii bine definite şi totodată momente stabilite pentru toate Liturghiile. În schimb, Diaconiţa participă mai puţin la actul liturgic propriu-zis, dar ocupă în acelaşi timp şi cel mai înalt rang, imediat inferior episcopului, în ceea ce priveşte pastoraţia (activitatea pastoral-misionară, propovăduirea etc.).

În privinţa propovăduirii, diaconul este superior preotului[28], acest lucru datorându-se flexibilităţii sale de a se implica în propovăduirea exterioară Bisericii şi în activităţile misionare externe pe care, de multe ori, preotul nu le va putea întreprinde din cauza regulamentelor liturgice cărora se supune. De asemenea putem vorbi şi despre o atribuţie pe care ar avea-o pe deplin episcopul, dar care se poate împărţi cu diaconiţele pentru a avea mai mult timp de oferit rânduielilor bisericeşti şi bineînţeles pentru a fi protejat de anumite riscuri sau compromisuri care ar putea să creeze aspecte nefaste pentru imaginea sau viaţa acestuia.

În lucrarea din anul 2022 intitulată „Episcopul în tradiţia apostolică” inclusesem un paragraf care conţinea aceste cuvinte: „Faptul că s-a pus accentul pe Episcopat şi Diaconat îl întâlnim şi în comunitatea creştină din localitatea Filippi din Macedonia. Aceştia aveau doar episcopi şi diaconi ca ranguri slujitoreşti şi pentru propovăduire, ambele având atribuţii, nu doar locale, ci şi misionare. Este prea devreme să vorbim despre măreţul rol al diaconiţelor, femeile propovăduitoare şi purtătoare de daruri, prin care Apostolii trimiteau Darul acolo unde nu puteau să ajungă personal din pricina persecuţiei, lucru pe care nu-l regăsim să intre şi între atribuțiilor diaconilor sau ale preoţilor creştini”. Acum, dacă timpul a permis abordarea subiectului diaconiţei, într-o lume în care majoritatea s-a complăcut în ignoranţă, lipsă de cercetare profundă şi rezumarea la prejudecăţile misogine, putem să mai amintim încă un rol pe care Biserica Bizantină s-a străduit să-l ascundă, în tăcere, pentru că în cadrul acesteia masculinitatea îşi căpătase de multe secole supremaţia absolută. Să ne amintim de creştinarea Macedoniei şi de perioada de rătăcire prin care a trecut însuşi Apostolul Pavel, subiect care iarăşi este prematur de discutat, deocamdată. La acea vreme, Apostolii nu au decis eliminarea sa din apostolat pentru rătăcire, aşteptând totuşi să se întoarcă. Aşteptarea nu a fost zadarnică. În schimb, trebuie să ştim că Pavel premedita o călătorie în Macedonia unde să organizeze creştinii de acolo într-un episcopat.

Pentru protejarea creştinilor macedoneni, Apostolii au decis să rânduiască episcop în Macedonia, dar de la distanţă, pentru că nu puteau să călătorească în această Ţară datorită restricţiilor şi pericolelor la care se expuneau prin trecerea punctelor vamale. Trimisa Apostolilor în Macedonia a fost Maria Magdalena, cea care le-a transmis Darul Duhului Sfânt dat de către Apostoli, care le rânduise diaconi şi episcopi. Astfel, este probabil ca versetul cu privire la tăcerea femeii în Biserică să fie într-adevăr o frustrare din perioada căderii pauline, sau doar un text apocrif. Cert este că inclusiv hirotonia de la distanţă a fost prezentă în istoria Bisericii, însuşi Sfântul Ioan Gură de aur hirotonind un episcop peste care n-a putut ajunge niciodată să-şi pună mâinile şi în mod fizic. Aceste iconomii trebuie să fim conştienţi că s-au făcut pentru binele Bisericii şi mai ales din cauza unor circumstanţe determinante. Cu certitudine, excepţia de la regulă confirmă regula! Cu alte cuvinte, excepţia de la regulă nu poate să o înlocuiască, atât în cazul hirotoniei, cât şi în cazul diaconiţei care trebuie să se rezume în tot timpul la atribuţiile pe care le are şi să se bucure de urcuşul duhovnicesc, nu doar de cel trupesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur, încă din vremea când ocupa funcţia de conducător al Bisericii Bizantine, dar se ridica uşor către ceea ce putem numi îndreptare spirituală, în adevăratul sens al cuvântului, adică înainte de anul 398, într-o scrisoare adresată Olimpiadei, tâlcuieşte Epistola către Timotei, astfel: „Femeile lor de asemenea (3, 11) — vorbeşte despre diaconiţe —, „cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate”. Unii zic că aici se vorbeşte în general pentru femei, ceea ce nu este adevărat; fiindcă ce ar fi voit apostolul, ca printre cele vorbite înainte şi după aceasta, doar despre slujitorii Altarului, să introducă deodată pe femeile simple? Ci el vorbeşte aici despre femeile care aveau demnitatea de diaconiţe”[29].

