Manuscrise româneşti de la Bozioru în biblioteca de la Nag Hammadi
Românii nu cunosc nici măcar cât ştiu străinii despre istoria, cultura şi religia lor. Cel puţin credulismul impus prin diferite forme şi tehnici de psihologie inversă, dominaţii politice sau totalitariste, a fost factorul principal pentru care, ca popor, ne văietăm că nu ne cunoaştem istoria. Chiar dacă ne văietăm, în acelaşi timp aşteptăm să ne-o prezinte tocmai persoane din anumite sfere religioase, lucru care ar fi un dezavantaj uriaş pentru entitatea pe care o reprezintă. Astfel, constatăm că afirmaţia „adevărul este undeva la mijloc” nu îşi are locul aici, pentru că nu este posibil de studiat nici începutul şi nici mijlocul subiectului, dară-mi-te concluziile finale şi asta „mulţumită” instistenţelor propagandiste ale unui cult majoritar al cărui nume nu-l dăm, dar este lesne de înţeles care dintre cele existente azi în România.
Deşi nu de puţine ori cultul audienilor a fost defăimat prin poveşti desprinse din context sau în mod intenţionat concepute cu scopul de mistifica realitatea, în acelaşi timp audianismul este şi lăudat de către anumite personalităţi de frunte din Bisericile oficiale, cum ar fi şi cea Ortodoxă Română, ca fiind un factor care a contribuit la înflorirea vieţii religioase a acestei ţări încă din secolul al IV-lea. Atât în sfera ascetică şi riguroasă, cât şi în sfera educaţională, dat fiind faptul că primele două şcoli existente pe teritoriul acestui Stat au fost cele întemeiate de către audieni nu mult după anul 345, pe la Bozioru, care aveau ca scop pregătirea tinerilor viitori clerici, audianismul s-a remarcat într-un mod unic, numele structurii rămânând consemnat în istoria naţională până astăzi.
S-au adus numeroase jigniri acestui cult, din dorinţa de a proteja imaginea imaculată a Bisericii Ortodoxe, folosindu-se apelative ba de „eretici”, ba de „schismatici”, dar şi apelative mai greu de acceptat pentru Ortodoxie, cum ar fi acela de „izvor al credinţei[1]” pe care l-a folosit episcopul Epifanie de Salamina, chiar cu preţul de a fi desconsiderat ulterior de către semenii săi, episcopi şi clerici ai Bisericii Imperiale. Scriitorul bisericesc Epifanie (315-403), după cum ştim, este considerat Sfânt de către Biserica Ortodoxă şi pomenit pe data de 12 mai.
După cum se poate observa şi din studiile scriitorului Izhak Ben Zvi, din anul 1998, făcute la Ierusalim pe marginea descoperirii din anul 1945, la 5 km Vest de anticul Chenoboskion, adică la Nag Hammadi, cât şi cele realizate de către dr. Mihai Ovidiu Căţoi, la Arhiepiscopia Dunării de Jos, incluse în cartea „Polychronion” apărută în anul 2015, realitatea şi importanţa „audianismului” pentru istoria poporului nostru, românesc, este prezentată de către o varietate de scriitori antici şi mai recenţi într-un mod deloc imparţial. De asemenea, constatăm şi prezentări excesiv de părtinitoare, cu o falsitate profundă, cum ar fi abordarea lui Constantin Erbiceanu din anul 1896, o abordare care nu doar că ajunge să compromită inclusiv „Panarionul” lui Epifanie, prezentând subiectele într-un mod total distorsionat. Decât să vorbim despre o „propovăduire”, mai degrabă pare că vorbim despre o campanie politică, prozelită, de distrugere a identităţii unui cult apărut pe meleagurile noastre, cu scopul de a acorda o importanţă totalitaristă unui cult, ce-i drept, acum majoritar, dar care ia fiinţă o dată cu apariţia Bisericii Imperiale a Bizanţului, care nici pe departe nu este aceeaşi cu Biserica Sfinţilor Apostoli, diametral opusă atât ca doctrină şi eclesiologie, cât şi ca rânduială şi mod de viaţă predicat poporului de rând.
În cartea „Ulfila – viaţa şi doctrina lui”, Erbiceanu foloseşte de 33 de ori numele Audius şi de 38 de ori cuvântul „audienii” cu tenta de a convinge cititorii secolului trecut că „a fost un eretic condamnat” din secolul al IV-lea. Ţinând cont că politica propagandistă din această carte se duce la finele secolului al XIX-lea, neexistând acces cu uşurinţă nici la traducerile „Panarionului” sau ale altor cărţi bogate în conţinut despre Episcopul Audius, audianism şi audieni, cititorului îi va fi suficient să se mulţumească doar cu ceea ce citeşte în carte, chiar dacă autorul prezintă sursele unor scriitori din trecut dar care scriau total opus abordării sale.
