Avem bucuria de a vă anunţa că, pe pagina Asociaţiei Creştine „Apostoliconul” (www.apostoliconul.ro), a fost publicată cea mai nouă lucrare dedicată creştinismului primar – din perioada Sfinţilor Apostoli şi nu numai. Studiul este denumit „DIACONIŢELE” şi reprezintă o reabordare, dintr-o perspectivă contemporană, a două ranguri clericale timpurii şi anume: „diaconiţele” şi „văduvele consacrate”. Termenii sunt foarte puţin cunoscuţi în zilele noastre. Am constatat că mulţi dintre cei ce abordează problema diaconatului feminin, nu stăpânesc îndeajuns realitatea acestei tagme bisericeşti cu origini în creştinismul primar.
Pe tema diaconatului feminin au mai fost realizate studii teologice sau teze, unele dintre ele cu adevărat demne de apreciat şi citit, dar putem fi conştienţi că altele s-au raportat cu precădere la misoginism.
La realizarea acestui studiu au fost folosite mai multe cărţi păstrate din primele 4 secole, dar şi două studii contemporane, cum ar fi: „Slujirea diaconală a femeilor în Biserica Ortodoxă Coptă astăzi” de Ch. Chaillot, tradus în limba română de Protos. Lect. Dr. Vasile Bîrzu şi Pr. Conf. Dr. Habil. Daniel Buda şi „Rolul femeii în Biserică. Problema diaconatului feminin” de Drd. Daniela Luminița Ivanovici, lucrare publicată, în anul 2016, în Revista „Altarul Banatului” a Mitropoliei Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara. În anul 2012, am discutat cu fostul conducător al acestei confesiuni religioase (Mitropolia Banatului), Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014), în etate de 91 de ani la acea vreme, despre intenţiile domniei sale de a realiza mai multe studii legate de existenţa acestui rang şi mai ales despre slujirea acestor „femei clerici” în Biserică, în adevăratul sens al cuvântului, atribuţie pe care o aveau unele dintre femeile creştine din primele veacuri. Nu se ştie dacă regretatul cărturar bănăţean a mai reuşit să termine vreun studiu, sau dacă le-a început şi dacă vor mai fi publicate vreodată.
Studiul de faţă se dedică acestui rang dat fiind faptul că Asociaţia Creştină „Apostoliconul” şi-a propus să recondiţioneze creştinismul „audian”, în profunzime, readucând la viaţă toate elementele care au constituit Biserica Sfinţilor Apostoli, a primelor 4 secole. Aşadar, credinţa noastră, a fiecăruia, este o bucurie, o trăire şi totodată o misiune care necesită eforturi.
Culegerea informaţiilor a început în anul 2022, dar studiul iniţial a fost început în anul în curs, 2023, urmând ca pe parcursul a 16 zile să fie aşternute pe hârtie toate rezultatele cercetărilor noastre şi corecturile acestora.
Pe parcurs, datorită importanţei şi mai ales atenţiei sporite pe care o necesită acest subiect, studiul va fi îmbogăţit cu alte surse pe care le deţinem sau despre care avem indicii că există, multe dintre acestea fiind datate din prima parte a mileniului întâi şi care deocamdată necesită o cercetare mai profundă pentru a putea fi abordate. Până atunci, vă invităm să vă bucuraţi alături de noi, iar bunul Dumnezeu să-i lumineze mintea fiecăruia aşa încât să înţeleagă toate aceste informaţii şi să nu le interpreteze în mod personal, într-un mod necreştinesc sau care să corupă adevărul. Un adevăr corupt este o informaţie corectă care a fost falsificată parţial sau în totalitate. Deci, o informaţie care, deşi a izvorât dintr-o sursă corectă, a devenit un neadevăr.
Şi cum spune şi Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, că prin adevăr vine şi libertatea în bunul sens al cuvântului, vă mulţumim celor care, indiferent de gen, indiferent de clasă socială sau de mediul în care vă aflaţi, lăsând deoparte „misoginismele popeşti”, puteţi pătrunde în creştinismul apostolic aşa cum a fost el, întemeiat de Hristos, propovăduit de către Apostoli şi de toţi Sfinţii acelor vremuri de demult apuse, chiar dacă, între secole, lucrurile s-au schimbat în anumite confesiuni religioase, la origine creştine, într-o manieră încât originalitatea cultului nu-şi mai găseşte semnificaţia.
entitate recunoscută de către Secretariatul de Stat pentru Culte al Guvernului României care se dedică studierii, conservării şi propovăduirii creştinismului apostolic şi „audianismului” în România, Ţara Moesiei (Mesiei) sau Ţara Goţilor.
Mulţumim pentru tot sprijinul acordat Preacucernicului Părinte, Mihai Voluşniuc – Preot Creştin Audian, dar şi Vicepreşedintelui Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”, Valentina Victoria Ciubotaru, pentru corecturi şi completări! Dumnezeu să răsplătească fiecăruia pentru implicare!
Astăzi, 7 iunie 2023 – Stil Nou – (25 mai, Stil Vechi), zi în care se face pomenire Sfântului Ierarh Mărturisitor, Dionisie, episcopul Mediolanului, care a fost martirizat la anul 359, dar care a suferit temniţă şi persecuţie împreună cu Sfântul nostru Părinte şi Mucenic, Donatus Magnus, martirizat de bizantini în anul 355, Episcopul Cartaginei; Sf. Mc. Terapont, ep. Ciprului; Sf. Mc. Canis ep. de Calitri; Sf. Mc. Maxim şi Victorin; Sf. sfinţit, Senciu, preotul propovăduitor din Toscana Italiei.
Pentru rugăciunile lor şi ale celor dimpreună cu dânşii, pomeniţi astăzi, ale tuturor Sfintelor femei sârguincioase, care pentru propovăduirea creştinismului s-au nevoit şi ostenit şi pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, Doamne, Dumnezeul nostru, creştinesc, mântuieşte-ne şi ne luminează pe noi. Amin.
Dacă Sfânta Liturghie este cea mai importantă Taină din rânduiala Bisericii, în timpul căreia sunt săvârşesc toate Sfintele Taine, Taina Hirotoniei este întâia ca importanţă pentru Biserica Creştină şi fără de care actul liturgic nu avea cum să fi existat. Deşi se află în urma Botezului, Împărtăşaniei şi a Nunţii, pe toate acestea le cuprinde şi fără de cel hirotonit, nu se săvârşesc. Măcar de Botezul se săvârşeşte chiar şi de un simplu mirean, în vreme de prigoană sau de nevoie grabnică, sau în cazul unora care s-au botezat pe ei înşişi, totuşi, iconomia vizează un caz aparte, excepţional, iar nu o practică generalizat în Biserică. Deci niciuna dintre cele 3 Taine ale mirenilor nu se fac fără de cel hirotonit.
Hirotonia este închipuirea Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi Ucenici. Nu găsim în Sfânta Evanghelie ceva despre hirotonie, căci încă nu se dăduse Darul Sfântului Duh, pentru că abia după Înviere, Hristos a suflat asupra Apostolilor şi le-a dat Darul Dumnezeiescului Duh (Ev. Ioan, vers. 422). Evanghelia se sfârşeşte o dată cu Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa. De atunci, sunt de luat în seamă scrierile Sfinţilor Apostolilor, în frunte cu întâiul dintre ei, Apostolul Petru, căruia Hristos îi zisese înainte: „Petre, Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, vei întări pe fraţii tăi” (Ev. Luca, vers. 528).
