DEZVOLTARE PERSONALĂ

AUTOCUNOAŞTEREA LUMINAREA ŞI ÎNŢELEPCIUNEA

 

„Nimeni nu aprinde făclia şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă”. (Ev. Matei).

1.      Bunăvoinţa este începutul luminării, iar fericirea este începutul bunăvoinţei.

2.      Tu poţi decide dacă-ţi doreşti cu adevărat să pui început bun în tot ceea ce vrei să faci.

3.      Dacă nu-ţi doreşti cu adevărat, orice lucru simplu devine greu sau complicat.

4.      Nimeni nu este atras de lumină, dacă nu-l deranjează întunericul.

5.      Întunericul te pune pe gânduri pentru ceea ce nu vezi şi s-ar putea nici să nu fie.

6.      Lumina te face să vezi ceea ce nu-ţi puteai imagina pe întuneric.

7.      Dacă vrei să aprinzi o făclie, începe prin a-ţi dori să ai o făclie.

8.      Luminarea minţii înseamnă să ai mintea curată, nu să te afunzi în gânduri ireale.

9.      Dacă cineva se acomodează să stea în întuneric, îi va plăcea să se tulbure.

10.    Orice om poate merge înainte pe întuneric, dar numai pe lumină ştie limpede unde se duce.

11.    Noaptea minţii aduce temeri şi griji, iar ziua conştiinţei le alungă.

12.    Alţii ne învaţă să cerem şi să întrebăm. Viaţa ne învaţă că trebuie să învăţăm.

13.    Luminarea conştiinţei vine prin dumnezeiescul discernământ şi prin putere (potenţial).

14.    Dacă omul singur nu vrea să se lumineze pe el însuşi, are să fie robul altora mult timp.

15.    Graba ambiţiei te face să cauţi înţelepciunea la care nu ai ajuns şi pe care nu o poţi duce.

16.    Întrebările multe nasc gânduri şi tulburări interioare, bunăvoinţa naşte fericire.

17.    Frica te face să nu începi niciodată ceea ce ai fi putut face cel mai bine.

18.    A te cunoaşte pe tine însuţi implică şi a vedea ce poţi duce în momentul în care te afli.

19.    Bariera „nu pot” este coborâtă totdeauna de „nu vreau să pot”.

20.    Potecile mândriei te fac să înaintezi grăbit, pierzând multe detalii preţioase pe drum.

21.    Discernământul te ajută să te descoperi şi să vezi ce poţi face mai bine.

22.    Nimeni nu greşeşte dacă face o constatare a faptului că un lucru nu funcţionează bine.

23.    Discernământul îţi revelează ce poţi face să îndrepţi lucrurile.

24.    Gândind prea mult la ce ai făcut rău, dai voie imaginaţiei sa exagereze gravitatea faptelor şi pierzi timp important din viaţă.

25.    Nimeni nu s-a vindecat cu gândul că a făcut o greşeală. Gândul nu există, este ireal.

26.    Gândul trecutului te face să mergi cu spatele spre tine însuţi.

27.    Gândul viitorului te face să fugi de tine însuţi, în loc să înţelegi că tu trăieşti în tine.

28.    Discernământul te ajută şi te motivează să cureţi lucrurile.

29.    Gândurile triste te fac să laşi lucrurile murdare, nelăsându-te să vezi nici cauzele, nici soluţiile.

30.    Discernământul este o premisă esenţială a creşterii duhovniceşti.

31.    Ego-ul decăzut coboară omul cu idei că tot ce afli trebuie să fie potrivit cu ce ştii deja.

32.    Omul fără lumină merge după scopurile egoului său decăzut, nu după cele folositoare sieşi.

33.    Omul care se luminează nu merge după scopuri, ci ele vin după el în mod firesc, la vreme potrivită.

34.    Cine aprinde făclia pentru un singur scop se uită trist într-o singură direcţie.

35.    Cine aprinde făclia pentru a vedea ansamblul se va uita fericit în toate direcţiile.

36.    Nimeni nu aprinde lumina în interior să vadă lucrurile întunecate, ci să le lumineze.

37.    Nimic din casa sufletului nu spune „nu vreau”, ci doar sub forma „nu vreau să pot”.

38.    Perfecţiunea este atunci când ridici lucrurile să cureţi praful de sub ele, nu când le cobori.

39.    După ce ştergi lucrurile de praf, chiar dacă vor avea un alt loc, vor fi curate.

40.    Pentru unii, ordinea contează mai mult decât curăţenia, şi forma, mai mult decât conţinutul.

41.    Ordinea curăţirii lucrurilor constă în a vedea praful şi a-l şterge, nu în a-l plânge.

42.    Dacă doar vrei să cureţi conştiinţa de praf, şi nu acţionezi, lucrurile nu se vor schimba de la sine, chiar dacă vei plânge.

43.    Nimic nu este un capăt de lume, pentru că lumea nu are capete.

44.    Dacă aprinzi lumina şi nu te ridici, vei dormi în continuare ca pe întuneric.

45.    Deschide ochii şi vezi aproape şi nu te pierde privind departe-n zare.

46.    Nici lumina şi nici întunericul nu au umbre. Pentru ele există doar prezentul, acum.

47.    În faţa luminii, doar lucrurile care stau în cale ţin umbră; ocolindu-le, dispare umbra.

48.    Dacă spun că voi face mâine, acest mâine nu are o zi precisă când sau dacă va fi.

49.    Degeaba aprinzi lumina, dacă ceva întunecat la care ţii o umbreşte.

50.    Lumina te ajută să vezi lucrurile din faţa ta; iar discernământul să le vezi faţa lor.

51.    Faţa lucrurilor nu trebuie să fie cea pe care vrei să o consideri, ci aceea adevărată.

52.    Creştinul harnic spune: „Doamne, luminează-mă şi dă-mi putere să fac ordine”.

53.    Misticul spune: „Doamne, fă o minune şi vino şi fă curat”, şi de nu vine, se supără.

54.    Viaţa este un dar curat şi perfect. Sensul ei depinde, în fond, de cum vrei tu să o trăieşti.

55.    Cele mai groase lanţuri ale robiei sunt zalele ego-ului format de alţii.

56.    Lumina nu este făcută să cureţe lucruri, ci să le vadă omul şi să le cureţe, alegându-le.

57.    Sfeşnicul în care stă lumina sufletului este discernământul minţii.

58.    Este necesar să fii conştient când aprinzi lumina, că dai foc la unele uitându-te la altele.

59.    Când n-ai lumina sufletească aprinsă pe toate le vezi întunecate, şi pe ale tale, şi pe ale altora.

60.    Când arde flacăra mândriei, toate trebuie să dispară, dacă nu ţi se supun cu desăvârşire.

61.    Pe întuneric vezi întunecat şi crezi că aşa sunt lucrurile; când te luminezi, vezi cât de neadevărată este credinţa pe întuneric.

62.    Copilul nu vine pe lume trist şi nu se mâhneşte, pentru că nu are un trecut de care să se lege.

63.    Omul, când vrea să renască, este oprit de toate obiceiurile şi învăţăturile trecutului.

64.    După ce aprinzi lumina, deschide ochii şi vei vedea. Cu ei închişi, rămâne întuneric.

65.    Aprinde făclia pentru a vedea drumul corect, nu pentru a vedea pericole, rătăcind.

66.    Drumul fără pericole nu este o cale, ci este abatere de la drum, pe câmpii rătăcitoare.

67.    Nimeni nu aprinde lumina decât să facă ceva şi nici nu o stinge pentru a lucra.

68.    Pe întuneric, lucrurile uşoare se văd grele, iar cele albe, cenuşii.

69.    Când în casa ta este lumina aprinsă, nu vei mai vedea dacă alţii stau pe întuneric.

70.    Când este întuneric în casa ta, bezna de afară este mai luminată din cauza stelelor.

71.    Nu căuta lucruri mărunte pe întuneric, să nu le răstorni şi pe cele mari.

72.    Când nu ai linişte în suflet, toate te tulbură; când te linişteşti, nu te mai tulbură nimic.

73.    Omul gospodar face lucrurile ziua pe lumină, iar seara se odihneşte.

74.    Degeaba eşti trist că nu vezi lucrurile, dacă nu aprinzi lumina. În tristeţe, toate-s grele.

75.    Sunt oameni fără vedere trupească, dar care văd foarte bine interiorul lor şi oameni care au vedere trupească, dar care în interior stau pe întuneric.

76.    O lumină mai puternică decât ochii te orbeşte. Caută ce-ţi trebuie, nu ceea ce vrei.

77.    Orice făclie acoperită de concluzii firave, din lemn sau paie dă foc, nu luminează.

78.    Orice făclie acoperită de habotnicie tare ca fierul, stingându-se, lasă în urmă mai mult întuneric decât înainte de a fi fost aprinsă.

79.    Lumina din sfeşnicul discernământului luminează, iar cea acoperită de egoism devine o catastrofă, arzând multe lucruri utile.

80.    Toate nemulţumirile şi tulburarea pleacă dintr-un interior nemulţumit şi tulburat.

81.    Delăsarea înseamnă să te mulţumească nivelul sporirii în care te afli; iar ambiţia, să urci câte două trepte deodată, căzând de două ori mai zdravăn.

82.    Bunătatea este mama înţelepciunii, pe care o renaşte în fiecare dimineaţă.

83.    Intuiţia ajută foarte mult discernământul şi încurcă ego-ul visător.

82.    Ori de câte ori se stinge făclia, aprinde-o şi nu sta pe întuneric, plângându-o că s-a stins. Nici o lacrimă nu va aprinde nimic, vreodată, decât curajul.

83.    Conştiinţa este sufletul omului; cum şi-o creşte, aşa i se înmulţesc vistieriile.

84.    O conştiinţă curată vede lumea mai frumoasă, iar unde este nevoie, se implică pentru a înfrumuseţa locurile, lumea şi pe cel ce o deţine.

NE COMPORTĂM ÎN SOCIETATE PRECUM NE ESTE SUFLETUL

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” – Ev. Matei – al 2-lea verset de abordat.