„Mărinimoasa imparţialitate” a lui Erbiceanu duce până la afirmaţia că „Audius a avut ca scop distrugerea creştinismului”[2]. Tot el informează cititorii într-un dezacord profund cu realitatea, că Audius era un eretic, apelativ de necontestat pentru autor. Ulterior, la republicarea lucrării lui Erbiceanu, în anul 2013, preotul dr. Ovidiu Căţoi adăugând note mai puţin părtinitoare decât textul cărţii iniţiale[3], aflăm că Epifanie nu a afirmat niciodată că Audius era eretic, ci chiar a contrazis această afirmaţie care avea să fie înflorită şi infatuată abia în secolul al V-lea de către Teodore, care nici nu l-a cunoscut pe Audius, dar a scris orice s-a putut scrie numai din dorinţa de a face propagandă cultului imperial în care era membru.
Din notele aceluiaşi dr. Ovidiu Căţoi se distruge şi intensa afirmaţie „bizantinopată” că persecuţiile din Gothia au fost pornite de către Athanaric, despre care însuşi Ioan Gură de Aur scrie că nu era deloc ostil creştinismului, ci chiar purta grijă ca Biserica din Gothia să aibă Episcopi îndeajuns[4]. În lunga istorie a acestei confesiuni religioase ortodoxe, devenită majoritară prin barbarismul despre care numai cărţile mai vorbesc, nu şi angajaţii din diferite posturi clericale sau episcopale, s-a căutat cu orice preţ conturarea unei imagini glorioase şi infailibile exact a cui nu trebuia, a celor ce, cucerind Ţara, i-au schimbat şi identitatea şi limba şi istoria şi credinţa.
Făcând o scurtă incursiune a propagandei de victimizare şi purificare a activităţii lui Niceta de Remesiana, tocmai din cărţile unor sfinţi contemporani cu acesta, aflăm că nu a fost nici pe departe un creştin propovăduitor, ci un romanizator, după cum vedem şi din elogiile aduse lui de către romanul Paulin de Nola: „Prin tine, într-un ţinut tăcut al lumii, Barbarii învaţă să cânte pe Hristos cu inimă Romană”[5]. De asemenea, despre acelaşi romanizator mai aflăm că „se serveşte de misionarismul creştin pentru a face opera de romanizare”[6]. Deci, România nu-şi cunoaşte istoria decât din frânturile care i-au fost permise să le păstreze, restul fiind „protejate” cu tot felul de legi imperiale, culminând chiar şi cu pedeapsa tăierii limbii, tortură aplicată în secolul al V-lea pentru cine nu se supune ortodoxiei greceşti.
Este o obişnuinţă ca Biserica Ortodoxă să arate cu degetul spre cruciadele şi inchiziţia catolicilor, dar tace când vine vorba despre felul în care a acţionat, mai mult decât un partid politic fanatic, din actualul Orient Mijlociu, prin ce metode a devenit majoritară şi cât sânge a putut să verse. Trecând peste acestea, doar pentru a nu deranja comoditatea unora de a crede că totul a fost „pace şi bunătate” şi că „ortodoxizarea” a fost un proces cel puţin democratic şi pacificator, aflăm de la cercetătorii altor state că între biblioteca de la Nag Hammadi, descoperită în anul 1945, şi audianismul românesc de la Bozioru există o legătură deosebită[7].
După ce s-a făcut această descoperire, la jumătatea secolului trecut, o descoperire care zguduia creştinătatea, au început iarăşi să fie scrise cărţi şi tratate despre „audianism”. Fireşte, apare din nou posibilitatea ca poporul român, şi nu numai, să ia contactul cu existenţa unui cult care pentru unii ar reprezenta răspunsul la multe dintre întrebări, iar pentru alţii ar reprezenta intrarea în contact cu o istorie total alta decât cea pe care le-au prezentat-o „cei de la putere”.
Indiferent de apartenenţele noastre la virtuţile ecumenice prevăzute şi de Legea Cultelor din România, nr. 489/2006, nu putem să minimiza faptul că populaţia românească a fost întâi latinizată cu forţa, grecizată cu brutalitate şi „ortodoxizată” cu o lungă şi intensă psihologie inversă, apogeul fiind chiar în secolele IV şi V şi nicidecum în perioada fanariotă sau boierească. De aceea şi există o distanţă atât de mare de timp între noi şi înaintaşi, distanţă care a avut scopul de a înstrăina poporul de propria sa mamă şi aducându-i-se în mod obligatoriu o mamă totalitară din Constantinopol.