Pentru că acest subiect a fost abordat de marele Ioan Hrisostom, Teofilact al Bulgariei nu a mai dat o altă interpretare, pentru că ar fi contravenit scrierilor Sfântului într-un mod vizibil şi asta ar fi putut atrage atenţia unora. În schimb, el scrie: „Aici nu zice Pavel despre femeile cele de rând, ci despre diaconiţe; fiindcă în vremea aceea era lucru prea de nevoie şi trebuincios în biserică, a se face diaconiţe dintre femei, căci de nu ar fi zis pentru diaconiţe aici, ci de obşte pentru femei, ce trebuinţă era a le amesteca pe ele înăuntru în cuvântul cel despre diaconii bărbaţi? Că aceasta era nepotrivită”[30]. Deşi tindem să credem că erau de ajuns tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur, de altfel unul dintre puţinii oameni din istoria creştinismului care a cunoscut pe de rost conţinutul Scripturii, remarcăm că şi Teofilact se conformează aceleiaşi ipoteze că este vorba despre diaconiţe, şi nu că ar vorbi despre femeile simple. Cu timpul, ortodocşii moderni aveau să evite pe cât se poate să mai dea aceste explicaţii, folosindu-se de faptul că tot mai puţină lume a avut contact direct cu scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur.

Tot despre diaconiţe vorbeşte Apostolul şi în versetul acesta: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ”. În continuare, spre final, să dăm curs conţinutului următor pe care îl expune Apostolul Pavel, pentru a vedea că integral, Epistolele către Timotei se referă în ce mai mare parte din conţinutul lor la clerici şi clerice: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini neprihănite, fără de mânie şi fără şovăire; asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei iubitoare de Dumnezeu. Aşa fiind femeia, liniştită şi cucernică, să înveţe cele pre care le grăieşte Hristos, nici să stăpânească pre bărbaţii lor, nici să fie stăpânite, ci să trăiască întru dragoste. Căci Adam a fost zidit dimpreună cu Eva, precum învaţă Domnul, că: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.” „Vrednic de crezare, este cuvântul: de vine cineva spre episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pre alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, fălindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pre copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus. Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în Biserica lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în Trup, S-a descoperit întru Duhul, a fost văzut de Apostoli, S-a propovăduit şi a fost crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă. Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt însemnaţi cu fierul înroşit în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate” (I. Tim,  11-20).

Evitând doar de data aceasta a observa boldul pe care Pavel îl dă ereziei montanismului, care avea să fie impusă mai apoi, în secolul al IV-lea, de către puterea politică a Împăratului Constantin, să ne rezumăm doar la început: veşmintele de mult preţ nu au ce să caute în creştinism, pentru că episcopul, preotul, diaconul şi diaconiţa nu sunt închipuiri ale unor boieri, ci slujitori. Totuşi, să observăm că acelaşi Apostol atestă existenţa veşmintelor şi inclusiv a felonului, pe care îl menţionează tot în Epistola către Timotei. Aceste lucruri le stabileşte şi le lămureşte şi Apostolul Ignatie în Epistolele sale, dar şi Dumnezeiescul Apostol Petru cu privire la modestie care ar trebui să fie o virtute şi a omului, dar şi a veşmântului clericului.

Aşadar, indiferent de poziţia clericală pe care o ocupă, nu doar diaconiţa trebuie să caute cele ale mântuirii. Modestia sau smerenia este o condiţie a mântuirii, iar opusul acestei condiţii este lăcomia omenească de a-şi cumpăra lucruri scumpe. Altfel, am fi vorbit despre un creştinism exterior destinat „acelora ce le place să se roage prin pieţe”, adică în văzul oamenilor, dar numai să fie îmbrăcaţi boiereşte şi „văzuţi bine” de către ceilalţi, nu şi de către Dumnezeu, Cel care însuşi se smereşte şi ne dă acest exemplu prin Dumnezeul Întrupat, Mântuitorul Hristos.