1. Omul nu poate să lumineze înaintea oamenilor dintr-o dată, dar oricând poate să înceapă să-şi lumineze propria lui viaţă.
2. Cea mai la îndemână cheie spre luminare este aceea făcută de tine însuţi, care potriveşte la uşa conştiinţei tale.
3. O cheie deschide o singură uşă, pe când omul poate deschide multe uşi cu multe chei.
4. Bunăvoinţa şlefuieşte orice cheie veche şi o înnoieşte, pentru a deschide uşa potrivită.
5. Orice cheie şlefuită prea tare, fără discernământ, nu mai deschide nicio uşă.
6. Folosul iubirii este mult mai mare atunci când dăruieşti, nu când primeşti.
7. Pentru a-ţi putea accepta semenii, acceptă-te şi împacă-te pe tine, cu tine însuţi.
8. Veştile despre ce mai fac alţii te fac să uiţi ce faci sau ce trebuie să faci tu însuţi.
9. Nicio palmă nu se dă din dragoste, pentru că dragostea nu are mâini.
10. Cuvintele grele nu se nasc din conştiinţă, ci din momentul inconştienţei.
11. Dacă omul este conştient în orice moment, nu este pregătit să jignească pe cineva.
12. Oamenii nu uită că le-ai greşit, când nici tu nu uiţi greşelile altora.
13. Dacă ne iertăm reciproc, conştiinţa nu va mai avea de ce să ne mustre şi va fi pace.
14. Nu căuta pacea lumii, până nu ai găsit-o pe a ta. După ce o găseşti, rămâi în ea.
15. Caută să vezi ce poţi face, pentru că ce nu poţi sau ce nu a funcţionat ai văzut deja.
16. Pentru a-mi găsi locul în lume, trebuie să-mi găsesc locul în mine însumi.
17. Dacă înainte de a mă cunoaşte pe mine, îi cunosc pe toţi ceilalţi, nu voi afla cine sunt eu.
18. Cea mai mare victorie a păcii lăuntrice este să nu te lupţi pentru absolut nimic.
19. Lupta cu tine nu-ţi aduce pacea, iar războiul lăuntric te desparte de tine însuţi.
20. Cel mai mult ajutor vine atunci când aflăm ce putem face, nu ce nu trebuie să facem.
21. Dumnezeu nu locuieşte în ceruri, ci în înălţimea de pretutindeni, dar şi a cerului, şi a pământului şi a omului. Tot aşa şi mintea trebuie să se înalţe pe sine, prin toate mijloacele pe care le oferă conştiinţa.
22. Un cuvânt minunat trebuie să fi făcut mai înainte ceva înaintea celui ce-l rosteşte.
23. Este mai bună tăcerea decât cuvântul care nu a făcut nimic niciodată.
24. Vorba nu există material. Materializarea oricărei vorbe este fapta.
25. Sinceritatea nu are trup, dar pe ea se clădesc cele mai bune intenţii şi fapte trupeşti.
26. Spune oricărui om pe care-l consideri rău o vorbă bună şi-l vei vedea îndată a fi bun.
27. Nimeni nu este făcut să accepte atunci când îi araţi ce face rău, nici să fie compătimit.
28. Omului care face rău nu-i spune nimic. El ştie deja că se pricepe foarte bine la asta.
29. Vorba netrăită este precum o vânătoare în care pleci să vânezi şi te trezeşti vânat de alţii.
30. Cine a crezut că mustrarea apropie pe cineva a rămas închis în el însuşi, pentru că nu mai încăpea nici măcar în propria sa piele. După însingurare, se ceartă şi cu sine însuşi, neavând cu cine. Mustrarea este lampa casei de nebuni.
31. Cel mai bun ideal în viaţă este acela când tu însuţi devii un ideal.
32. Sunt două feluri de oameni care strică prietenia: cel care are numai întrebări şi cel care are numai răspunsuri.
33. Nu foloseşte la nimic să aduci în discuţie ce nu a luminat, ce poate va lumina, ci doar ceea ce luminează acum, în prezent. Unii nu vor trăi viitorul şi poate nici eu sau tu.
34. Prietenia nu înseamnă să-ţi speli sau să-ţi întinzi rufele proprii în ograda altuia.
35. Felul în care spui o vorbă bună este mai important decât vorba în sine.
36. Cea mai mare parte din vorbire o ocupă trăirea şi felul de a fi, iar cuvintele umplu golurile dintre acestea două.
37. Vorbirea nu este mare prin numărul de multe cuvinte, ci prin cuvinte puţine şi gândite.
38. Când este nevoie de câteva cuvinte de vorbit, în orice problemă, adu-ţi aminte să le gândeşti înainte să le rosteşti, înainte să creezi probleme.
39. „Lasă că va fi bine” nu l-a salvat pe niciun delăsător şi nu i-a dat curaj celui slab.
40. Nu trebuie să convingi pe nimeni, pentru că, în timp, te vei convinge singur că fiecare convingere se schimbă în funcţie de ce trăieşti, înveţi şi aplici.
41. Atunci când vorbeşti ceea ce nu ştii, dărâmi mai mult decât atunci când vorbeşti ceea ce nu trebuie.
42. Cunoaşterea este limitată de tine însuţi, când nu ştii că învăţătura nu are limite.
43. Te cerţi pentru a câştiga? Eşti mai câştigat dacă vei pierde acel dialog. Este un dialog!
44. Între două monologuri nu există un dialog, dar nici între doi care se ceartă.
45. Învăţătura de minte este aceea când descoperi ce nu trebuie să mai faci.
46. Copiii, soţia, familia şi lumea nu sunt prelungirea personalităţii tale, dar nici tu a lor.
47. Oamenii nu seamănă între ei, pentru că nici nu culeg împreună.
48. Răul devine bun, atunci când conştientizezi să nu-l mai repeţi şi nu să-l plângi inutil.
49. Oamenii văd mai uşor greşelile altora, când le văd mai greu pe ale lor.
50. Pacea nu se impune cu război, ci se trăieşte în pace, altfel lasă răni greu de vindecat.
51. Dacă vrei să cunoşti oamenii, o vei face după limita gândirii tale actuale şi tot nu vei reuşi să-i cunoşti cum sunt, cine sunt sau să-i înţelegi.
52. Cel mai uşor lucru de îndeplinit este să te înţelegi pe tine, de ce faci sau nu faci cutare lucru.
53. Adevărul despre fiecare îl afli atunci când îi accepţi pe toţi aşa cum sunt.
54. Înţelege fiecare om, ascultă ce vrea să spună şi nu-i da sfaturi la orice propoziţie!
55. Mai mult suferă cel ce compătimeşte decât cel compătimit, dacă nu face totul cu rost.
56. Înţeleptul învaţă să mânuiască uneltele, nicidecum să folosească oameni.
57. Tăcerea adună mai mult decât vorba împrăştiată.
58. Nu-ţi da cu părerea despre locuri unde nu ai fost şi sfaturi pe care nu le-ai trăit.
59. O dovadă a echilibrului este atunci când, din multe vorbe bune, o rosteşti pe cea mai bună dintre cele bune.
60. Vorba este mai bună decât tăcerea, atunci când ştii ceea ce vorbeşti şi trebuie să vorbeşti ceea ce ştii.
61. Dacă cineva îţi întoarce vorba, aceasta înseamnă că nu ai spus-o cum trebuie.
62. Nu vorbi cu gura plină şi cu conştiinţa goală.
63. Ideile mari încap în vorbe scurte.
64. Ceilalţi simt când vorba pleacă din inimă, dacă are urmele iubirii.
65. Înţelepciunea poate oferi răspunsuri chiar şi prin întrebări.
66. Casa nu se repară cu vorba şi cu intenţia, ci cu fapta. Tot aşa se leagă şi prietenia.
67. Totdeauna pauzele dintre cuvinte au de spus mai mult decât cuvintele în sine.
68. Creştinismul nu este făcut pentru a convinge, ci pentru a renaşte şi pentru a reînnoi.
69. Cel ce învaţă să nu se plângă de nimic a învăţat să se bucure cel mai mult.
70. Laudele în modestie devin, uşor şi sigur, plictisitor de mândre.
71. Nodul nu separă sforile, ci le uneşte. La fel şi cuvântul: uneşte oamenii despărţiţi.
72. Cuvântul care zideşte este la fel de inutil ca o cameră fără nici o uşă în perete.
73. Pentru a trăi mai frumos şi mai fericit, nu aştepta fericirea de la alţii, ci de la tine.
74. Bucuria este aceea când devii o aşteptare.
75. Oamenii învaţă din greşelile lor şi eu din ale mele.
76. Aşteptarea nu face parte din prezent. Cel ce aşteaptă viitorul face cel mai inutil lucru.
77. Din trecut, toţi am învăţat ceva, iar din viitor, nimeni nu a învăţat nimic.
78. Un lucru de care te temi că s-ar putea întâmpla se poate să nu aibă loc niciodată.
79. Când intrăm în polemici, nu intrăm în soluţii şi nu le găsim, ci renaştem tot polemici.
80. Fiecare om, spre deosebire de obiecte, are oportunitatea de a se putea schimba singur.
81. O muscă poate strica ziua oricărui om, pentru că nu i-a spus nimeni cât este de mică.
82. Căutarea este pentru ce credeai că ştii şi întrebarea pentru ceea ce nu ştiai că nu ştii.
83. Pentru ca ceva să nu te mai tulbure, priveşte altfel decât atunci când te tulbura.
84. Ambiţia este momentul acela când vrei să te încarci la refuz de ceva ce-ţi trebuie puţin timp.
85. Nimic nu este nou sub soare, în afară de ce crede că descoperă cunoaşterea omenească.
86. Gândindu-ne la cât de lungă va fi viaţa, vom uita să preţuim momentele fiecărei zile.
87. Omul toată viaţa s-ar gândi la moarte, şi când trebuie să moară, se gândeşte la viaţă.
88. Oamenii leneşi întotdeauna ştiu cum trebuie să fie alţi oameni harnici.
89. Nu privi regulile morale ca pe o delimitare de ce nu trebuie să faci.
90. De ce mustri conştiinţa, de aceea faci mai rău. Împacă-te şi vei face mult mai bine!
91. Oamenii pot învăţa unii de la alţii, dar şi din greşelile altora.
92. Dacă oamenii ar dezbate greşeli pentru a face lucruri bune, ar dispărea răul treptat.
93. Omul care gândeşte rău vede numai greşeli peste tot, şi ridicări nicăieri.
94. Omul care gândeşte bine trece uşor peste greşeli şi observă posibilităţile de ridicare.
95. Orgoliul învaţă omul că este sigur pe el, iar discernământul şi intuiţia că nu este niciodată sigur, până nu trăieşte, face sau învaţă.
96. Omul fericit, după ce cade, se ridică şi zâmbeşte. Cel nefericit rămâne jos şi plânge.
97. Numele omului nu reprezintă nimic, dacă omul nu se identifică cu el însuşi.
98. Numele omului care nu face nimic nu se evidenţiază. La fel nici sufletul creştinului formalist nu se înveşniceşte.
99. Creştinul nu trebuie să se dezbrace de sine, ci să se îmbrace într-un sine mai curat.
100. Cel mai împlinit este cel care îşi înnoieşte viaţa, nu care şi-o completează indiferent.

DREPTATEA TREBUIE SĂ SPOREASCĂ PERMANENT

 

„Căci zic vouă: de nu va prisosi dreptatea voastră înaintea oamenilor, nu veţi întra în împărăţia cerurilor” (Ev. Matei, al treilea verset de dezbătut).

1.      Omul drept se cunoaşte după ceea face în singurătate şi între oameni.

2.      Dreptatea care nu se vede în fapte nu există.

3.      Dreptatea este atunci când ai toate motivele să faci rău, dar te opui ţie, făcând un bine.

4.      Dreptatea este voită şi nevoită, pe când orice răutate este doar voită.

5.      Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, iar omul bun începe orice zi cu bunătate.