Treptele slujitorilor la Sfântul Altar sunt: Diaconul, Preotul şi Episcopul. Hirotonia fiecăruia se face de către un singur episcop, după cum îi aminteşte Apostolul Pavel, ucenicului său, Episcopul Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de Darul care este întru tine, care ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele” I Timotei, vers. 24). Şi iarăşi îi zice: „din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult Darul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei, vers. 3). Treptele slujitorilor Sfântului Altar în Biserica Creştină sunt menţionate de multe ori în Apostolicon, însă dintre toate să privim spre definiţia pe care le-o dă Sfântul Apostol Ignatie, zicând: „Dar, asemenea, toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Ucenicii lui Hristos, să respecte şi pe episcop, care este chipul Apostolului Petru, iar pe preoţi ca pe Soborul Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică” (Epistola către Traileni, vers. 5). Acelaşi Apostol mai zice: „cel care face ceva fără episcop, fără preoţi şi fără diaconi, acela nu are conştiinţă curată” (Traileni, vers. 10). Aşadar, Episcopul îl închipuie pe Apostolul Petru, pe care Hristos l-a întărit mai mare peste ceilalţi Apostoli şi Ucenici, după ce avea să plece dintre ei; preoţii închipuie soborul Sfinţilor Apostoli şi diaconii pe al Sfinţilor Ucenici ai Domnului, căci prin hirotonie şi pogorârea Darului Sfântului Duh peste dânşii, se învrednicesc de cinstea oferită Apostolilor în Biserică, dar nu şi de rangul de apostol.
Apostolul Pavel defineşte cum trebuie să fie episcopul, iar noi, cu băgare de seamă, trebuie să înţelegem că într-acest chip se cuvine să fie şi preotul şi diaconul: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, fălindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului” (Ep. I Timotei, vers. 14-15).
Despre diaconi, acelaşi Pavel zice astfel: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (I Timotei, vers. 16-17).
Să ne oprim asupra fiecărei condiţii pentru dobândirea cu dreptate a vredniciei preoţeşti, despre care vorbeşte Apostolul. Întâi zice că Episcopul trebuie să fie fără de prihană, adică lipsit de patimi şi ajuns la desăvârşire, precum zice Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, vers. 21). Deci, episcopul trebuie să fie pildă de neîntinare, ca prin lumina sa şi ceilalţi să se îndepărteze de patimi şi să ajungă la desăvârşire, pentru a fi cu toţii dovezi ale sfinţeniei, prin trăirea învăţăturilor Evangheliei, şi nu numai prin vorbirea despre ele. Apoi Apostolul îndată zice că Episcopul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci, deja să fie căsătorit şi nu să se hirotonească înainte de primirea Tainei căsătoriei, nici să fi avut mai multe femei în viaţa sa, pentru a nu fi pricină de nestatornicie; căci dacă nu şi-a ţinut familia unită, cum va uni Biserica lui Hristos precum a unit-o Apostolul Ignatie? (Filadelfieni, vers. 18). Deci, să nu fie vreun episcop neînsurat, ca să nu cadă în patimile despre care vorbeşte Apostolul Pavel (I Corinteni, vers. 45), dar nici să-şi caute soţie în timpul slujirii pentru că aceasta va fi una dintre ţintele sale de atins, nicidecum propovăduirea. Nicăieri Apostolul nu vorbeşte despre vreun episcop singur. Spune că el şi Varnava, foarte tineri fiind, încă nu s-au căsătorit şi tânjesc să-şi ia şi ei femeie precum erau căsătoriţi ceilalţi Apostoli, însă vorbeşte despre tinereţile sale, că nimeni nu se căsătoreşte înainte de vremea lui, dar în ceea ce vorbeşte el despre episcopi, ne arată în ce chip trebuie să fie şi nu într-un altul decât acesta. Fireşte, cazuri excepţionale au mai fost şi vor mai fi. Clerul bisericesc este format din oameni şi nu din „dumnezei”. Dacă excepţia nu devine o regulă precum în cazul păgubitorului celibat, atunci nimeni nu va avea de suferit.
Episcopul, zice Apostolul Pavel, trebuie să fie veghetor şi înţelept; întâi să vegheze asupra celorlalţi creştini, precum veghează un părinte asupra copiilor săi, mai presus de toate cele ale vegherii, trebuie să fie şi rugător, precum îl îndeamnă Apostolul Ignatie pe episcopul Policarp, scriindu-i: „Îndeletniceşte-te cu rugăciunea necontenită, cere înţelepciune mai multă decât ai şi priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare după asemănarea Lui Dumnezeu, poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, căci unde este mai multă osteneală, acolo este şi mai mult câştig” (Policarp, vers. 3). Şi împreună cu buna veghere, episcopul trebuie să fie înţelept, despre care zisese şi Apostolul Ignatie mai devreme, îndemnându-l pe Policarp să ceară de la Dumnezeu mai multă înţelepciune decât avea, adică să nu se mulţumească niciodată şi să nu se socotească pe sine la apogeul înţelepciunii din mândrie şi slavă de sine. Deci, episcopul are nevoie de înţelepciune pentru a fi capabil să răspundă întrebărilor şi pentru a fi medic destoinic, căci „nu orice rană se vindecă cu aceeaşi doctori” (Policarp, vers. 4). Astfel, episcopul fiind iscusit în orice, să fie şi un medic bun care să vindece orice boală, orice neputinţă şi să trateze orice dezbinare din Biserică.
Episcopul trebuie să fie cuviincios şi nebeţiv, după cum acelaşi Pavel zice: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani, vers. 65). Apoi zice că episcopul trebuie să fie iubitor, deci, să aibă dragoste nemărginită, căci „dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde spre mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le primeşte, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Ep. I Corinteni, vers. 96). Aici trebuie să vedem care este diferenţa dintre dragoste şi iubire, pentru a nu le confunda. Dragostea este prima etapă în relaţia de cuplu, atunci când euforia depăşeşte orice impuritate şi o trece cu vederea. De aceea Hristos promovează în primul rând dragostea, ca oamenii să se tolereze şi să nu-şi condiţioneze sentimentele frăţeşti sau să le tulbure cu multele nemulţumiri. Apoi urmează iubirea, perioada de după consumarea dragostei când oamenii s-au obişnuit unii cu alţii şi merg împreună mai departe. Cu alte cuvinte, episcopul are obligaţia să nu-şi consume dragostea faţă de creştini, nu doar faţă de familie, rămânând permanent nou acest sentiment care-i uneşte pe oameni. Precum soţii, la un moment dat, după cel mult 5 ani de coabitare, devin fraţi întru toate, tot la fel şi în Biserică, episcopul nu se înfrăţeşte cu nimeni şi rămâne un model de dragoste nouă de oferit tuturor. Românii schimbă sensul cuvintelor şi diminuează importanţa acestora prin faptul că numesc tinerii logodnici „iubiţi”, pe când acest statut îl capătă abia după o lungă perioadă de timp.