25 mai 2023

ASOCIAŢIA CREŞTINĂ „APOSTOLICONUL”

Telefon: (+4) 0748 595 007

_________________________

BIBLIOGRAFIE

---

[1] Decizia nr. 1043/17.08.2021

[2] Decizia nr. C-208/17.02.2022

[3] Revista „The World” a Arhiepiscopiei Ortodoxe Antiohiene din America, februarie 2008.

[4] „Diaconițele și slujirea lor în Biserica veche – textele principale, in Ioan Gură de Aur, Scrisori din Exil – despre deprimare, suferință și providență – către Olimpiada și cei rămași credincioși”, volum realizat de diacon Ioan I. Ică, Jr., Deisis, Sibiu, 1997, pp. 339-348.

[5] „Rolul femeii în Biserică. Problema diaconatului feminin” pag. 59.

[6] Sf. Ioan Hrisostom, „Talcuiri la Epistola I catre Timotei”, Omilia a XI-a.

[7] „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 13, pag. 114, pag. 118; IBM, 1987.

[8] „Studiul Noului Testament”, prof. Vasile Borca, anul II; sem. IV, Cursul VIII, pct. 1.

[9] Epifanie de Salamina – „Panarion”, 70, 10, 1.

[10] „Liturgical functions of women in Byzantium”, Theological Studies 66, 2005, pp. 96-116

[11] „Altarul Banatului”, Rolul femeii în Biserică. Problema diaconatului feminin, Daniela Luminița Ivanovici, pag. 68, an. 2016, publicat de: Mitropolia Ortodoxă a Banatului (B.O.R.).

[12] A. G. Martimort, „Deaconesses”, Decembrie, 1986, pag. 31.

[13] Epifanie de Salamina, „Panarion”, Anacephalaeosis IV, subpunctul 49.

[14] „Pidalionul” din 1841, Veniamin Costachi, canonul 19 niceean, pag. 124.

[15] „Pidalionul” din 1841, canonul 40, sin. IV, pag. 201.

[16] Epifanie de Salamina – „Panarion”, 70, 10, 1.

[17] „Didascalia Apostolorum”, pag. 79.

[18] Care semnifică puritatea cămăşii botezului. Unele stihare conţin un ornament dreptunghiular în partea de sus dar care se făcea din cămaşa botezului pruncului sau din faşa purtată de către acesta în momentul creştinării.

[19] Chaillot, The Coptic Orthodox Church, 79.

[20] Statutul Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”, articolul 12, lit. D.

[21] Valerie A. Karras, „Female Deacons in the Byzantine Church”, pag. 301, 302.

[22] Mitropolia B.O.R. a Banatului, rev. „Altarul Banatului”, lucrarea „Rolul femeii în Biserică. Problema diaconatului feminin”, pag. 60-61.

[23] Codex; I. Tmotei, vers. 17.

[24] Episcopul Serapion de Timai, autorul traducerii „Liturghierului Sarapion”;

[25] Sf. Ioan, Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, p. 5, s.p. b;

[26] A se vedea inclusiv Ziarul „Lumina” al Patriarhiei B.O.R. articolul „Molitfelnicul episcopului Serapion de Thmuis” sau pe internet: http://www.ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/patristica/molitfelnicul-episcopului-serapion-de-thmuis-26025.html

[27] Articolul 12 din Statutul Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”.

[28] Articolul 8, alineatul 44 din Statutul Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”.

[29] Sf. Ioan Gură de Aur, „Talcuiri la Epistola I catre Timotei”, Omilia a XI-a.

[30] Teofilact, „Tâlcuiri ale Epistolelor Pauline”, editura B.A.O.R., Bucureşti, 1904, pag. 184.

Studiul se poate descărca şi din formatul PDF (Format original: A5)

1.-diaconitele-1Descarcă

Vă rugăm, nu refolosiţi textele de pe pagina Asociaţiei Creştine „Apostoliconul” decât în conformitate cu legislaţia în vigoare, în urma solicitării scrise şi după obţinerea acordului conducerii acesteia: apostoliconul@gmail.com

Fiecare studiu în parte a necesitat timp, atenţie şi eforturi.

Lucrările disponibile pe blog-ul apostoliconul.ro (sau apostolicon.wordpress.com) sunt incluse în patrimoniul cultural al acestei persoane juridice.

Mulţumim pentru înţelegere!