6.      Dreptatea pe care o vrei mai întâi de toate fă-o altora şi nu te vei mâhni niciodată.

7.      Omul bun le vede pe toate din jurul său bune, iar cel rău pe toate le desconsideră.

8.      Fă un bine situaţiei în care te afli, înainte ca ea să se înrăutăţească.

9.      Dreptate este când nu dai importanţă că cineva îţi greşeşte, înveţi ceva din greşeala lui.

10.    Dreptatea, liniştea şi bunătatea sunt o singură faptă făcută în trei moduri diferite.

11.    Dreptatea omenească nu este lipsită de greşeli, dar este plină de voinţa îndreptării.

12.    Răul predomină pe pământ pentru că oamenii buni nu fac nimic.

13.    Omul bun se schimbă pe el însuşi şi încearcă să nu repete aceeaşi greşeală.

14.    Hristos ne învaţă că trebuie să fim drepţi şi nu ne spune că nimeni nu este drept.

15.    Cu gândul că nimeni nu este drept, oamenii întrebători nu se vor îndrepta niciodată.

16.    A spune că eşti drept în ceea ce faci adevereşte că nu eşti drept în ceea ce gândeşti.

17.    Cine vrea să fie bun poate, iar cine nu poate nu vrea.

18.    Creştinul care devine conştient de greşeli devine implicat în îndreptare.

19.    Frica de a face lucrurile drepte este cea mai mare „încurajare” de a nu face nimic toată viaţa.

20.    Cel care-i cere lui Dumnezeu să facă dreptate este cel care nu încearcă să fie drept.

21.    Sensul vieţii este aşa cum ni-l concepem şi cum îl formăm şi nu vine de la sine, din naştere.

22.    Dreapta judecată este atunci când faci ceea ce gândeşti şi nu faci nimic fără a gândi.

23.    Dacă aştepţi dreptate de la lume, nu vei primi niciodată ceea ce aştepţi.

24.    Omul nu se mâhneşte pentru că este nedrept, ci pentru că nu se îndreaptă în înţelegere, prima dată în gândire, şi imediat după aceea în ceea ce face.

25.    Pomii care cresc strâmb pot avea roade bune. Copacii drepţi nu au niciodată fructe.

26.    Nu tot ceea ce există mi se cuvine şi nu tot ce nu mi se cuvine nu îl merit.

27.    Prisosinţa dreptăţii nu este aceea când mergi strâmb pe un drum drept, ci atunci când mergi drept pe unul fără limite.

28.    Libertatea este desăvârşită atunci când lucrurile pe care le faci sunt drepte înaintea ta, fără constrângeri, pentru că libertatea însăşi este opusul constrângerii.

29.    Bunătatea voinţei este voinţa cea bună.

30.    Să iubeşti oamenii atunci când nu merită este o mare dreptate.

31.    Dreptatea nu se afirmă, nu se crede şi nu se studiază, ci se face fără nici o piedică.

32.    Dacă vrei să faci o faptă şi cauţi un om bun, îl cauţi pentru că tu nu ai bunătate.

33.    Omul bolnav are nevoie de doctor, iar cel rău de bunătate.

34.    Vorba n-a îndreptat pe nimeni şi nici egalitatea în drepturi.

35.    Bunătatea lumii s-a stricat atunci când s-au dorit legi ale bunătăţii şi nu o voinţă de a fi bun fiecare în dreptul său.

36.    Judecă după dreptate, dar nu pentru a face critici, ci pentru a da naştere îndreptării.

37.    Conştiinţa are o fericire care-i place: dreapta cumpătare.

38.    Bunătatea este mama dreptăţii.

39.    Liniştea şi pacea apar după răsăritul bunătăţii şi nu adorm la apusul soarelui.

40.    Omul care se închide în sine nu ştie câtă dreptate poate face, deschizându-se pe sine.

41.    Nu este suficient să fii bun în minte, dacă nu eşti cu adevărat bun la ceva anume.

42.    Ce te opreşte să faci lucrurile drepte? Lipsa voinţei.

43.    Dreptatea într-un dialog se vede atunci când preferi să fii inferior decât să te cerţi.

44.    De la omul care îţi greşeşte, învaţă să nu greşeşti nici lui, nici altora.

45.    Când faci o dreptate cuiva, uită îndată şi nu uita niciodată când ţi se face o dreptate.

46.    Toţi oamenii au felul lor de dreptate şi se dovedeşte că nu au atunci când se supără.

47.    Omul nedrept se supără când este pedepsită nedreptatea.

48.    Omul drept nu se supără dacă i se face nedreptate.

49.    Păsările nu înţeleg limbile oamenilor, dar le înţeleg foarte bine bunătatea.

50.    Doi oameni care se ceartă pentru dreptate vor înţelege că niciunul nu a fost drept.

51.    Nu te costă nimic să faci lucrurile drepte,dar pierzi mult, dacă le faci cu nedreptate.

52.    Dreptatea se poate face cel mai bine atunci când în schimbul ei nu primeşti nimic.

53.    Omul care cere îndurare nu cere dreptate.

54.    Când ceri dreptate în schimbul temerilor, recunoşti greşit că frica este o dreptate.

56.    Omul drept nu se pedepseşte singur, ci se îndreaptă de unul singur.

57.    Cine vrea să se îndrepte după tiparul altora îşi face singur nedreptate.

58.    Milostenie fac şi oamenii nedrepţi, iar înţelepţii fac dreptate.

59.    Faptele bune se pierd pe drum, dacă viaţa omului este nedreaptă.

60.    Toate religiile lumii spun că sunt dreapta credinţă. Omul care caută o credinţă dreaptă nu va găsi decât cărări trasate de frânghiile robiei.

61.    Dacă vom căuta în lume oameni fără greşeli, vom crede că trandafirii miros urât pentru că au foarte mulţi ghimpi.

62.    Cele mai drepte fapte nu încep de la persoană, ci de la cei spre care se îndreaptă.

63.    Omul care este drept vorbeşte, gândeşte, râde sau cântă atunci când trebuie; iar pentru cel care nu face dreptate, ci doar o caută, vorbirea, gândirea, râsul şi cântatul sunt nedrepte.

64.    A fi drept înseamnă a nu face nedreptate. Unii se amăgesc pe ei înşişi numindu-se nedrepţi de parcă ar vrea să devină aşa. Într-o vreme, chiar vor deveni.

65.    Atunci când oamenii nu-şi dau dreptate lor este un semn că au nevoie de un medic.

66.    Înţelepciunea dreptăţii este atunci când tăcerea face mai mult decât vorba dreaptă.

67.    Nedreptatea tăcerii este aceea când gândeşti cele drepte şi nu le împlineşti de frica greşelilor.

68.    Atunci când înfrunţi greutăţile vieţii, te înveţi singur să faci dreptate.

69.    A te nedreptăţi pe tine înseamnă să suferi pentru ceea ce nu ai şi să nu te bucuri şi să nu foloseşti ceea ce ai.

70.    Dreptatea nu înseamnă să mergi drept dintr-o groapă în alta.

71.    Rezultatele drepte sunt rodul gândirii drepte. Gândirea dreaptă care nu rodeşte este mai nedreaptă decât orice altceva de pe faţa pământului.

72.    Să fii fericit pe deplin înseamnă să te bucuri şi când primeşti şi când oferi şi când ţi se face dreptate şi când nu ţi se face.

73.    Nimeni nu ar face nedreptate, dacă ar cunoaşte cât de bună este dreptatea.

74.    Nu încerca să îndrepţi pe cineva care nu-şi cere un sfat. Îndreaptă-l mai întâi spre direcţia de a fi el conştient că are nevoie de sfatul tău.

75.    Propria-ţi dreptate înseamnă să ai curaj.

76.    Dezamăgirea apare atunci când te gândeşti la ceea ce nu ai făcut bine, în loc să te gândeşti la ceea ce poţi îndrepta.

77.    Dacă ai încredere oarbă în oricine, ţi-ai făcut singur nedreptate.

78.    Opusul încrezătorului este mintea credulului.

79.    Poţi fi fericit cu ceilalţi, dacă te desprinzi din dreptatea ta şi te acomodezi într-a lor.

80.    Fă mereu ceva nou, dacă vezi că lucrurile nu merg bine. Ceva tot ţi se potriveşte.

81.    Unii stau drepţi la rugăciune şi sunt strâmbi în restul zilei. Roadele sunt culese după ce te rogi, nu în timpul rugăciunii.

82.    Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi i-a dat puterea să se îndrepte când devine nedrept.

83.    Când ai aşteptări pline de dreptate, totdeauna vei găsi regrete la orice pas.

84.    Oamenii au fost educaţi să-şi numească drepte reperele strâmbe. Altfel, lumea în care trăim ar fi fost plină de oameni drepţi, nu numai sus, ci şi jos.

85.    Omul drept nu este cel care nu nedreptăţeşte pe nimeni, ci care îndreaptă pe cineva.

86.    Dacă te mâhneşti pentru că nu ai putut îndrepta pe nimeni, fii fericit pentru că acum ai aflat că prima îndreptare făcută este aceea a ta.

87.    Prostia este aceea când omul are întotdeauna dreptate, iar înţelepciunea se dovedeşte atunci când, având dreptate, renunţă doar pentru a nu supăra pe nimeni.

88.    Când spui că dreptatea deranjează, înseamnă că n-ai spus vorba aşa cum trebuia.

89.    Egalitatea în drepturi întotdeauna va nedreptăţi pe cineva, iar egalitatea în responsabilităţi nu va face nedreptate niciodată.

90.    Cei înţelepţi nu folosesc bunătatea ca pe o momeala, ci o folosesc în toate situaţiile în care se află şi în toate împrejurările.

FURIA ESTE ÎNCEPUTUL ORICĂREI RĂUTĂŢI

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu vă mai adaug: oricine se mânie pe fratele său şi cine va zice fratelui său cuvânt de mânie, va greşi. Împacă-te cu aproapele tău” (Ev. Matei).

1.      Opreşte mânia de când este doar o supărare, pentru a mai putea face ceva.

2.      Omul mânios se mânie pe oameni, pe vietăţi sau pe obiecte, pentru că propria sa viaţă încă nu este aşezată într-o ordine armonioasă.

3.      Furia este sfârşitul înţelepciunii şi pierderea oricărui început bun.

4.      Omul furios de dimineaţă abia aşteaptă să se înfurie.

5.      Furia nu este un simplu păcat, ci o boală pe care o au mulţi paşnici când sunt deranjaţi.

6.      Nu poţi vorbi despre pace când tu însuţi te înfurii foarte repede.

7.      Furioşii se supără de parcă ai zice că cearta este o bucurie pe care o aşteptau demult.

8.      Hotărârea luată la mânie aduce cele mai mari eşecuri şi nerezolvări.

9.      Omul grăbit prin viaţă este uşor de mâniat.

10.    Intră în personalitatea celuilalt şi lasă-o pe a ta. Aşa nu vei înfuria pe nimeni.

11.    Mai bine renunţă la câştig decât să pierzi mai mult, certându-te cu cineva.

12.    Caută să eviţi problemele, nu să le cauţi pentru a avea ce rezolva mai apoi.

13.    Indiferenţa nu rezolvă cearta, ci aprinde mai tare furia celuilalt.

14.    Când vrei să ai numai tu dreptate, devii furios în orice moment.

15.    Fă-i pe cei din jurul tău să te iubească mai mult decât te simţi tu iubit.

16.    Ce înseamnă pace? Spune acest cuvânt, respiră o dată adânc şi apoi o vei auzi.

17.    Care oameni vor da naştere deselor furii? Aceia care au nevoie de pace.

18.    Obsesia succesului, progresului şi a liniştii nu aduce succes, progres şi linişte, ci furie.

19.    Când ai reuşit să opreşti furia ta la timp, ai descoperit una dintre minunile omenirii.

20.    Unii vorbesc cu atâta umilinţă, de parcă ar vrea să nu se ridice din greşeli.

21.    Când nu te ridici pe tine însuţi, te vei înfuria dacă nu vei putea îndrepta pe nimeni.

22.    În propria-ţi viaţă, primul om eşti tu, iar într-o comunitate, cedează locul altcuiva.