Însuşi Hristos ne învaţă că trebuie să avem dragoste, înaintea oricărei alte virtuţi: „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan, vers. 264-265). Şi tot Domnul zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei, vers. 17). Iar după acest cuvânt, completează zicând: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Matei, vers. 19). Iată că oamenii care se iubesc, fie prieteni, rude sau soţi, au ajuns să consume dragostea, virtutea epuizabilă a omului. De aceea ea trebuie înnoită de fiecare dată pentru a nu dispărea sau pentru a nu fi înlocuită cu obişnuinţa. Şi mai pătrunzătoare sunt cuvintele Domnului din Evanghelia lui Ioan, unde zice: „să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan, vers. 304-305). De această dată ne arată Hristos că după iubire trebuie să adăugăm iarăşi dragostea aceea naivă şi curată, necondiţionată şi care nu vede nicio imperfecţiune la celălalt. A ajunge să ai dragoste din nou, una nouă, faţă de cineva cu care ajunsese să te cerţi şi să fie ruptură a prieteniei, este cu adevărat un progres greu dar bun de realizat. Şi aceasta ne-o arată Apostolul Ignatie, zicându-i ucenicului său: „dacă iubeşti numai pe ucenicii cei buni, n-ai nici un merit; mai mult de atât, îndreptează-i cu blândeţe pe cei molipsiţi de vreo boală duhovnicească” (Policarp, vers. 4). Pe cel cu care te-ai obişnuit îl poţi iubi, dar iată că şi dragostea şi iubirea pot fi epuizabile sau greşit împărţite în mod egal şi drept. De aceea, episcopul trebuie să-şi aibă propria sa strategie de a nu lăsa nici să fie prezenţa lui o obişnuinţă pentru toţi, dar nici să-şi uite creştinii şi nu-i viziteze cu lunile sau anii, pentru că îi va determina pe ei să-l uite. Omul dacă s-a distanţat de tine va ajunge să perceapă ajutorul tău, chiar de este vital sau important, un sfat neimportant pentru că şi el s-a simţit neimportant, ca om, pentru tine.
Episcopul, zice Apostolul Pavel, trebuie să fie înainte de multe altele, neagonisitor de câştig urât. Aceasta ne-o zice în acord cu Învăţătura lui Hristos, care i-a trimis pe Apostoli la propovăduire şi le-a zis: „să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine” (Ev. Luca, vers. 235). Toiag să nu ia ca să nu fie pricină de răutate; traistă să nu fie agonisitori şi să nu cuteze careva dintre ei să facă din Biserică o formă de câştig. Aceasta nu o zice numai pentru Apostoli; căci ei munceau împreună cu Hristos, atât în cele ale tâmplăriei, de care El era iscusit de mic copil, cât şi în pescuit şi agricultură. Mai mult zice acest cuvânt pentru cei de astăzi, ca nimeni să nu stea nepăsător în a-şi câştiga hrana cea de toate zilele, ci să se deprindă cu lucrul mâinilor. Dacă însuşi Dumnezeu, arătându-se în Trup, precum zice Apostolul Pavel (I Timotei, vers. 18), cu acelaşi Trup a muncit, nevrednic de preoţie este unul care, om vremelnic fiind mai înainte, se îndeletniceşte cu lenea şi nu ia în seamă nici măcar pilda lui Hristos. Urâtă lucrare a fost şi va fi ca episcopul, preotul sau diaconul să fie puturos şi să aştepte posmagi din vistieriile Bisericii. Acum să ne aducem aminte de partea veşmântului episcopal sau al protoiereului, care se numeşte „Bederniţă”. Ea este o trăistuţă în formă de romb, cusută pe toate părţile. Aceasta închipuie traista pe care slujitorul o are, dar din buna sa chivernisire de acasă, nu fură să-şi agonisească un câştig urât, precum nici în traista aceasta nu poate să pună nici măcar o singură monedă. Aici nu înseamnă că trebuie să exagerăm cu ceva, pentru că iarăşi ne întoarcem la cuvântul lui Pavel despre buna chivernisire, care înseamnă şi cumpătare, echilibru în toate, bună rânduială sau gestionare înţeleaptă şi nu mincinoasă.
Apoi Pavel continuă că episcopul trebuie să fie „blând, paşnic, neiubitor de argint” şi iarăşi vorbeşte împotriva arginţilor, după ce ne-a vorbit despre cei deprinşi cu orice fel de agonisire urâtă, nu doar de bani. Blândeţea făţarnică o poate afla oricine, poate oricine să se prefacă paşnic şi în interiorul lui să fie urâcios, însă cel mai ruşinos lucru pentru un episcop sau un alt slujitor al Altarului este să săvârşească vreo slujbă, gândind să primească. Pentru ce, dar, mai este el părintele comunităţii? Iată ce zice spre ruşinarea celui ce nu se arată a fi părinte, ci copil: „nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre” (II Corinteni, vers. 78). Aşa bucurie, precum a lui Pavel, împărtăşită fraţilor din Corint, se cade fiecare episcop să aibă, căci din munca lui poate face o mică bucurie şi celor ce au şi celor ce nu au; din munca mâinilor sale şi din leafa din afara Bisericii, unde se osteneşte şi munceşte, poate să zidească bucurii copiilor săi şi celor din comunitate. Degeaba s-a înjugat la episcopat, dacă el îşi vede doar copiii de acasă. Oare nu ştie episcopul că după Hirotonie, nu-i mai sunt fii şi fiice doar cei născuţi din soţia sa, ci toţi creştinii Bisericii sale? De aceea se obişnuieşte să-l numească „părinte”, nu ca pe un Părinte Creator, ci ca pe un tată al multor suflete. Aşadar, putem compara cu părinţii care seamănă grâul şi fiii lor îl vor secera. Acesta ar fi un episcop cu adevărat vrednic, că de oameni leneşi nu a dus lipsă omenirea şi nici nu va duce vreodată.
Cum am mai spus, Hristos i-a trimis pe Apostoli la propovăduire şi le-a zis să plece fără traistă, să nu agonisească bani de pe urma acestei slujiri; fără două haine, spre a arăta omul simplu, adică nici pe cel năpăstuit de lene, care nu are nici o haină, dar nici pe cel avar care se grijeşte să aibă multe, ci cel simplu şi împodobit cu smerenia. După aceea continuă şi le zice: „Şi în această casă rămâneţi, mâncând şi bând cele ce vă vor da, căci vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca, vers. 294). Deci, vedem că zice „vrednic este lucrătorul de plata sa”, dar se referă la creştinul care te primeşte în casă, a căruia plată este aceea că tu primeşti cu bucurie darul lui şi el este binecuvântat şi fericit pentru prezenţa ta acolo. El, creştinul primitor, este lucrător, căci te slujeşte pe tine, punându-ţi înainte cele ale sale, iar nu tu, episcopul care te afli în acea casă. Ce nevoie să mai aibă de iubirea de arginţi, câtă vreme el este cununa Bisericii? Însă pentru a nu fi pofticios spre câştig urât, trebuie să fie ales dinainte la episcopat fără această deprindere şi totodată să fie el bine construit, educat şi un bun gestionar al bunurilor sale. Această mare taină de care l-a învrednicit Dumnezeu, episcopia, este mai de preţ decât orice comoară de aur şi argint, episcopia lui fiind direct următoare de Tatăl, precum zice Apostolul Ignatie despre Damas, episcopul magnesienilor: „Ştiu că şi sfinţiţii preoţi nu se uită că a fost hirotonit episcop de curând, ci, ca nişte oameni înţelepţi în Dumnezeu, îl urmează; dar nu-l urmează pe el, ci pe Tatăl lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor” (Magnesieni, vers. 5). Şi care este urmarea Tatălui? „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri”… Drumul spre desăvârşire nu se termină niciodată, nici în ultimul ceas al vieţii. Tendinţa spre perfecţionare, îndreptare, purificare şi înţelepciune a omului îl învredniceşte de această postură de „următor al Dumnezeiescului Tată”.