Spre finalul acestui articol, amintim că în anul 1945 a fost descoperit un coş plin cu manuscrise în limba aramaică şi în alte limbi, de origine creştină, filozofică, gnostică şi nu numai. Autorii descoperirii au recunoscut că au ars o parte dintre aceste lucrări dar o altă parte a reuşit să fie recuperate şi chiar publicate. Astfel, creştinătatea modernă a avut posibilitatea să ia contact cu vestita Evanghelie a lui Toma, o Evanghelie sinoptică celorlalte 4 cunoscute, dar şi cu alte lucrări printre care amintim „Învăţăturile lui Silvanus”. Din scrierile lui Epifanie aflăm că în Gothia a existat un episcop cu acest nume care fusese hirotonit de către Episcopul Audius[8]. Trebuie să conştientizăm că nu toate cărţile de la Nag Hammadi sunt bune, pentru că şi noi, astăzi, studiem o mulţime de credinţe religioase, care se prezintă creştine sau de orice alt fel, pentru a cunoaşte mărturisirea lor şi pentru a şti felul în care au abordat o anumită problemă religioasă sau filozofică.
Epifanie, Episcopul Salaminei, spune despre Episcopul Audius şi despre discipolii săi, pe care politica vremii i-a poreclit „audieni” – nu ca şi cum ei ar fi ales acest nume pentru a-i da întâietate lui Audius – că: „nu au nicio divergenţă în materie de credinţă (dogmă), ci sunt întru toate creştini, atât el (Audius), cât şi însoţitorii lui, chiar dacă cineva trebuie să spună asta că el şi adepţii să sunt controversaţi doar într-un anumit punct, acela al chipului lui Dumnezeu reflectat în oameni”[9].
De la acelaşi autor mai aflăm că: „Într-adevăr, cei mai mulți dintre ei au fost răniți din Gothia – nu numai ei, ci și ei creștinii de acest fel, care au fost acolo, când a fost o mare prigoană lansat de un rege păgân. Era o persoană îngrozitoare; în afară de asta, a alungat toți creștinii din acele teritorii din mânia față de romani, pentru că împărații romani erau creștini. Dar nici o rădăcină de înțelepciune, nici o tragere de credință nu dorește; chiar dacă par să fi fost majoritatea izgoniţi, cu siguranță trebuie să existe acolo oameni credincioși. Nu este posibil pentru ca izvorul credinței să fie secat”[10].
Cea mai amplă definiţie a audienilor este dată de episcopul din Cipru invocat mai sus, demontează multe dintre basmele inventate peste veacuri, basme care, aşa cum spunea şi Ben Zvi, „este poate mai puţin trivial să subliniem că înseşi graniţele comunităţilor religioase, care sunt de obicei definite de către partidele ortodoxe câştigătoare, uneori pot să nu fie adecvate pentru a descrie situaţia religioasă (reală)”[11]. De ce nu, putem constata că de multe ori aceste partide pot prezenta o realitate falsă cu scopul de a-şi consolida „autenticitatea” care se bazează în special pe neautenticitate.
Epifanie rămâne, aşa cum prezintă situaţia şi autorul lucrării din „Polychronion”, nu doar contemporan cu episcopul Audius, dar şi prima sursă care nu înclină balanţa nici spre stânga şi nici spre dreapta: „Audius era un om eminent, din părinţi mesopotamieni. Casa lui era lăcaşul purităţii vieţii sale, plin de râvnă dumnezeiască şi credinţă. De multe ori, când vede lucrurile care au continuat să se petreacă în biserici, sub nasul episcopilor şi preoţilor, el se opune unui astfel de comportament, spunând cu mustrare: „aceasta nu este aşa cum ar trebui să fie” sau „acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. El este întocmai unui povestitor de adevăruri şi se potriveşte cu persoanele care vorbesc deschis din respect pentru adevăr, mai ales când propriile lor vieţi sunt exemplare”[12]. De asemenea, mai spune că „pe lângă admirabila lui mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Duhul Sfânt în sensul bisericii apostolice și respectarea tuturor dogmelor, prin întreaga sa manieră de viaţă, care de asemenea a fost admirabilă, Audius şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile sale mâini, la fel şi episcopii care erau sub omoforul lui şi preoţii şi toţi ceilalţi”[13].
În concluzie, adevărul nu se poate afla la mijloc, atâta vreme cât Biserica Ortodoxă a tolerat, folosit şi reutilizat informaţii false propagate secole de-a rândul de către o mulţime de autori tendenţioşi, care mai degrabă profitau de faptul că cititorul de rând nu va avea acces niciodată la verificarea surselor. Iată că trăim în secolul XXI, lucru care nu prea mai permite unei Biserici să fie singura naratoare şi să prezinte lucrurile, prin adepţii săi, în forma cea mai avantajoasă pentru propagandă, deşi totodată şi cea mai falsă.