23.    Unii, dacă nu reuşesc să rezolve supărarea, aruncă vina pe alţii pentru eşecul lor.

24.    Nimeni nu poate să te înfurie, dacă tu nu aştepţi cu nerăbdare să fii furios.

25.    Omul are atâta capacitate de răbdare pentru a nu se înfuria, dar o ignoră prosteşte.

26.    Consideră că orice vorbă ce ţi-a fost spusă la supărare a fost o eroare de calcul.

27.    Mânia este momentul inconştienţei, iar voinţa de a fi mânios este puterea prostiei.

28.    Fericirea nu este obsesia fericirii, ci să rămâi fericit atunci când nu ai avea cum.

29.    Majoritatea certăreţilor vorbesc despre caracterul şi personalitatea lor proprie.

30.    Hristos a vorbit despre fapte. Rugăciunea este o intenţie inutilă, dacă nu se înfăptuieşte.

31.    Când ţi se face o greşeală, ţi se face dreptatea ca tu să înveţi ceva folositor.

32.    Când se întâlnesc doi orgolioşi, se ceartă, iar dacă unul din ei lasă orgoliul, fac pace.

33.    Poţi să nu te înfurii, dacă vrei să poţi face asta.

34.    Dacă faci pace involuntar, nu vei ajunge până la mânie. Voluntarul nu aşteaptă nimic.

35.    Oamenii dintotdeauna au căutat comorile printre ruine. La fel şi pacea, se găseşte printre supărările pe care nu le transformi în mânie.

36.    Cea mai falsă smerenie se vede atunci când, după câteva cuvinte jignitoare, te înfurii.

37.    Vrei să ai pace şi să trăieşti mulţi ani? Nu te mânia şi nu fi iscoditor sau bârfitor.

38.    Oamenii invocă bârfele atunci când nu văd un exemplu în propria lor fiinţă.

39.    A stinge lumina minţii înseamnă a te înfuria greu sau repede.

40.    Înţelepţii nu se înfurie, pentru că analizează comportamentele pentru a învăţa ceva.

41.    Unii spun că-L păstrează pe Dumnezeu în suflet. Stai puţin! Tu trăieşti în trup, nu în suflet. Cu trupul cazi sau te ridici, atunci când te separi de conştiinţa dumnezeiască.

42.    Când aştepţi doar cuvinte de laudă sau armonioase, nu vrei să exersezi cumpătarea.

43.    Examenul conştiinţei este cel mai bun atunci când ai toate motivele să te înfurii, dar nu o faci pentru nimic în lume.

44.    Fiecare om este prost cel puţin un ceas pe zi, iar înţelepţii doar jumătate de ceas. Numai prostul nu este prost niciodată.

45.    Vrei să nu te mânii? Alege să fii tu ceea ce vrei să fie celălalt.

46.    Cel mai des oamenii îşi fac rău cu mâna lor şi nu se înfurie. Din exterior vin doar vorbe goale, care îi înfurie. De ce şi pentru ce? Acesta este sensul vieţii, să devii tu însuţi propriul tău exemplu.

47.    Prostia părinţilor se evidenţiază atunci când se înfurie pe furia propriilor copii mici.

48.    Greşeala se resimte ca o fericire în orice circumstanţă; înţelepciunea se resimte în dorinţa de a rămâne drept, când toate sunt strâmbe. După ce devii înţelept, nimic nu se mai vede strâmb sau greşit, ci doar lucruri întâmplătoare.

49.    Caută să trăieşti frumos cu cei de aproape, pentru că acolo trăieşti şi tu.

50.    Cuvântul care ţi se pare incomod este o solicitare ca tu să fii de acord să devii furios.

51.    Singurul care mă poate destabiliza emoţional sunt doar eu şi voinţa mea.

52.    Oamenii aparţin unii altora şi neştiind aceasta trăiesc în ceartă.

53.    Creştinul adevărat nu doar supravieţuieşte în lume, ci trăieşte aşa cum  trebuie şi cum este frumos.

54.    Dacă vrei să pui condiţii când eşti supărat, condiţiile vor fi dintre cele mai proaste.

55.    Oricât de mult ar ţine supărarea, nu trebuie să te înfurii, pentru a nu-ţi scurta viaţa.

56.    Oricât de mult ţi-ar greşi cineva, nu te poate determina să-ţi faci rău singur, înfuriindu-te, dacă tu nu vrei să te înfurii.

57.    Încearcă să treci peste momentele de cumpănă cu indiferenţă, pentru că la fel le vei trata încă de a doua azi.

58.    O frică nerezolvată, o cădere nevindecată şi o conştiinţă neîmpăcată sunt principalele drumuri care duc la furii necugetate.

59.    Omul care spune că a răbufnit din cauza supărării ignoră realitatea că avea această revoltă în interiorul său. Altfel, nu ar fi avut ce să răbufnească.

60.    Nu încerca să dai replică la replică sau să întorci timpul înapoi. Te vei întoarce pe tine în urmă şi acolo vei rămâne, în loc să mergi mai departe cu fruntea sus.

61.    Pradă unei răutăţi se lasă omul care se complace să fie o pradă.

62.    Băutura despre care spui că-ţi dă o stare de bine îţi sugerează că viaţa ta nu este chiar aşa de bine organizată. Reorganizează-te şi totul se va schimba aşa cum trebuie.

63.    Unii vorbesc despre caracter mai mult decât despre intelect. Tocmai aceştia sunt susceptibili să cadă la orice piedică inutilă a furiei, pentru că sunt acaparaţi de egocentrism, iar nu conştienţi.

64.    Nu te feri de conflictele verbale, ci fereşte-te să ai reacţii când primeşti jigniri nejustificate. Nici răul nu există, decât prin oamenii care îi dau prea multă importanţă.

65.    Eşti o cauză pierdută când nu încerci să te menţii stabil într-un moment de cumpănă şi o cauză regăsită când exersezi să stai drept pe o punte lovită de valuri.

66.    De ce majoritatea oamenilor se împacă după câteva zile de când s-au certat? Pentru că abia atunci realizează că au experimentat cel mai negândit comportament.

67.    Nu tăia pomul, pentru că se usucă, ci taie lenea ta de a-l uda. Tot aşa şi omului care trece printr-o perioadă dificilă a emoţiilor nu-i tăia curajul de a reveni la normal.

68.    Oamenii sunt capabili să se ucidă fizic, sentimental sau mental. Această capabilitate este mai mare atunci când îşi fac rău singuri,însă puterea reabilitării este superioară.

69.    Fii conştient de puterea de a gestiona stările interioare minore pe care le experimentezi şi nu le permite să te copleşească.

70.    Orice furtună arată care pomi sunt capabili să rămână drepţi; omul, însă, poate depăşi orice fel de furtună. Trebuie doar să conştientizeze că momentul nu ţine o veşnicie.

71.    Dumnezeu s-a arătat în trup, a predicat ceva frumos şi esenţial, nu a făcut război cu nimeni, dar oamenii fără Hristos au făcut războaie în numele Lui. Repet: Nu El, ci ei!

72.    Nici un Apostol nu s-a înfuriat aşa cum predică unii şi alţii furia în zilele noastre. Ne este greu să acceptăm realitatea că suntem altfel decât cei binecuvântaţi de însuşi Hristos.

 

****

MUSTRAREA DE CONŞTIINŢĂ ESTESEMNALUL

DE ALARMĂ AL SUFLETULUI

„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei da cel din urmă ban” (Ev. Matei).

1. Dintre cei ce astăzi spun că, fiind într-un permanent război cu ei înşişi este un motiv laudă, niciunul nu a fost capabil să se ridice din locul unde se află căzut.
2. Unii sunt mai atraşi să fie trişti şi să se judece decât să se bucure şi să se ridice.
3. Conştiinţa care este înlocuită cu un permanent război între tine şi tine însuţi nu este o conştiinţă care urcă spre desăvârşire, ci una care fuge de desăvârşire.
4. Înainte să faci greşeli, nu te gândi la mustrarea ta, ci la nemustrare. Astfel, vei putea să găseşti cu ajutorul discernământului, o cale de a evita greşeala.
5. Pe aproapele trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Acest lucru înseamnă să-l şi ierţi, precum te ierţi pe tine însuţi.
6. Nu ştim să iubim, până nu ştim să iertăm sau să ne iertăm.
7. Dacă există un pârâş al tău în cuget, atunci împăcă-te cu el şi nu te desconsidera, subestima sau victimiza. Altfel, vei deveni un rob al acestui pârâş.
8. Sunt oameni care-şi pierd libertatea pentru fapte grele, iar alţii, în loc să se bucure de libertate, toată viaţa lor şi-o transformă într-o temniţă, din frica de păcat sau frica de a nu face nimic. Şi chiar nu fac nimic toată viaţa lor decât să îngroape talantul şi să ceară lui Dumnezeu să-l înmulţească El.
9. Devotamentul faţă de tine însuţi înseamnă să faci tot ce poţi cu drag şi satisfacţie.
10. Smerenia naturală nu reprezintă vorbe, ci fapte.
11. Smerenia se vede când nu face mai mult pentru el şi mai puţin pentru alţii, ci când face mai puţin pentru el şi mai mult pentru alţii.
12. Mândria smereniei este aceea când omului îi place să se autoînvinuiască, să se prefacă umil; îi place şi-l satisface.
13. Atunci când cineva îl smereşte cu dreptate pe omul mândru, el se înfurie.
14. Înţelege ceea ce vezi şi ignoră ceea ce nu vezi.
15. Egoismul înseamnă să te satisfacă numai ce îţi place nu şi ce ţi se oferă independent de tine.
16. Orgoliul personalităţii este vizibil atunci când ai nevoie de a treia mână să-ţi cari bagajele tale, iar când le cari pe ale altora, îţi ajunge numai o singură mână.
17. Înţelepciunea interioară vine şi din perceperea fiinţelor şi lucrurilor ca fiind frumoase, şi nu dina căuta să-ţi fie numai plăcute.
18. Înţelepciunea nu poate cuprinde totul, ci totul poate cuprinde înţelepciunea.
19. Concluziile au limitele lor. Înţelepciunea nu are limite.
20. Dragostea nemărginită se vede atunci când nu cauţi numai să fii îmbrăţişat, ci să îmbrăţişezi pe semenii tăi.
21. Nu căuta logica pentru a avea o gândire înţeleaptă, ci intelectul tău să vadă logice toate lucrurile şi acţiunile din jurul tău.
22. Mândria devoţiunii este atunci când omul se laudă că este devotat lui Dumnezeu.
23. Unii oameni se comportă de parcă Dumnezeu ar fi obligat să le îndeplinească toate dorinţele într-un mod fantastic. Aceasta este idolatrie, nu creştinism.
24. Devotamentul este începutul înţelepciunii.
25. Balanţele discernământului sunt aripile înţelepciunii.
26. Orgoliul înseamnă să vezi în orice „nu” o negaţie respingătoare şi în orice „da” o atracţie.
27. Mândrie înseamnă să cauţi cu pioşenie să accepţi doar ce-ţi place să ţi se spună.
28. Dezorientarea apare când constaţi că ai crescut cu concluziile altora, care erau impuse, nu dovedite.
29. Oricât de greu ar veni schimbările în viaţa omului, concluziile se schimbă cel mai repede.
30. Lanţul robiei înseamnă să-ţi întrebi superiorul şi să crezi că-ţi va răspunde ceea ce tu ţi-ai dori, dar el nu vrea să auzi de la el.
31. Nimic nu te poate deranja, când tu nu vrei să te deranjeze nimic din jurul tău.
32. Ia aminte la omul care spune că în războiul imaginar cu ispitele imaginare găseşte pacea. În mintea lui este un haos total. Niciun război nu aduce pace.
33. Lupta de orice fel pierde pacea creştinului, iar învinuirea pentru cele trecute aduce după sine vină în viitor. Trăieşte totul conştient, pentru a fi un creştin implicat.
34. Un adevăr incontestabil este acela că binele desăvârşit naşte doar bine, şi pacea curată naşte numai pace.
35. Dacă vrei să te vindeci pe tine însuţi, trebuie mai întâi să te împaci cu tine însuţi.
36. Înainte să te culci, opreşte orice gălăgie şi tulburare dimprejurul tău, admiră liniştea şi vei avea o odihnă folositoare, iar a doua zi o implicare mai puternică.
37. Dacă începem noaptea cu pace, dimineaţa ne vom trezi cu pacea zilei.
38. Nu-ţi umple mintea înainte de somn cu ce nu a mers bine în acea zi. Îţi este de ajuns că ai cumulat o experienţă, înţelegând încă un lucru care nu este folositor.
39. Este adevărată expresia „tot răul este spre bine”, atunci când o aplicăm în a înţelege ce ar trebui să evităm altă dată.
40. Cel mai bun proces al conştiinţei începe cu tot răul care a făcut bine, dobândind încă o experienţă pentru urcuşul spre desăvârşire.
41. Balanţa care analizează lucrurile din timpul zilei este discernământul. Şi chiar dacă nu le răscoleşti pentru a-ţi face rău sau pentru a te întrista, discernământul ştie deja ce experienţe ai parcurs.
42. Orice om are un discernământ flexibil, care lucrează conştient, subconştient şi inconştient. Este important să-l laşi să lucreze, nu să-l împiedici.
43. Atunci când te convingi pe tine însuţi că orice faci este greu, într-adevăr, va fi greu.
44. Hristos nu se ceartă cu nimeni. Tot aşa trebuie să fie şi creştinul, mai ales când vorbeşte cu cineva care i se pare că nu gândeşte corect.
45. Dacă îţi asumi un rol de salvator al tuturor, vei uita să fii propriul salvator.
46. Dacă într-adevăr înţelegem cuvântul lui Hristos, descoperim că el ne dă mult curaj.
47. Împarte faptele între folositoare, neutre şi dăunătoare, iar oamenii între prieteni, apropiaţi şi cunoscuţi.
48. Primirea sfaturilor lui Hristos este cheia spre redobândirea păcii lăuntrice. Dacă nu găsim pacea lăuntrică, n-am înţeles cum trebuie unul sau mai multe sfaturi ale Sale.
49. Orice vorbă pe care o începi cu un „nu” care are o formă de impunere, va atrage după sine o formă de respingere sau de căutarea a unor alternative.
50. Ce este Sfânta Evanghelie? Cea mai frumoasă scrisoare, trimisă de cel mai bun Părinte către toţi copiii săi.
51. Fiul rătăcitor totdeauna va despica firul de păr în patru şi tot va da greşi.
52. Apostolul Pavel spune că Hristos nu ne-a dat un duh al fricii, ci al „puterii, iubirii şi înţelepciunii” (1 Timotei 1, 7), pentru că nimeni dintre cei ce fac lucruri de frică sau din constrângere nu le face nici bine şi nici cu bucurie.
53. Atunci când nu ai o libertate desăvârşită, dintre legile civile vei căuta doar drepturi şi libertăţi, iar în Dumnezeu, o persoană care trebuie să te slujească pe tine.
54. Noţiunea de obligativitate este un adversar în aflarea înţelepciunii şi căutarea păcii.
55. Hristos nu s-a considerat stăpânul Apostolilor Săi, ci prietenul lor (Luca 12, 4). Dumnezeu nu face lucrurile din smerenie, ci din logică.
56. Ascensiunea sufletului începe cu împăcarea cu propriul duh şi trup în care vieţuieşte. Sufletul, conştiinţa omului, nu poate face nimic într-un trup mort.
57. Prin natura lucrurilor create, Dumnezeu n-a făcut nici o fiinţă, vietate sau om să fie liber să creadă pe cineva stăpânul său. Orice om poate vedea asta prin libertatea de nedescris dată de Dumnezeu, că nici pe sine însuşi nu se va putea stăpâni vreodată.
58. Problema lumii nu este stăpânirea, ci autocontrolul. Acesta trebuie descoperit de fiecare om în parte, pentru că stăpâniri tot au fost şi tot vor mai fi.
59. Omul se echilibrează pe sine când nu duce o viaţă imaginară şi se implică cu dragoste şi dăruire în tot ceea ce face. Cel ce trăieşte printre remuşcări, tot remuşcări va naşte.