Deci, episcopul păstrează demnitatea de părinte şi demnitatea lui Petru după Înviere de mai mare al celorlalţi, nu aceea de Hristos între Apostoli, pentru că Cel desăvârşit nu căuta desăvârşirea. Noi suntem permanent datori să o căutăm. Într-o fabrică toţi muncesc, dar lefurile li se dau de la cel mare. Ce fabrică ar fi aceea ca mai marele fabricii să primească leafa de la cel mai mic? Aşa şi în Biserică, episcopul, de are, să le facă bucurii şi celorlalţi, spre a vedea cât de dulce este darul, oricât de mic ar fi el. Fabrica nu este a episcopului. El este doar un gestionar al ei. Aşadar, să nu se amăgească cu erezia că este stăpânul Bisericii, ci angajatul ei, slujitorul ei, doar că într-o altă funcţie. Însă să nu caute să obţină el ceva de pe urma Bisericii, căci nu se află în Biserica lui, deşi o chiverniseşte şi o conduce, ci este în Biserica lui Hristos şi fiind a Lui, este şi a Tatălui şi a Sfântului Duh.
Episcopul trebuie să fie bine chivernisitor al casei sale, zice Pavel, având copii ascultători. Există totodată şi cazuri mai speciale, de pildă, Sfântul Grigorie Episcopul Nissei, fratele Sfântului Vasile cel Mare, fiind căsătorit multă vreme cu Teosevia, n-au putut avea şi ei bucuria unui copil. Ceea ce nu-i necinsteşte cu nimic, căci şi fără de copii, Grigorie şi-a chivernisit casa sa, iar pe deasupra făcea şi multă milostenie. Condiţia primordială este să fie bun chivernisitor şi familist, având dragostea faţă de soţia neconsumată până la iubire. De aici putem deduce că nu se face episcopul îndată după căsătorie decât dacă vine din altă parte şi este necesară primirea lui prin Mirungere şi Hirotonie în acea demnitate în care a fost sub schismă, dar fără să-i lipsească vreuna dintre condiţiile impuse în mod clar de Apostol.
Cinste celor ce se învrednicesc de acest dar, de a avea copii, însă nu este nici o necinste pentru cel ce nu are sau nu poate avea, pentru că, mai-nainte de noi, Dumnezeu ştie de ce nu-i dă oricui copii, şi poate că misiunea aceluia este alta, iar copiii i-ar răpi mult timp şi multe resurse. De asemenea, noi trebuie să ne privim îndatoririle pe care le avem faţă de Biserică şi precum purtăm grijă de familiile noastre, să aibă cele necesare vieţii de zi cu zi, să se bucure din darul acestei vieţi şi aşa destul de scurte, dar la fel să purtăm grijă şi de Biserică în aşa fel încât să nu ducă lipsă. Dacă familiile noastre sunt vremelnice, venind clipa despărţirii de trup, familia Bisericii este nesfârşită şi de ea trebuie să avem grijă şi mai mare. Şi totodată să nu uităm că în aceeaşi familie a Bisericii se află şi soţia episcopului şi copiii lui.
Apostolul Pavel zice că episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva să se mândrească ce repede s-a învrednicit de rangul de conducere a Bisericii. Iată că avem o completare şi în privinţa căsătoriei, căci dacă este de curând făcută noi nu ştim ce fel reacţionează acest nou episcop atunci când va consuma dragostea şi va rămâne doar cu iubirea. Deci, vrednicia aceasta a hirotoniei nu trebuie să fie dată oricui şi oricum. Este fireşte că dintre cei de curând botezaţi, se vor înălţa până şi episcopi, căci nimeni nu a venit în această lume de la naştere deja episcop, dar să lase timpul să-l călească, să capete pricepere şi iscusinţă, iar atunci când cineva vine cu cea mai grea întrebare, el să-i răspundă cu cea mai mare uşurinţă. Altfel, din lipsă de iscusinţă, venind cineva cu cea mai uşoară întrebare, el îi va da cel mai greu răspuns, sau mai rău de atât, să tulbure cumva pe cineva din necunoştinţă sau chiar din răutate. Nimeni nu-l va judeca pentru nepriceperea sa, însă dator este episcopul de mai-nainte să nu-şi pună mâinile degrabă peste nimeni şi mai ales să nu facă vreun episcop din pripă. Căci iată ce-i zice Apostolul Pavel lui Timotei: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre grăbită, ca nu cumva să faci vreo nedreptate. Nu-ţi pune mâinile degrabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora, ci păstrează-te curat. Păcatele unor oameni sunt vădite, dar ale altora însă sunt ascunse” (I Timotei, vers. 33). Vedem că Pavel pune mai puţine condiţii pentru diaconi, asta pentru că ei încă sunt la început de formare şi au vreme să se călească şi să se decidă. În schimb, episcopul la Hirotonie trebuie să fie deja decis ce face şi mai ales viaţa lui trebuie să fie bine conturată şi închegată. Or fi fost 2 dintre Apostoli în curs de căsătorie, da, dar erau în total 84 de persoane. Acest lucru ne arată în chip lămurit că Hristos nu a fost fanatic nici în a alege şi nici Apostolii lui în a stabili condiţii. Atunci când excepţia devine regulă se instalează şi problema schismei dintre practicanţii excepţiei şi Dumnezeieştii Apostoli şi deja vorbim despre îndepărtarea treptată de Darul apostoliei.
Timotei era tânăr, poate că mai tânăr decât Sfântul Clement, care la doar 20 de ani era deja episcop. Nu a fost ceva din pripă hirotonia lui, ci Sfinţii Episcopi, luminaţi de Duhul Sfânt, s-au grăbit spre folosul Bisericii, căci Clement avea să se învrednicească de cununa mucenicească la vârsta de 28 de ani, apărând Sfintele Evanghelii de la arderea păgânilor. Deci, nici ei n-ar fi ştiut de ce se grăbesc să-l numească episcop atât de copil, dar Duhul care le ştie pe cele ascunse şi pe cele cu neputinţă le împlineşte, a ştiut că acest copil a fost de folos Bisericii. Să nu uităm că Timotei nu este unul dintre cei aleşi de Hristos sau de Soborul Apostolilor, ci de Apostolul Pavel şi mult mai apoi învrednicit de a fi Apostol – rang pierdut în zilele noastre încă din secolul al II-lea. Chiar şi după Apostolie, poate râvni să intre în rânduiala firii atunci când i-o cere natura lui sau când este timpul potrivit, dar nu să fie acum numai „episcopi” ginerică prin curţile Bisericilor pentru că ajungem la ceea ce ziceam mai sus, adică îndepărtarea de Darul apostolatului prin transformarea excepţiei în regulă.