Minciuna „are picioare scurte” şi „adevărul iese la iveală” chiar şi singur. Cât despre apocrife… doar gândindu-ne la nenumăratele modificări ale „Bibliei Ortodoxe” a „Noului Testament”, în care s-au adăugat mai mult de 3 sferturi spre deosebire de conţinutul său iniţial, o apocrifă ar însemna o carte „folclorică”, adică al cărui autor atribuit nu se mai cunoaşte, nu o carte care nu mai are nicio legătură cu originalul. Deci, diferenţa dintre apocrifă şi chici, este aceea că apocrifa încă mai poate conţine şi ceva adevărat în ea.
O mare parte a Audianismului a fost recondiţionată de către „Asociaţia Creştină „Apostoliconul”, entitate juridică înfiinţată în anul 2019 şi dedicată acestor subiecte aproape necunoscute la nivel naţional, care fac parte din viaţa şi istoria poporului român, o istorie pe care românii nu au voie să o citească pentru a nu-l deranja pe „marele alb” din tronul imperialisto-religios de la Constantinopol, nici pe fanarioţii din trecut şi nici pe romanizatorii din vremuri îndepărtate.
Confesiunea creştină audiană a fost interzisă în Imperiul Roman pe data de 30 mai 428, recăpătându-şi libertatea religioasă 1594 de ani mai târziu, prin Hotărârea Ministerului Justiţiei din 17 august 2021 şi luarea ei în evidenţă de către Secretariatul de Stat pentru Culte al Guvernului României, în data de 17 februarie 2022. Actualmente, cultul există deloc semnificativ numeric în România, şi datorită perioadei de la înfiinţare şi până în prezent, dar şi pentru că masele de locuitori nu au avut dreptul să ştie, vreme de peste 1500 de ani, că istoria şi identitatea lor este cu totul alta, una mai frumoasă şi decât ne-am putea imagina la primul contact cu toate aceste informaţii.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Tăbliţele de la Sinaia. O mare parte dintre ele sunt „protejate” de către Patriarhie în subsolurile sale. Dacă goţii audieni nu erau atât de „periculoşi” pentru existenţa acestui cult de origine imperialistă romano-bizantină, de ce nu le publică? De adevăr nu ai de ce să te temi, decât dacă povestea pe care o prezinţi poporului, din dorinţa de a-ţi contura o imagine mai bună decât în realitate. Dar, cu siguranţă adevărul va ieşi la iveală, indiferent că unele „partide” politice „bisericeşti” încă mai fructifică posibilitatea de manipulare şi coordonare a maselor. O dată cu accesul la informare a poporului român a scăzut şi credibilitatea cultului care se pretindea emiţătorul celui mai pur adevăr. Omul simte că ceva este în neregulă chiar şi fără să fie lăsat să descopere tainele istoriei sale, o istorie mai frumoasă de nenumărate ori decât aceea pe care a fost obligat să o înveţe în decursul secolelor trecute.
Sursa principală a subiectului: Y. Izhak Ben Zvi, „Sharind the sacred”, Religious Contacts and Conflicts in the Holy Land, 1998
[1] Epifanie de Salamina, „Panarion”, cart. 3, cap. 70, pct. 15.3.
[2] C. Erbiceanu, „Ulfila – viaţa şi doctrina lui”, Editura Enciclopedică, pag. 54 (sus), anul 2013.
[3] Ibidem, Note, pag. 139, notele 43 şi 44.
[4] Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, pct. 5, sp. B.
[5] Conform Horatius, Carmina, I, I, 10 v. 1-4.
[6]„Originea si vechimea creştinismului românesc”, revista „Observator”, Prof. Dr. C. Vasiliu, 21.08.2016.
[7] Y. Izhak Ben Zvi, „Sharind the sacred”, Religious Contacts and Conflicts in the Holy Land, 1998, pag. 97-108.
[8] Epifanie, Op. cit. cart. III, cap. 70, pct. 15.2. şi 15.3.
[9] Op. cit. , cart. III, cap. 70, pct. 1.5.
[10] Op. cit. cartea a III-a, part. 70, pct. 15.3, pag. 427.
[11] Op. cit, pag. 97,
[12] Epifanie, „Panarion”, 70, p. 1, s.p. 2;
[13] „Panarion”, Audianismul, 70, p. 2, s.p. 1-2;
Asociația Creștină Apostoliconul 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.