 

 

ORICE S-AR ÎNTÂMPLA, CAUTĂ CA ÎN FAMILIE SĂ FIE PACE

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iarăși s-a zis demult: „cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire”. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, săvârșește adulter”.

1. În relaţia de cuplu, fericirea este doar un concept. Până ce nu te exprimi corect, clar şi neimpunător, celălalt nu va avea de unde să ştie ce vrei să zici.
2. Înainte să cauţi perechea potrivită, află ce este potrivit pentru tine.
3. Nu căuta să placi altor persoane mai mult decât tu să devii un om plăcut într-o viaţă liniştită.
4. Cel mai bun partener într-un cuplu fericit este cel ce devine conştient că trebuie să şi placă, nu doar să-i placă.
5. Caută omul frumos care îţi seamănă şi cealaltă jumătate a binelui pe care o meriţi.
6. Dacă devii conştient că nimeni nu seamănă cu tine la perfecţie, vei avea succes.
7. Ce gândeşti, ce-ţi place şi ce-ţi doreşti devin chestiuni mult mai complexe după ce te completezi cu ce gândeşte, place şi doreşte altă persoană, chiar dacă diferă.
8. Caută omul care te completează, nu care te face să te înlocuieşti pe tine cu el.
9. Dacă vezi că ceva trebuie schimbat la partenerul tău, ori mai întâi trebuie să schimbi la tine, ori să renunţi la a mai crede că eşti în măsură să schimbi pe cineva.
10. Din ce te adânceşti în impresia că trebuie să-l conduci pe celălalt, de aceea vei ajunge să nu te mai poţi controla pe tine însuţi.
11. Cei mai proşti oameni din lume sunt acei care urmăresc doar să controleze şi să conducă, de aceea ajung, destul de des, politicieni, iar alţii nu ajung nimic.
12. Florile cresc în pământ moale şi roditor, iar familiile nu se clădesc pe terenuri pline cu pietre de poticnire, până ce nu sunt înlăturate una câte una.
13. În relaţia de cuplu, cel mai bun atlet, care foloseşte cel mai bine conştiinţa de sine, este cel ce conştientizează că trebuie să renunţe primul.
14. Creşteţi şi vă dezvoltaţi împreună, căci ceea ce vă diferenţiază va facilita sporul casei.
15. Toţi oamenii sunt diferiţi. Asta nu este o piedică, ci un avantaj care stimulează.
16. Atunci când nu poţi să îndrepţi o situaţie tensionată, mai întâi adaptează-te, plasează-te în inferioritate şi nu insista. Insistenţele sunt părinţii furiei.
17. Toate drumurile care duc spre fericire încep prin amiabil cu iz de comedie.
18. Dacă părinţii nu-ţi acceptă partenerul ales de tine, o fac, fie pentru că au sau nu au dreptate, fie pentru că nu le-a spus nimeni că tu nu eşti prelungirea lor, ci eşti tu.
19. Ţine cont de toate sfaturile şi discerne-le numai atunci când eşti calm şi liniştit.
20. Nu spune vorbe la întâmplare. Accidentele sunt întâmplări nefericite.
21. Într-o familie, ca progresele să fie consecutive, trebuie ca punctele de vedere, deciziile şi schimbările să devină comune şi armonioase.
22. Dacă celălalt nu-ţi acceptă ideile în care te ambiţionezi să crezi, înseamnă că ai uitat cât de proastă este alegerea ambiţiilor, în locul comuniunii.
23. În viaţa de familie, folosiţi cuvinte precum „noi” şi „împreună”, evitând „tu” şi „eu”, pentru că mai apoi are să fie învinuită maică-sa pentru greşelile voastre.
24. Familia devine fericită când fiecare renunţă la ce îl face să creadă prea tare în sine.
25. Nu renunţa la tine înainte de a constitui o familie. Vei da totul şi nu vei primi nimic în schimb.
26. Gândeşte pentru tine şi acţionează pentru amândoi. Gândurile tale sunt de multe ori neimportante, iar faptele totdeauna vor avea importanţa cea mai de vârf.
27. Faceţi un echilibru între voi şi în tot ce aveţi, privind spre drumul perfecţionării.
28. Angajamentul în familie este încrederea în libertate şi libertatea în încredere.
29. Omul posesiv este cel care şi-a pierdut încrederea în el însuşi şi îl copleşeşte pe celalalt.
30. Ia-ţi rolul în serios şi greşelile în râs.
31. Nu râdeţi unul de celălalt nici în glumă, ci fiecare de propriile greşeli.
32. Garantează-i celuilalt libertatea în relaţie şi vei primi în schimb iubire necondiţionată.
33. Fii voluntar în familie, pentru că voluntar ai decis să o întemeiezi.
34. Mariajul începe cu acceptul de a-l face fericit pe celălalt şi celălalt pe tine, nu să pui condiţii sau să primeşti porunci.
35. În familie, cel mai prost se vrea şeful casei, până ce singur va conştientiza prostia.
36. Exprimarea impunătoare atrage după sine tendinţa de evadare necontrolată, lipsită de intuire a ceea ce are să se întâmple ulterior.
37. Cine încearcă să-l schimbe pe celălalt comite o mare greşeală. Nunta reprezintă o schimbare a nivelului de acceptare şi completare, nu depersonalizare.
38. Depersonalizarea proprie sau a celuilalt membru al familiei înseamnă a da naştere unei boli psihice de tulburare disociativă sau perturbare de identitate.
39. Familia este o construcţie imaginară. În primele 3 luni se constituie din sentimente, în următoarele 3 luni se clădeşte din încredere şi angajamentul în relaţie şi în următorii ani se formează prin reciprocitate constantă.
40. Înţelege-l pe celălalt când provoacă un conflict. Starea conflictuală apare când este întreruptă comuniunea dintre minte şi conştiinţă (suflet).
41. Un sfat bun dat într-un moment potrivit este mai practic decât un demers de lungă durată.
42. Familia nu este un ritual, ci o comuniune bazată pe reciprocitatea afirmării sentimentelor. Totuşi, dacă stai continuu faţă în faţă celălalt cu apare inevitabil plictiseala şi dispare încrederea.
43. Orice formă de dominare „din dragoste” destabilizează familia şi apoi o destramă.
44. Când unul decide pentru doi, hotărârile sale vor eşua curând.
45. În relaţia de cuplu, fiecare îşi doreşte liniştea pe care nu a avut-o înainte, să atingă progresele neatinse şi succesele visate. Familia însăşi este un vis împlinit.
46. O familie nu se constituie din atingerea unor ambiţii personale, iar de nu, va avea parte de multe derapaje până ce dispare ambiţia.
47. În materie de dogmă, nu pot exista compromisuri, dar în viaţa de cuplu, compromisurile comune aduc cel mai sigur echilibru.
48. Dormiţi, vă treziţi şi mâncaţi în doi, dar gândiţi diferit, în aşa fel încât să vă completaţi unde lipseşte ceva.
49. Hristos îl plasează în inferioritate pe bărbatul a cărui soţie a călcat strâmb, pentru că el nu şi-a îndeplinit atribuţiile sale. La fel şi pe femeia a cărui bărbat a derapat.
50. Reproşurile nu sunt pentru unitate, ci pentru însingurare.
51. Fii mulţumit de ceea ce ai, şi din tot ce ai fii fericit împreună cu celălalt.
52. Competiţiile sunt lupte şi niciodată nu vor face să fie pace. La fel şi orgoliile.
53. Longevitatea relaţiei de cuplu este egală cu măsura acceptării şi completării.
54. Doi oameni care se unesc şi nu se vor asemăna unul cu altul, ca atunci când se uită într-o oglindă, diferenţiindu-se, nu se vor plictisi unul de celălalt.
55. Fiecare om este şi trebuie să fie original prin felul său de a completa pe celălalt, nu de a se copia unul pe celălalt.
56. Cunoaşte şi gândeşte doar pentru tine ceea ce nu ar fi de folos pentru amândoi.
57. Nu-ţi spune toate sentimentele încât să-l sufoci pe celălalt, pentru că şi fericirea, laudele şi linguşelile ajung la un moment dat să fie deranjante.
58. Atunci când vrei să aduci trecutul vieţii tale în relaţia de cuplu, spune-o sub formă de ironie şi nu de reproş, iar dacă nu poţi, mai bine taci şi zâmbeşte.
59. Nu suprapune eşecurile tale peste visele şi dorinţele celuilalt.
60. Cuplul în care amândoi îşi împart remuşcările va forma o familie toxică.
61. După un conflict, amintiţi-vă de el cu amuzament şi el nu se va mai repeta.
62. Dacă un conflict se repetă, fiţi mai amuzanţi data viitoare când îl dezbateţi.
63. Nu te înfuria pentru furia celuilalt, ci doar conştientizează unde se află greşeala. Cel furios nu poate să fie şi conştient în acelaşi timp, dar va deveni când se calmează.
64. Evită vorbele care reprezintă ceva doar pentru tine şi nu pentru amândoi, pentru a nu da naştere conflictelor.
65. Uneori, omul devine sătul chiar şi de el însuşi. Este firesc. În familie, pentru a evita plictiseala, trebuie ca fiecare să-i ofere celuilalt sentimentul libertăţii.
66. Dacă într-o dispută, îţi spune că s-a săturat de tine, înseamnă că ai făcut ceva grav. Aşa că taci şi gândeşte ce ai făcut.
67. În cuplu ne putem îndrepta unul pe altul prin consfătuire şi niciodată nu ne vom putea schimba unul pe celălalt.
68. Nevoile ne ajută să învăţăm cum putem depăşi momentele grele.
69. Răul nediscutat ironic după ce trece se va întoarce din nou, cu aceeaşi lecţie.
70. Familiile care nu au copii nu trebuie să fie nefericite precum cele în care liniştea şi pacea se tulbură de la orice fleac.
71. Familiile nu seamănă între ele, pentru că nu culeg împreună aceleaşi experienţe, fiecare distingându-se în funcţie de circumstanţele sale.
72. Autocritica obsesivă prosteşte omul, iar critica îl înrăieşte. Cel ce jigneşte nu o face liber, ci dependent de factorii care l-au determinat să jignească, fiind inconştient.