Nu a fost din pripă nici hirotonia tânărului episcop Timotei, nici a altora, dintre care unii împodobesc calendarul cu numele lor, iar alţii s-au învrednicit doar de mântuire pentru ce au făcut. Pripă este aceea când, după cum îi zice Pavel lui Timotei, se aruncă Hirotonia peste orice copil mic sau mare, pentru că sunt şi adulţi copii, adică peste omul care îşi doreşte rangul din mândrie. Iar dacă episcopul care hirotoneşte, nu discerne care este mândria celui ce cere şi nu poate să o taie cu blândeţe şi să-l zidească duhovniceşte pe cel doritor, pentru ce mai este episcop? Iar dacă pe unul care cu adevărat este de folos Bisericii îl leapădă şi primeşte pe cel nefolositor, doar pentru una dintre regulile secundare, doar gândind el că trebuie la ceva în Biserică, pentru ce nu leapădă vrednicia şi nu o lasă altcuiva mai capabil să conducă această Corabie peste valurile mari şi multe ale lumii acesteia? Aici mă refer la potenţialii fanatici care vor opta pentru hirotonirea unor episcopi cu familii numeroase, doar pentru că sunt bine chivernisiţi financiari dar care, din lipsă de timp acordat, cresc copii răi, în dezavantajul unui candidat vrednic care nu ar avea nici măcar un copil din voia lui Dumnezeu.
Biserica este trupul lui Hristos şi, precum în trup sunt multe mădulare, unele mici şi nebăgate în seamă, iar altele mari, toate depind unul de celălalt, precum scrie Apostolul Pavel: „Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea diaconi, al treilea învăţători. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt diaconi? Oare toţi învăţători?” (I Corinteni, vers. 92-93). Şi pentru a pricepe mai bine acest cuvânt de învăţătură, să citim şi ce zisese mai înainte: „Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ” (I Corinteni, vers. 91). Deci, omul cuviincios care nu are ce să ascundă, curat în cuget şi faţă de sine şi faţă de familia lui, are toată vrednicia pentru episcopie dacă le însumează şi pe celelalte condiţii impuse de Apostol în mod practic şi nu doar la nivelul de teorie nepracticată.
Deci, episcopul trebuie să fie iscusit în a lua hotărâri bune. Nu-i taie nimeni capul nici când greşeşte, însă de ce să nu fie prevăzător şi veghetor dinainte şi să încerce pe cât posibil să nu greşească? Nu vine caterisirea pentru orice greşeală, dar de ce să irosească timp cu remuşcarea? Astfel, a alege pentru Biserică pe cel înstărit sau înţelept în multe poate să fie de folos sau poate să-l arunce pe candidat în mândria că el este înţelept şi nimeni nu-l mai potoleşte. De asemenea, se poate ignora cel care nu pare îndeajuns de cuviincios, de pildă un om glumeţ, dar care prin viaţa sa particulară exemplară tocmai acela să fie de mare folos pentru Biserică. Precum şi trupul, dacă ar avea într-însul numai plămâni şi inimi peste tot locul, cine ar ţine locul rinichilor? (I Corinteni, vers. 89-92). Aşa şi în trupul cel nevăzut al Bisericii, este nevoie de cine se potriveşte la locul potrivit, iar nu de cine se doreşte a se învrednici de vreun loc. Dacă unui om îi lipseşte piciorul drept nu va pune proteză la cel stâng. În fine, pentru a se asigura că episcopul Bisericii ia hotărâri bune, obştea toată trebuie să se arate destoinică în a lua hotărâri, pentru că nu episcopul conduce Biserica, ci ea este condusă de toţi cei din comunitate. Pentru a nu avea dispute cu creştinii mai slabi, episcopul să-i înţelepţească pe toţi şi să nu ţină cheile cunoaşterii numai pentru el precum fac ereticii.
Atât Apostolii, cât şi urmaşii lor, episcopii, s-au îndeletnicit cu munca, precum şi noi trebuie să facem, trăind ca oamenii în lume şi slujind lui Hristos ca slujitori, iar nu ca boieri. De vreme ce este de neapărată nevoie de loc de muncă, unde să lucreze fiecare, să luăm aminte de ce îl învaţă Apostolul Ignatie pe Policarp: „fereşte-te de meseriile rele, dar mai bine zis, vorbeşte despre ele” (Policarp, vers. 11). Deci, întâi el trebuie să muncească în acord cu demnitatea pe care o are – şi nici o muncă nu-l necinsteşte pe cel ce munceşte, ci îl laudă pentru hărnicia sa – dar cu aceeaşi măsură trebuie să-i ferească şi pe creştini să se înhame la o meserie nedemnă de creştinism. Acum să ne gândim şi la meseriile bune care răpesc tot timpul şi astfel va fi un rău pentru Biserică, lipsindu-i episcopul din cauza meseriei. Meseriile rele sunt deja ştiute, ale desfrânatelor mai-nainte de toate; căci şi lor Dumnezeu le dă mântuire pentru faptele cele bune, pentru ridicare, pentru felul cum îşi cresc pruncii şi cum îşi iubesc familiile şi semenii, însă de ce să nu privească şi asupra faptului că suntem vremelnici prin viaţă şi nu luăm cu noi nici banul mult şi nici pe cel puţin? Cum ar fi un episcop gestionar la casa de desfrâu? Mai mare urâciune ca asta nu cred că ar exista în istoria lumii.
După aceea este meseria cârciumarului, de care nu este demn să fie un episcop, un preot sau un diacon; căci peste cârciumă şi banul de acolo se scurg lacrimile tuturor femeilor şi copiilor, care plâng pentru sălbaticii lor taţi întorşi dintre porţile iadului şi aducând cu ei acelaşi duh de temere şi de răutate în casele lor. Orice om bea un pahar, două, trei; sunt multe locuri unde oamenii se adună şi petrec o seară, cu toţii împreună, servind şi băuturi, dar duhul cârciumii este total altul decât cel al unui loc cumpătat. Hristos însuşi a petrecut Cina cea de Taină împreună cu Apostolii Săi, în foişorul unui han (Ev. Luca, vers. 513) şi nu doar atunci a servit vin cu ei. Deci, de orice muncă nu ar fugi clericul, decât de cârciumă să alerge până îi sfârâie călcâiele, pentru a nu avea osânda ca răsplată pentru păcatele altora.
Apoi, episcopul şi nici ceilalţi clerici să nu-şi ia vreo muncă politică, pentru că ne amintim cum Biserica noastră a trecut prin grele prigoane în vremea celor trei secole, când politica i-a urât pe episcopii şi pe creştinii noştri şi mai cu seamă trebuie să ne amintim de prietenia vicleană a politicii din secolul al IV-lea, care s-a vârât în creştinism să-l ademenească prin meşteşugiri satanice, ca apoi să pună frâul pe capetele episcopilor, iar Corabia mântuirii să o ancoreze în porturile iudaic şi nu ale lui Hristos. Deci, politica astăzi este prietenoasă, iar mâine dărâmă tot ce au clădit înaintaşii noştri, iar cel mai de plâns este atunci când se prăpădeşte învăţătura şi dogma Bisericii, pentru care au murit mulţi Sfinţi nevinovaţi, ca un episcop de astăzi să se învrednicească de o leafă mare şi să vândă Biserica, fie cu voie, fie fără voie. Da, au fost politicieni care au venit la Hristos şi l-au urmat, sau vameşi, dar au lăsat politica şi vama pentru demnitatea de Apostol.