Broşură inclusă în patrimoniul cultural şi imaterial al

Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”

Autor: Pr. Nicolae Ilie

Editare text şi corectură: Ciubotaru Valentina

27.10.2020

CARTEA POATE FI DESCĂRCATĂ ÎN FORMAT PDF ACCESÂND LINK-UL DE MAI JOS:

aforisme-psihologice-asociatia-apostoliconulDescarcă

Capitolul 1.

CELE TREI IPOSTAZE ALE SUFLETULUI OMULUI

1.1. Conștiința

Conştiinţa este unul dintre cele mai importante daruri ale Creatorului din fiecare om. Ea are capacitatea de a organiza şi ridica atât potenţialul gândirii în percepere, înţelegere, cât şi cunoaşterea activităţilor fiecărui om în parte.

Conştiinţa nu este o senzaţie sau o gândire colectivă, ci individuală, potrivindu-se perfect numai cu o singură persoană posesoare. Precum amprenta degetelor, la fel şi conştiinţa diferă de la un om la altul, fiind propria manieră de a ne poziţiona real în timp, spaţiu, gândire şi aplicare.

Conştiinţa este menţionată prin diferiţi termeni în Noul Testament, iar Apostolul Pavel numeşte lovirea propriei conştiinţe una dintre greşelile împotrivirii la învăţătura luminătoare a lui Hristos (1 Corinteni, cap. 8, vers. 12).

În „epoca sclaviei”, noţiunile de conştiinţă, intuiţie şi discernământ au fost excluse din şcoli, publicaţii, predici şi alte forme de socializare sau cunoaştere vreme de 70 de ani. Efectele acestor carenţe se văd cu ochiul liber până în zilele noastre. Până astăzi, majoritatea oamenilor de cultură sub medie, nu cunosc faptul că egocentrismul este opusul aplicabil al conştiinţei.

Pentru a reveni sau cunoaşte o stare de normalizare a tuturor faptelor trebuie să se ia în considerare şi să fie înţeleşi factorii, abilităţile sau simţurile cognitive şi efectele volitive. Este nevoie de folosirea celui mai important mecanism, adică să ne descoperim propria conştiinţă.

Această stare parentală atâta existenţei omeneşti, cât şi a tuturor ascensiunilor realizate în gândire, în materie de trăiri experimentate şi acţiuni realizate, este denumită în limbajul simplu, popular: judecată, minte, înţelepciune, cunoaştere sau conştientizare. În limbajul apostolesc, „luminarea minţii” sau „înnoirea minţii” (Romani, cap. 12, vers. 2), conştiinţa nu se identifică prin „minte”, ci prin luminare. Ea însăşi nu este un proces, precum gândirea, discernământul sau intuiţia, ci factorul primordial care le întemeiază, înalţă şi desăvârşeşte (adică perfecţionează).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre Împărtăşire şi Conştiinţă: „Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu” (Despre Împărtăşanie).

Acelaşi Sfânt Ierarh, mai zice: „Dacă totuşi ar fi unii care să te vorbească de rău, deloc să nu te tulburi, chiar de-ai vedea că te ocărăsc în piaţă publică. Nu te tulbura, ci cercetează-le conştiinţa şi vei vedea că, în adâncul sufletului lor, te aplaudă, te admiră şi-ţi împletesc nenumărate laude” (Sf. Ioan Gură de Aur, omilii la Matei, p. IX, pag. 180).

Unul dintre ucenicii Sfântului Ioan, anume Marcu din Tars, spune despre individualitatea şi originalitatea fiecărei conştiinţe în parte: „Multe sunt sfaturile aproapelui despre ceea ce este folositor; dar nimănui nu i se potrivește așa de mult, precum propria conştiinţă”. Acelaşi, mai spune: „Conştiinţa curată se găseşte prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă bună” (p. 198).

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre împărtăşirea oricând a celor care au conştiinţă curată, adică fac tot ce pot să se lumineze în înţelepciune, cât şi Marcu, care spune că rugăciunea curată se regăseşte într-o conştiinţa bună.

Hristos însuşi spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, cap. 5, vers. 48). Din cauza ignorării noţiunii de conştiinţă vreme de 70 de ani, despre care vorbeam, omul a fost încurajat să adopte o atitudine lamentabilă –  „sunt păcătos şi imperfect”, sau să-şi plafoneze aspiraţiile prin întrebarea „cine este perfect (sau desăvârşit) şi cine poate să fie perfect?” Aceste două blocaje din perioada sclaviei persistă până în ziua de astăzi, încât oamenii ajung să susţină inconştient că Hristos vorbeşte despre „fiţi desăvârşiţi” fără să cunoască potenţialul omului, creat, eliberat şi luminat de El (I Corinteni, cap. 8, vers. 6).

Rânduiala formalismului tipicar de factura „toţi trebuie să facă aşa” nu se regăseşte în conştiinţă. Omul care se împărtăşeşte formal, pentru că a ţinut post şi s-a spovedit tot formal, se bucură doar câteva minute de împărtăşire, iar apoi revine la o umbră de fericire într-o viaţă trăită numai în tristeţe şi nemulţumire. Practic şi faptic, improvizează o fericire confuză, învăluită în multe feluri de anxietăţi. Din nefericire, starea aceasta nu a fost promovată intens doar în Evul Mediu şi în perioadele de sclavie sau comunism, ci şi în zilele noastre.

Opusul conştiinţei este imaginaţia. Considerând conştiinţa ca fiind mijlocul prin care ne putem bucura de învăţături, sensuri, obiecte, evenimente sau trăiri naturale, imaginaţia strică autenticitatea lor. De exemplu, omul conştient admiră norii de pe cer, iar omul care îşi imaginează încearcă să nu-i mai vadă nori, ci Cruci, îngeri, animale, păsări sau orice altceva. Şi la acest aspect se referă Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre împărtăşania fictivă şi deasă a unui om care nu trăieşte în conştiinţă, ci în imaginaţie. Teoretic, omul nu vede ceva rău în nori şi îi compară cu o Cruce sau cu un înger. În realitate, el nu priveşte realitatea, ci imaginarul. Aceia nu sunt nici îngeri şi nici cruci, ci pur şi simplu sunt nori.

Atunci când omul are conştiinţă, vede lucrurile, învăţăturile şi evenimentele într-un mod natural, însă atunci când nu are o viaţă conştientă, le exagerează. O formă de echilibru în conştiinţă este organizarea şi folosirea permanentă a discernământului.

Rezultatul folosirii discernământului conştient nu este o cale de mijloc în care se împacă adevărul cu minciuna sau bunătatea cu răutatea, ci descoperirea părţii bune, chiar dacă place sau nu ego-ului personal, care a fost format în timp şi nu înnăscut. De exemplu, un rău poate să aducă avantaje, dar asta nu înseamnă că s-a transformat în bine. Conştiinţa luminată alege prin discernământ calea cea mai bună dintre cele bune (Matei, cap. 7, vers. 13-14).

Pacea lăuntrică nu necesită mult efort pentru conştiinţă. Atunci când orice om doreşte să se regăsească pe sine însuşi, pronunţă cuvântul „pace” şi, cu o tăcere de câteva secunde, şi-a găsit pacea lăuntrică, dacă este conştient de acest lucru.

Conştiinţa este şi nivelul echilibrat al omului de a include profund particularul în general şi, în acelaşi timp, generalul în particular, de a fi el însuşi o parte din lume, iar lumea parte din el; sau de a fi el o unealtă de îmbunătăţire a unor situaţii. Apostolul Pavel zice: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani, cap. 12, vers. 17). În starea de conştiinţă, orice om caută îmbunătăţirea şi împăcarea şi, în general, orice ar contribui la o firească sporire a oricărui nivel de potenţial, intelectual sau fizic.

Conştiinţa este marele avantaj intelectual al omului de a include propriile sale experienţe avute şi trăite în modelul lumii în care trăieşte. Din contră, ego-ul schimbă forma sensurilor benefice în observarea şi analizarea experienţelor, ascensiunilor sau decăderilor altora din lume, care la rândul lor formează o personalitate deficitară, ambiţioasă şi nu doar greu de integrat, ci aproape imposibil. Asta pentru că fiecare om are propria sa conştiinţă, propriul tipar şi potenţialul său de vieţui. Exemplele altora nu fac parte din conştiinţă sau discernământ, în starea debutantă a analizelor.

Conştiinţa are 12 roluri sau funcţii:

1. autocunoaşterea şi particularităţile sale;
2. cunoaşterea ca o perspectivă a dezvoltării intelectuale;
3. relaţionarea, analiza şi sinteza, factorii ce determină implicarea discernământului şi a altor procese;
4. vigilenţa de a rămâne într-un perimetru lipsit de pericole fizice, psihice sau culturale;
5. determinarea proceselor intuitive şi de protejare fizică sau psihică;
6. adaptarea proprie în orice condiţii de viaţă, de dialog sau dezvoltare socială sau personală, materială sau imaterială;
7. autocorectarea şi autoreglarea care, din perspectiva ego-ului, se preschimbă în atenţia acordată „vindecării” altora şi stagnarea personală;
8. perceperea informaţională şi prelucrarea informaţiilor în materie de cunoaştere, reţinere şi utilizare favorabilă;
9. rolul de a anticipa lucrurile şi evenimentele într-o gândire pozitivă, prin eliminarea opţiunilor nedorite şi mai mult sau mai puţin negative sau toxice;
10. funcţia de orientare şi de echilibru intelectual şi psihic;
11. funcţia imaginaţiei constructive şi particularităţile ei: inventivitate, interpretare, cugetare şi concepere;
12. funcţia decizională şi diviziunile sale: de înfăptuire sau de aplicare.

Toate cele 12 funcţii ale conştiinţei se găsesc subtil în întregul cuprins al învăţăturii Mântuitorului, deşi, în timp, au fost abandonate într-un număr semnificativ de culte.

Felurile conştiinţei sunt:

1. Conştiinţa implicită – are un statut incipient, primitiv şi comun, care se găseşte la toţi oamenii, dar şi la animalele mai dezvoltate, bazată în general pe instincte naturale fizice sau genetice-moştenite.
2. Conştiinţa de sine – care se găseşte numai la oameni –, cea mai importantă parte a psihicului.

Termenul „Conştiinţă” provine din limba latină „con scientia” şi înseamnă „Cunoaştere”. În limbajul mesianic, conştiinţa se regăseşte în tot cuprinsul Evangheliei, dar mai evident în acest verset: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, cap. 8, vers. 32). Conştiinţa eliberată de orice robie, adică de necunoaştere, prin voinţa de a descoperi în permanenţă adevărul, îl face pe om liber din toate punctele de vedere, atât din perspectiva robiei exterioare, dar mai cu seamă din cea a robiei interioare.

Cunoaşterea proprie este sursa păcii interioare şi exterioare. Odată ce ne asumăm în mod conştient trecutul, fără să raportăm prezentul la ce a fost sau ce va fi, printr-o viziune de ansamblu, inevitabil apar progresele intelectuale şi faptice, sau „desăvârşirea” în limbajul Sfintei Evanghelii.

Orice om care este conştient de binele propriu şi care aduce un surplus de bine mediu lui sau societăţii în care trăieşte prin gândire, echilibru şi acţiuni va fi conştient şi de creşterea în permanenţă a potenţialului său intelectual şi faptic. Acest lucru se poate realiza prin cunoaşterea blocajelor, barierelor şi lipsurilor pe care le are atât din punctul de vedere al experienţelor, cât şi al cunoaşterii.

Nimeni nu s-a născut învăţat. Tot la fel, nimeni nu s-a născut să rămână la un anume nivel de învăţătură şi cine conştientizează că nu le ştie pe toate, dar nu încetează să fructifice toate mijloacele pe care le are la îndemână, va face paşi mari în cunoaştere.

Conştiinţa curată nu stă să plângă soarta propriei vieţi, nici lipsurile şi nici necunoștințele, ci, prin cunoaşterii nivelului propriu, începe să sintetizeze un plan de idei asupra dezvoltării sale şi nu permite blocarea la nivelul actual, sau mai grav şi cel mai frecvent întâlnit astăzi, la un nivel din trecut.

Cele mai frecventate domenii de cunoaştere sunt „dezvoltarea personalităţii”, care, pentru cunoaşterea profundă a omului, reprezintă o adevărată fortăreaţă intelectuală. De aceea, în prim plan nu stau scopurile materiale, ci redescoperirea interioară. Ulterior, după ce omul se cunoaşte pe sine, îşi vede şi potenţialul, dar şi lipsurile sau limitele din acel moment şi face tot posibilul să-şi mărească capacitatea şi nivelul de a exista, sau de a înfăptui.

 

1.2. Subconştientul şi Inconştientul

Ansamblul conştiinţei umane este mult mai complex decât nivelul la care a putut fi studiat până acum, în permanenţă descoperindu-se noi adevăruri. O latură sau o „anexă” a acestei stări sufleteşti a omului este subconştientul.

Pentru o mai uşoară înţelegere a subconştientului, despre care se vorbeşte pentru prima dată abia în secolul al XIX-lea şi mai nuanţat în secolul XX, Evanghelia lui Hristos vine cu o definiţie foarte pilduitoare, plauzibilă şi realistă: „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei, cap. 7, vers. 17). Pentru a avea un pom roditor, omul depune efort o singură dată pentru a-l planta, şi după aceea îngrijirea şi întreţinerea aduc roadele bune. Subconştientul este tocmai efortul depus o singură dată pentru a învăţa ceva, pentru a face un lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată, iar după acest debut, nu mai este necesar acelaşi efort, ci doar cel de a completa şi cultiva cele învăţate prin conştientizare.

Sunt trei feluri de subconştient, din perspectiva Sfintei Evanghelii, care completează limitele psihologiei actuale. Primul fel este „subconştientul care luminează”, din care se naşte voinţa de a face sau de a aplica în mod conştient; „subconştientul care întunecă”, acel ansamblu de stări care dau naştere negativismului, toxicităţii comportamentale şi faptelor deloc folositoare, şi al treilea, asemănător celui de-al doilea, „subconştientul care nu face nimic”, adică starea de a rămâne blocat într-o anumită situaţie, într-un eveniment nefericit, şi după acesta începutul degradării minţii. Cele trei feluri de „subconştient” sunt indicate în pilda lui Hristos prin „pomul care dă roade bune”, „pomul care dă roade rele” şi „pomul care nu dă nici un fel de rod”.

„Pomul” metaforic din care omul culege roadele prin conştiinţă sau gradul de conştientizare sufletească şi prin înfăptuirea fizică, trupească este acest subconştient, adică cea mai apropiată anexă a conştiinţei, care adună eforturile experienţelor, corespunzătoare şi utile stării de conştiinţă.

Subconştientul este mai degrabă partea de cunoaştere, sau de dobândirea unor îndeletniciri, de care, la un moment dat, se poate să nu mai avem nevoie. În acest loc, toate însuşirile intelectuale şi spirituale sunt prezente, dar se află într-o stare latente, oricând gata să fie aduse la suprafaţă, în conştient, la nevoie.

În stare conştientă, folosind resursele subconştiente, omul nu-şi face rău singur decât dacă are un grad mai mare de inconştienţă, în acel moment. Subconştientul este partea de cunoaştere devenită inconştientă prin adormire, însă inconştientul uman nu este tot unul cu subconştientul. Asta nu înseamnă că inconştientul aduce numai rău omului, iar subconştientul numai bine. Omul poate să înveţe înjurături, spre exemplu, care rămân adormite în subconştient până la o nouă reabordare. Tot la fel de uşor, acesta poate să fie inconştient de faptele bune pe care le poate face sau pe care într-adevăr le înfăptuieşte, şi pe care le poate percepe ulterior numai prin efectele de satisfacţie sub diferite forme  pe care aceasta înfăptuire o poate aduce . Însă, cele mai frecvente pagube – fizice, sociale sau sufleteşti – reprezintă efectele unei raportări mai degrabă inconştiente a omului la sine şi la cele din jur.

Starea de inconştienţă era una generalizată la nivelul întregii omeniri la momentul întrupării şi începutul propovăduirii lui Hristos. Unii făceau ritualuri inutile, alţii îşi creau scopuri inutile, iar alţii aveau credinţe inutile. Există şi astăzi aceste porniri? Fireşte că da şi poate mai multe decât la începutul erei noastre.

Într-o cunoscută relatare a Sfintei Evanghelii, aflăm despre starea de inconștienţă în care se aflau Apostolii după mai bine de 3 ani de când erau în preajma lui Hristos.

„Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu, cap. 10, vers. 37-38). Ei nu erau conştienţi de ceea ce cer, pentru că aveau o credinţă curată, dar inconştientă. Visul lor era acela ca Hristos să creeze un cult atât de mare, în care ei să obţină un statut bine pus la punct şi lipsit de orice efort, grijă sau nevoie. Hristos le spune, într-un limbaj mai actual, „nu sunteţi conştienţi de adevăr”. Mai apoi, vedem că Apostolii nu au trăit chiar fără suferinţă, dar pentru ei era un progres imens faptul că au înţeles într-un sfârşit mesajul şi asta i-a determinat să fie şi mai mult implicaţi.

În cazul omului modern, inconştienţa se regăseşte mai concret atunci când vorbeşte fără să discearnă ce efect vor avea cuvintele sale, pentru că nu le analizează în profunzime, ceea ce arată un oarecare grad de conştientizare şi unul de inconştienţă.

Lucrul pe deplin conştientizat poate fi înfăptuit chiar şi după 20 de zile de la concepere, trecând prin filtrul tuturor opţiunilor şi ipotezelor. Acest timp era posibil de aplicat în primele secole ale erei noastre, mai ales prin scrisorile care ajungeau destul de greu, însă astăzi este generalizată o abordare pripită a lucrurilor, chiar dacă lipsa de răbdare naturală a omenirii a dat naştere mai multor decăderi decât ascensiuni.

În subconştient, omul descoperă ceva ce nu ştia că ştie, pe când, fiind inconştient, crede că ştie ceea ce, de fapt, nu cunoaşte.

În deplinătatea inconştienţei apare jignirea adresată altei persoane: „inconştientule”! Această acuzaţie naşte polemici, certuri sau situaţii mai grave. Dacă suntem conştienţi, înţelegem ce vrea să spună Apostolul Petru în Epistola sa: „Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi” (I Petru, cap. 3, vers. 9). Un rău care ţi se adresează sau o vorbă grea porneşte dintr-o inconştienţă, cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, că dacă ar fi fost conştient omul care ne jigneşte, ar fi apelat la funcţia conştiinţei de relaţionare, nu la instincte impulsive, care se regăsesc în „conştiinţa implicită”, adică animalică şi nu în cea reflexivă, adică umană.

Viaţa poate să se desfăşoare şi prin instinctele naturale care se regăsesc inclusiv la animale, însă este mult mai frumoasă şi plină de sens atunci când omul doreşte cu adevărat să se cunoască pe sine, înțelegându-şi obârşia, care este la Dumnezeu. Trăind în conştient, omul îşi dă seama de nevoia de vindecare, precum şi de faptul că binele covârşeşte răul.

 

Capitolul 2.

PERCEPŢIA – MAMA ÎNŢELEPCIUNII ŞI A RENAŞTERII SPIRITUALE

 

Modul conştient în care înţelegem viaţa şi calitatea ei, lucrurile, evenimentele, fenomenele naturale, anotimpurile, urcările şi coborârile, pe baza căruia scriem, citim şi învăţăm, interpretăm real lucrurile, formele, mărimea lor, greutatea, culoarea sau utilitatea se numeşte percepţie.

Felul în care omul percepe lucrurile îi poate schimba viaţa în bine sau în rău, în ascensiune sau în degradare; totul depinde de el. În acelaşi timp, felul percepţiei poate schimba, minimiza sau exagera importanţa sau natura unui lucru.