Despre episcop mai citim în Epistola către Magnesieni a Sfântului Apostol Ignatie, care zice: „Am fost învrednicit să primesc veşti de la voi prin Damas, Episcopul vostru, vrednic de Dumnezeu şi prin vrednicii preoţi Vas şi Apolonie şi prin cel împreună cu dânşii, diaconul Zotion. Se cuvine, dar, ca voi să vă folosiţi de vârsta înaintată a episcopului vostru, dându-i tot respectul potrivit Darului lui Dumnezeu care este asupra lui. Ştiu că şi sfinţiţii preoţi nu se uită că a fost hirotonit episcop de curând, ci, ca nişte oameni înţelepţi în Dumnezeu, îl urmează; dar nu-l urmează pe el, ci pe Tatăl lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor. Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse. Se cuvine dar nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim; căci sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Ignatie către Magnesieni, vers. 4-7). Vedem că, după cum am mai vorbit, Damas era episcop hirotonit de curând, însă nu era precum Timotei de vârstă tânără, ci în etate. De aceea Ignatie îi povăţuieşte să se folosească de bătrâneţea lui, întâi pentru că o dată cu vârsta îşi sporeşte înţelepciunea, măcar că omul cât trăieşte tot învaţă şi încă nu le ştie pe toate, iar apoi pentru că, fiind asupra lui Duhul Sfânt, îl luminează mai mult decât toate înţelepciunile pământului. Pentru aceea şi zice ca magnesienii să-i dea respectul cuvenit Darului lui Dumnezeu, adică al Duhului sfânt, care este asupra Sfântului Episcop Damas.
Urmarea episcopului este însăşi urmarea lui Dumnezeu, precum zice Apostolul; căci Darul Duhului l-a învrednicit de cinstea cea dintâi. Deci, dacă creştinii, fie ei episcopi, preoţi şi diaconi, se cuvine să-i dea respect episcopului, pentru postura sa de povăţuitor şi lucrător al Darului, dar cu şi mai mare strădanie el însuşi trebuie să se respecte pe sine, păzindu-se de orice necuviinţă şi faptă neluminată de poveţele Evangheliei, pentru a nu necinsti Darul care este asupra lui, fie prin alegeri proaste, fie prin îndeletnicirea cu meserii sau obiceiuri rele sau care pot face rău. Căci Dumnezeu l-a învrednicit de această înaltă dregătorie în Biserică şi prin lucrul său, el se învredniceşte şi de cununa biruinţei în orice patimă şi în oricare privinţă.
Dacă pe episcop, zice Ignatie, trebuie să-l urmeze creştinii fără de viclenie şi făţărnicie, tot aşa şi el, lumină a lumii făcându-se, trebuie să fi nimicit orice vicleşug din cugetul său; căci această urâtă patimă naşte o mulţime de alte patimi, ca dintr-un slujitor bun al Altarului, precum era în ziua Hirotoniei sale, să nu cadă în cele mai de jos decât la început. Iar dacă cineva gândeşte că, înşelând episcopul, fie în orice fel ar încerca să o facă, şi-ar câştiga vreun folos, acela l-a înşelat pe însuşi Dumnezeu, stricând rânduiala. Or, tot Sfântul Ignatie ne zice că acolo unde nu este rânduială, nu se află nici Dumnezeul păcii. Ce folos îi va fi acelui creştin care, înşelând episcopul său, sau neascultându-l câtă vreme îl călăuzeşte pe calea mântuirii, dacă printr-o faptă ca aceasta l-a pierdut pe Dumnezeu? Sau ce folos are cel ce, creştin fiind, vede că episcopul lui face o greşeală şi nu-l ajută măcar sub forma unei întrebări care l-ar putea opri, doar pentru linguşire? Nu are ce căuta linguşirea printre noi, pentru că mai bine intră în dispute cei ce se iubesc unii pe alţii decât să se mintă că fac bine, doar pentru a nu periclita liniştea aceea păguboasă. De asemenea, dacă episcopul este răutăcios şi nu primeşte nici un sfat şi nicio întrebare, persistând aşa, deja şi-a epuizat vrednicia blândeţii şi trebuie înlocuit şi să revină la statutul de dinaintea Hirotoniei. La fel şi preotul sau diaconul, dacă peste oameni s-ar crede mai presus de oameni, nu-şi mai găsesc nici un loc în Sfântul Altar. Şi de această dată trebuie cumpătare, pentru că tot se vor ivi şi mireni răutăcioşi care din frustrare ar confunda solidaritatea cu conducerea propriului episcop.
Despre unirea deplină din Biserică, Dumnezeiescul Ignatie, zice: „vă îndemn să vă străduiţi şi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul Apostolului Petru, pe preoţi care sunt în locul soborului Apostolilor şi pe diaconi care-mi sunt aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat slujirea Ucenicilor lui Hristos, care mai înainte de veci, era la Tatăl şi în veşnicie se arată tot acolo. Asemănându-vă, dar, toţi în purtări cu Dumnezeu, daţi-vă respect unii altora; nimeni să nu se uite trupeşte la seamănul său, ci totdeauna să vă iubiţi unul pe altul în Iisus Hristos. Să nu fie nimic între voi care să vă poată dezbina, ci uniţi-vă cu episcopul vostru şi cu întâistătătorii voştri, slujitori ai Altarului, potrivit chipului şi învăţăturii Dumnezeiescului Cuvânt al Evangheliei. După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuşi, nici prin Apostoli, fără de Tatăl, cu Care era unit în Duhul, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără de episcop şi fără preoţi; nici să nu încercaţi măcar să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos, decât El nefiind altceva sau altul mai bun” (Magnesieni, vers. 9-11).
„Străduiţi-vă să fiţi puternici în dogmele Domnului şi ale Apostolilor, pentru ca în toate câte faceţi să aveţi şi spor, cu trupul şi cu duhul, în credinţă şi în dragoste, în Tatăl, în Fiul şi în Duhul, la început şi la sfârşit, împreună cu destoinicul vostru episcop şi cu cununa cea vrednică şi duhovnicească a clerului vostru, a preoţilor şi a diaconilor lui Dumnezeu. Fiţi ascultători de episcopul vostru şi el de voi şi unii de alţii, după cum Iisus Hristos s-a supus după Trup Tatălui, iar Apostolii Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, spre a fi unirea desăvârşită şi trupească şi sufletească” (Magnesieni, vers. 20-21). Vedem cât de precis vorbeşte el despre tăria Dogmelor Mântuitorului din Evanghelie şi despre Dogmele Apostolilor, pe care trebuie să le păstrăm cu tărie, pentru a fi uniţi cu Dumnezeu. Mai departe zice Apostolul să fiţi uniţi cu episcopul vostru şi fără de el, zicea mai-nainte, să nu faceţi nimic, iar acum adaugă ca nici el fără de voi să nu facă nimic. Deci, lipseşte cu desăvârşire orice infailibilitate a episcopilor, de care unii eretici s-au lăudat deja că s-au învrednicit, însă infailibilitatea sau întâietatea aceea pe care şi-o dau singuri, ei înşişi, cum că pot schimba dogme sau pot face altele, este o nălucă a mândriei care le topeşte sufletul şi orice gram de smerenie. De aici au şi pornit atâtea răscoale de erezii, de la minţile odihnite care au conceput dogme.
Episcopii nu sunt aşezaţi în Biserică pentru a face dogme sau pentru a schimba, ci pentru a le întări pe cele ce sunt deja, cum zice Sfântul Apostol Ignatie, singurii cărora le aparţin înfiinţarea dogmelor sunt Hristos şi Apostolii Săi, iar ceilalţi sunt datori să le apere cu tărie şi să le ţină aşa cum au fost ele lăsate de Dumnezeu. Căci de la secol la secol tot s-au schimbat şi tot s-au adăugat, încât ereticilor le este foarte greu, chiar şi de ar vrea, să mai discearnă aproape ce au născocit sinoadele lor şi ce era lăsat de la Apostoli. De aceea se şi nasc atâtea schisme şi frânturi, pentru că le-au îngreuiat atât de mult şi au lăsat tot atât de multe goluri printre ele, încât nu este veac în care să nu se nască cineva şi, din dorinţa de a acoperi golul, să zămislească o altă erezie.
Aceasta şi este paguba Bisericii adusă de multe aşa-zise sinoade, căci s-au mândrit fiecare cu infailibilităţi străine de Darul episcopatului, făcând dogme şi credinţe străine de cele ale Apostolilor. De aceea, Apostolii vorbesc despre episcopat doar pentru cei deja căsătoriţi, iar ei nu se căsătoresc, nu după Apostolicon, ci după regulile pe care înşişi le-au inventat, şi mai înainte de ei, ioaniţii şi ereticii lui Montanus din Frigia. Apostolii vorbesc despre episcopatul smerit şi cumpătat, iar ei practică episcopia boierească; Apostolul Pavel vorbeşte despre Felon (Ep. II Timotei, vers. 27), iar ei poartă sacosul boieresc; Apostolul vorbeşte că episcopul şi nici un alt bărbat să nu poarte plete, căci este urâciune înaintea lui Dumnezeu ca un bărbat să-şi lase părul lung, precum însuşi scrie în Epistola a doua către Corinteni: „Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, este cinste?” (I Corinteni, vers. 77), iar ei poartă plete, căci se tund pe ei în erezia montanismului, adică în călugărie. Ce valoare poate avea această rânduială pe care ei înşişi au inventat-o şi practicat-o, câtă vreme însuşi Hristos o critică şi Apostolii o leapădă? Aceste mult spus „sinoade” au început cu formula mândriei „părutu-ni-sa nouă şi Duhului Sfânt” şi de la un sinod la altul şi-au revocat sau completat deciziile. Nici un Sinod sau episcop nu se poate pronunţa în numele Persoanei Duhului Sfânt doar pentru că are Darul Hirotoniei. Acest Dar nu te face Dumnezeu, nici atotputernic, atotştiutor sau infailibil.
Hirotonia episcopului, preotului şi a diaconului, după cum s-a mai amintit, se săvârşeşte de către un singur episcop, precum învaţă Apostolul Pavel, însă numai cu voia celorlalţi episcopi sau şi cu prezenţa lor. Aşa cum într-o comunitate, oamenii nu fac nimic fără episcopul lor şi nici episcopul lor fără ei, tot aşa şi în Sinodul episcopilor. Nimeni nu poate umple Biserica cu episcopi de dragul de a face, fără încuviinţarea episcopului său şi a Sinodului Episcopilor. Care face aşa, arată că nu are bună rânduială şi chiar nu foloseşte Bisericii. Aceasta pentru că înaintea tuturor Apostolilor, pe el l-a învrednicit Hristos să fie întâistătătorul acelei episcopii, dar şi pe preoţi şi pe diaconi. Deci, păzind această tradiţie aleasă şi sfântă, fiecare să fie învrednicit de Taina Hirotoniei după ce le-a primit pe toate celelalte 3 Taine, ca mai dinainte să ştie să trăiască creştineşte şi cu bună cuviinţă, întâi creştin botezat şi împărtăşit după vrednicie, apoi soţ după o singură cucernic şi definit de condiţiile lui Pavel pentru vrednicia episcopiei, şi în cele din urmă să primească cea mai înaltă vrednicie a Bisericii Creştineşti şi Apostoleşti, aceea de diacon, preot sau episcop.
Pentru că am ajuns până la acest punct cu discuţia, să anticipăm şi revenirea la apostolat a unor diaconi, preoţi sau episcopi de la eretici care au botezul corect făcut, adică în modul formalităţii sale în trei afundări complete, sau de la schisme. Este esenţial ca Biserica să-şi aibă episcopul ei, iar dacă îl are, nu are de ce să apeleze la nicio iconomie ecumenistă şi să se încurce cu acceptarea a tot soiul de hirotonii, ranguri sau funcţii. Este de ajuns să aplici o iconomie unuia şi deja o vor mulţi. Deci, avându-şi Biserica episcopul ei, de la el să-şi ia diaconia, preoţia şi episcopia, pentru că dacă luăm de la toţi câte ceva, ne pierdem în detalii nevăzute şi iarăşi ajungem să nu cunoaştem de ce se nasc tulburări şi pricini de sminteală. Un nou început nu-i strică celui ce doreşte să se mântuiască, ci doar celui ce se iubeşte pe sine mai presus decât rânduiala Bisericii, ţine la ceea ce are mai mult decât la ceea ce nepreţuit poate avea şi decât să fie ecumenismul tuturor posibilităţilor distructive, mai bine să fie acrivia (aplicarea strictă a regulii, fără excepţie) care nu mai naşte nicio întrebare şi nici nu dă frâu libertinajului să-şi pună amprenta în Biserică.
Dacă dintre ereticii botezaţi în trei afundări, sau dintre schismatici, un diacon, preot sau episcop ascultă chemarea lui Dumnezeu şi iubeşte această chemare, atunci poate iubi şi să fie primit aşa cum se cuvine. Biserica lui Hristos nu va necinsti pe cel ce vine cu o treaptă mai mică, nici cu un dar mai sărac, ci cu prisosinţă. Aşa şi episcopii, primind pe cineva, nu-i iau din cele pe care le are măcar formal, statutar, ci peste ele poate adăuga după vrednicia aceluia şi după folosul lui sufletesc, nici prea mult să nu poată aduce şi nici mai puţin să-l tulbure şi să-l slăbească în credinţă. Dacă de mireni se îngrijeşte episcopul episcopiei, de catehumeni se îngrijeşte episcopul regiunii iar de diaconi, preoţi şi episcopi Sinodul Episcopilor. Din ce rangul este mai mare, de aceea şi responsabilitatea este mai semnificativă. Şi tot aşa poate fi socotită şi acceptarea „episcopului” Felix din Cartagina, că mai bine era să-l fi alungat decât să fi rămas tulburarea lui până astăzi. Se pierdea un suflet răutăcios care oricum nu accepta povaţa şi îndreptarea din cauza mândriei prea vechi, decât să se piardă pentru el atâtea suflete. Şi a-i da de la început putere multă este uneori o favoare, alteori un dezavantaj, pentru că şi Crucea omului este aleasă nici prea mare să nu o poată duce şi nici prea mică să o ignore. Felix a primit o Cruce mare pe care n-a putut-o duce, a tăiat-o din cauza fricii şi a lăsat una pe care nu a mai simţit-o şi de aceea a făcut ceea ce s-a consemnat pentru totdeauna în istorie, adică trădare la trădare şi răsplătirea binelui cu răul.
Aşadar, episcopul, preotul şi diaconul să fie cu luare aminte la orice cuvânt învaţă Dumnezeiasca Evanghelie şi Apostoliconul; căci deşi nu sunt multe reguli cu care ne constrâng Apostolii de la libertate, oferindu-ne în dar reguli care tocmai ne aduc libertatea cea bună, frumoasă şi adevărată, ne deschid calea spre lumină, şi nu spre întunecime, precum ne învaţă mai marele Apostolilor, Petru Verhovnicul (cel întâiul), zicând: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, să trăiţi ca oamenii, plini de dragoste, iar libertatea să vă acopere întru lumină, iar nu spre întunecimea celor fără de minte şi robiţi de necunoştinţă” (Capadocieni, vers. 16). Deci, bucurându-ne de această vrednicie de a fi slujitori ai Sfântului Altar, parte din ceata Apostolilor şi a Ucenicilor, fiecare dintre noi, în treptele în care am fost aleşi de Dumnezeu şi hirotoniţi, să ne îndeplinim această datorie Sfântă, întâi de creştini şi apoi de ceea ce suntem acum, ca în vremea ieşirii din trup, să primim cununa răsplătirii, veşnicia Raiului bunătăţilor, spre slava Celui ce ne-a luminat şi ne-a chemat pe noi, în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.
Hristos, Dumnezeul cel întrupat, mai marele episcopilor.
DENUMIREA ŞI SIMBOLISTICA VEŞMINTELOR EPISCOPULUI (pe scurt)
Avem mărturii despre veşmintele clericale încă din Noul Testament. Chiar Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, zicându-i: „Când vei veni, adu-mi felonul pre care l-am lăsat în Troada, la Carp” (II Timotei, vers. 27). Felonul este cel mai important veşmânt preoţesc, simbolizând înveşmântarea slujitorului în Darul Duhului Sfânt. Are forma unei mantii ca două aripi care se aşează peste tot corpul precum şi păsările îşi acoperă spatele şi umerii cu aripile lor.
Din prima scrisoare a Dumnezeiescului Petru deducem următoarele: „Să nu vi se pară că sunteţi stăpâni peste Biserică, ci pildă făcându-vă tuturor. Iar când veţi merge înaintea mai Marelui episcopilor, veţi lua cununa cea neveştejită a mântuirii” (I Petru, vers. 42). Aşadar, Apostolul le explică celor ce au cunună pe cap, adică Mitra de astăzi a episcopilor, că nu sunt încoronaţi stăpâni peste Biserică dacă o poartă, ea simbolizând cununa cea neveştejită a mântuirii şi nicidecum podoabă a stăpânirii celei lumeşti asupra Bisericii lui Hristos.
Brâul este închipuit în Dumnezeiasca Evanghelie astfel: „Fericit este omul acela care ştie prin ce parte vor intra hoţii, în aşa fel încât să se ridice, să-şi adune comoara sa şi să-şi încingă mijlocul şi să iasă înaintea lor” (Toma, vers. 184). El simbolizează cumpătarea pântecului, nu desfătarea şi nici sugrumarea lui. Iar cel mai mare hoţ al omului poate fi nesaţul, adică agonisirea de desfătare şi de slavă proprie, uitând de modestie.
Epitrahilul este un accesoriu al veşmântului, format din două părţi laterale care traversează toată partea din faţă a trupului. Îl găsim reprezentat în ceea ce zice Mântuitorul: „Iar partea de sus totuna cu partea de jos, şi veţi face din slăbiciune tărie, încât slăbiciunea să nu mai fie slăbiciune și vă veți lumina cu adevărat, atunci veţi intra în Rai” (Toma, vers. 58). El începe de la grumaz, coboară peste inimă, pântec, partea bărbătească şi picioarele slujitorului, făcând din toate acestea o singură parte lucrătoare, în comun, aducându-i aminte preotului şi episcopului de cuvintele Domnului. Dacă celelalte veşminte, inclusiv dogmaticul Felon pot fi împrumutate, deci, lipsind o vreme din portul preotului, Epitrahilul este de nelipsit în cadrul oricărei slujbe nu neapărat doar Liturghie.
Crucea de binecuvântare, care are pe ea 13 Cruci în chipul binecuvântării Domnului de la cele două cine (înainte de Înviere şi ce de îndată după Înviere), îi înfăţişează pe cei 12 Apostoli şi pe Hristos în mijlocul lor, căci deşi doi dintre ei erau într-o călătorie către Munte, prin Taina liturgică au fost în comuniune toţi doisprezece. Aşadar, nu reprezintă Răstignirea, ci Crucea pe care au purtat-o cu toţii aflaţi laolaltă, indiferent în ce loc s-ar fi aflat, pentru că nu ne închinăm unui Hristos răstignit şi mort, ci Unui Dumnezeu viu, Înviat şi fără de moarte. Forma Crucii şi felul cum vor binecuvânta Apostolii este descris chiar de Evanghelie: „Dacă vă întreabă: „care este semnul Tatălui vostru în voi?”, spuneţi-le: „o pogorâre şi o odihnă” (Toma, vers. 101). Crucea este profeţită chiar din vremea lui Adam. Ea mai avea şi chipul unei Cruci cu laturile egale, la fiecare colţ al intersecţiei având câte 3 raze în chipul celor ce aveau să fie doisprezece Apostoli ai Domnului.
„Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine” (Ev. Luca, vers. 235). Bederniţa sau traista cusută îi aminteşte să nu adune.
Cel mai cunoscut ritual în care este implicată Crucea este sfinţirea Apei, pentru că omul în creştinism şi în antichitatea adamică a fost simbolizat printr-un peşte (caras). Acest peşte are puterea de a se regenera într-o apă în care n-a existat niciodată peşte. Afundarea închipuie pogorârea Duhului Sfânt dar şi renaşterea curăţitoare a omului din apă.
Ordinea îmbrăcării veşmintelor este: reverenda (haină nesfinţită, lungă până la glezne), Epitrahilul, Bederniţa, Brâul, Felonul, Mitra, Crucea şi la episcop Omoforul şi toiagul simbolul autorităţii, dar care să-i aducă aminte de ce zice Hristos şi nu de felul în care lumea întrebuinţează toiagul. De aceea capătul acestuia are inscripţionat chipul Sfintei Cruci.
Engolpionul episcopal nu se ştie când apare, dar este reprezentat de Icoana Preacuratei Fecioare din care şi-a luat Trup însuşi Dumnezeu. El este folosit în creştinism până la Sinodul de la Elvira, când împăratul Constantin impune înlăturarea Sfintelor Icoane, în anul 305.
Ordinea îmbrăcării veşmintelor episcopale şi simbolistica acestora traversează întregul cuprins al Noului Testament spre a-i aminti sfinţitului slujitor că trebuie să fi lucrat în viaţa lui până la a fi o Evanghelie întrupată, spre fericirea veşnică şi nu cea vremelnică şi lumească.
Asociația Creștină Apostoliconul 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.