Complexitatea unui lucru, contactat prin cele 5 simţuri trupeşti se delimitează şi este diametral opusă senzaţiei, primind o nuanţă mult mai pronunţată în realitatea sa absolută. Spre deosebire de senzaţie, care complică de cele mai multe ori viaţa omului, tinzând spre a simboliza lucrurile dintr-o perspectivă imaginară, adesea exagerând, percepţia are o viziune mult mai precisă. Ea ajută omul să vadă, să analizeze şi să înţeleagă lucrurile într-un mod realist.

Senzaţia este o stare simplă care complică lucrurile, în timp ce percepţia este o stare complexă din care decurge precizia înţelegerii. Creşterea nivelului de percepţie duce la scăderea efortului de a înţelege lucrurile în forma lor reală. Acesta este factorul care contribuie cel mai mult la luminarea conştiinţei sau la schimbarea naturală a calităţii vieţii omeneşti.

Iată câteva exemple foarte des întâlnite:

Constatarea:

Senzaţia – Este secetă pentru că oamenii sunt răi;

Percepţia – Este secetă pentru că nu plouă.

Acţiunea:

Senzaţia – Dacă este secetă, nu vom avea ce mânca;

Percepţia – Pentru a nu fi afectaţi de secetă, trebuie să găsim soluţii şi să le aplicăm.

Concluziile:

Senzaţia – Ce ne facem? Vom muri de foame. Să-l punem pe Dumnezeu să plouă.

Percepţia – Am trecut peste valul secetei. Mulţumim lui Dumnezeu.

Într-un final, omul senzaţional care cerea ploi şi miracole, fără să caute o soluţie aplicabilă, va fi permanent nemulţumit de rezultate. Cel ce a perceput lucrurile într-un mod realist, anticipând efectele şi contribuind la conceperea şi aplicarea soluţiilor, va fi capabil să fie mulţumit.

Alte exemple:

Senzaţia – Plouă să mă ude; este caniculă pentru a-mi fi cald. Este stresant;

Percepţia – Plouă pur şi simplu; este caniculă şi voi sta la umbră. Nu este stresant;

Senzaţia – Negru este o culoare demonică, iar albul una divină;

Percepţia – Negru sau alb sunt două culori distincte;

Senzaţia – Ce formă are acest nor de pe cer?

Percepţia – Ce frumos este cerul cu aceşti nori.

Senzaţiile au un potenţial mult mai avansat de a deforma realitatea, prin interpretarea formelor imaginare, pe când percepţia determină înţelegerea lucrurilor aşa cum sunt, reducând până la inexistenţă imaginaţia. Realitatea ia fiinţă prin diminuarea senzaţiilor şi a imaginaţiei şi prin sporirea nivelului de percepţie realistică, fie în cazul unui obiect, fie în cazul unui dialog.

În cazurile de auto-degradare mintală, omul trăieşte mai mult în imaginar decât în real, devine mai mult inconştient şi mai puţin conştient, este incapabil să folosească mecanismele intelectualităţii şi ale gândirii, rezumându-se doar la simţurile şi mecanismele tactile. În acest caz, nebunia bate la uşă în orice moment, fie în limitele acceptate de societate şi medicină, fie sub aceste limite. Această stare devine inevitabilă la un moment dat, dacă omul nu devine conştient să-şi adapteze constant modul şi nivelul percepţiei. Acest lucru este suficient pentru a dezvolta raţiunea şi întreaga viaţă a omului.

Dualismul concepţiilor este un factor esenţial de a deforma natura percepţiei. Un alt factor este trăirea vieţii la un mod absolut personal, excluzând o mare parte din nivelul conştientului. În acest sens, limitele conştiente se raportează doar la ego, absolutul devenind din ce în ce mai mistic sau necunoscut.

Cele mai multe probleme din viaţa omului, care ţin de adaptare, integrare şi dezvoltare, apar prin accentul acordat ego-ului propriu. Dintr-o gândire ancorată prea profund în preocuparea faţă de propria persoană rezultă etichetarea rapidă şi formală a altor persoane. De pildă, un om care a avut o zi sau o săptămână mai dificilă, care se află într-o stare mai critică, nervoasă, va fi catalogat ca un agresiv notoriu. În esenţă, percepţia acordă o importanţă deosebită factorilor care l-au determinat pe acest om să aibă starea respectivă şi reuşeşte să-l accepte şi chiar să-l ajute substanţial. Generalizarea sub formă de represiune a dezorientat sau chiar distrus multe vieţi, a destrămat liniştea în familie sau societate, în decursul întregii istorii.

Când percepţia predomină, iar nu senzaţia, atunci omul gândeşte liber şi liniştit că oricine face o greşeală are dreptul să o facă, sau chiar să-i greşească. Nu este important atât ceea ce a dorit să spună în acest moment de cumpănă, cât faptul care i-a generat această stare, a dat naştere unor cuvinte mai puţin plăcute. Fiind astfel conştienţi de cauze, putem depăşi mai uşor orice aparent impas cauzat de atitudinea celuilalt, fără să ne plafonăm şi chiar fără să fim afectaţi în vreun fel.

„Oricine are dreptul să greşească sau să-mi greşească mie, nu numai eu altora” este o expresie specifică percepţiei cumpătate. Dacă ea lipseşte, atunci senzaţia are rolul de a da impresia că toate mi se cuvin mie şi totul se rezumă la ceea ce vreau sau ce gândesc eu.

Pentru a mirosi o floare, se pun în mişcare şi în funcţiune o multitudine de simţuri şi mecanisme trupeşti, având loc, simultan, o mulţime de evenimente fizice şi psihice. Tot la fel de complexă este şi percepţia, doar că mirosul florii este o senzaţia temporară, pe când percepţia este o proprietate psihică mult mai avansată şi de lungă durată în viaţa omului. Atât admiraţia acordată unei flori, vizual sau prin miros, cât şi modul de a percepe sau de a înţelege lucrurile sunt adevărate minuni în viaţa noastră, gândindu-ne cât de mulţi sunt factorii care contribuie consecutiv la această acţiune. Omul, în esenţa lui, este o minune a minunilor.

Pentru a ne spori nivelul percepţiei, trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. Însăşi percepţia este un dar divin care înfrumuseţează cunoaşterea, în măsura în care am fructificat-o de-a lungul existenţei. Cunoscându-ne nivelul de conştiinţă, temperamentul şi caracterul  propriei personalităţi, cunoştinţele cumulate şi asumându-ne lacunele, se va schimba şi modul în care ne organizăm viaţa, timpul şi stările din fiecare moment.

O persoană care duce o viaţă dramatică, melancolică sau tristă va recepta evenimentele din viaţa sa într-o notă de tristeţe; o persoană care duce o viaţă dezechilibrată va căuta sa perceapă excentricul situaţiilor; cea care duce o viaţă constituită din multe blocaje va recepta lucrurile şi cunoştinţele într-un mod limitat, fixist sau habotnic. Singurul mod prin care astfel de tipuri de persoane pot evolua din comportamentele şi gândirea toxice pe care le hrănesc este schimbarea propriilor percepţii.

Persoanele care nu se implică activ în sporirea nivelului de a percepe conştient şi real lucrurile vor tinde mereu să dea sens unui lucru banal, unei informaţii inutile pentru viaţa sa, unei ştiri care nu-l reprezintă, iar atunci când nu se regăsesc pe ei înşişi, devin tulburaţi de realitatea că restul lumii nu se raportează la principiile lor. Această constatare va da curs apariţiei altor blocaje şi suferinţe.

Schimbarea şi înnoirea nivelului de percepere va da posibilitatea înfrumuseţării propriei vieţi. În acest sens, oamenii intuiesc faptul că puterile politice sau ale conducătorilor tind să-i ţină pe oameni blocaţi sub anumite niveluri, tocmai pentru a fi incapabili să se opună manipulărilor. Aici intervin factorii generatori: credinţele populare, personale, colective sau de masă, invocarea unor exemple din trecut, care poate nu au existat niciodată sau nu se potrivesc cu persoana căreia sunt adresate. În acest fel, omul va deveni liniştit să vieţuiască într-o viaţă neliniştită. Nu că neliniştea poate să devină linişte, ci individul se obişnuieşte atât de tare cu anormalul, încât nu va mai observa absolut nimic din ceea ce nu este în regulă.

Orice om se poate elibera de obişnuinţele sale, atunci când devine conştient că nimeni nu-l obligă să fie nefericit, tulburat sau trist, ci doar propria senzaţie a lipsei de alternative. După ce reuşeşte să se elibereze, vede cu ochii săi că nimic nu este imposibil în ceea ce priveşte calitatea propriei sale vieţi.

Viaţa cotidiană este încărcată aproape la refuz de informaţii, evenimente, ştiri despre catastrofe, fapte cumplite, exemple negative, idei sau principii deformate, încât omul are senzaţia că este legat şi strâmtorat psihic să poată evolua. Sporirea nivelului de percepţie îl ajută să înţeleagă într-un mod conştient că majoritatea acestor elemente de decor nu se regăsesc în viaţa lui, nu-l privesc direct şi nici nu-l reprezintă, sau poate chiar nu le va întâlni niciodată în viaţa reală. Astfel, reuşim să dăm importanţă celor care fac parte în mod real din viaţa noastră. Percepţia nu este doar un mecanism psihic, ci este o adevărată minune.

Precum conştiinţa, percepţia este originală pentru fiecare persoană în parte. Nici conştiinţele şi nici percepţiile oamenilor nu sunt întru toate identice, dar nici nu vor putea fi vreodată. Modul de a percepe variază în funcţie de mai mulţi factori de influenţă. Orice om raportează lucrurile şi informaţiile percepute la nivelul de cunoaştere în care se află. Din acest motiv, potenţialul fiecăruia variază în funcţie de capacităţile sale intelectuale. Orice percepţie se raportează la nivelul de cunoaştere individuală, la starea emoţională din acel moment, circumstanţele agravante sau atenuante, contextul receptării, dar şi la temperamentul persoanei care vorbeşte sau care ascultă.

Atunci când te afli într-o stare sufletească mai puţin bună, în funcţie de gradul de stres, nervozitate, supărare, egoism, nemulţumire, eşec sau altă stare negativă, toată percepţia se raportează la tine însuţi. De aceea, dintr-o astfel de stare este indicat să te revigorezi mai întâi, iar abia după aceea să încerci să schimbi modul de percepere, care, în mod cert, a fost afectat pentru o vreme – câteva ore, zile sau chiar ani.

O simplă vorbă poate fi deranjantă, neînţeleasă cum trebuie şi poate accentua starea în care te afli în momentul respectiv. A începe o vorbă sau a o termina cu „vă rog să mă iertaţi” îl face pe partenerul de dialog, la nivel subconştient, să se simtă deranjat de tine. Hristos vorbeşte foarte mult despre iertare, dar niciodată nu începe sau termină un dialog cu „iertaţi-mă”. Iarăşi vedem că Mântuitorul cunoştea aceste substraturi ale percepţiei, care aveau să fie descoperite de om mult mai târziu. O singură vorbă sau chiar pauză dintre cuvinte poate schimba întregul context dorit.

Cele mai multe probleme în viaţă apar de la modul de a percepe sau de a înţelege lucrurile, informaţiile sau oamenii. Pentru ca aceste probleme să nu mai existe, trebuie ne schimbăm percepţia şi nivelul înţelegerii. În viaţă nu există doar un singur fel de lucruri, evenimente sau cunoştinţe, dar nici oameni identici. Altfel, viaţa însăşi ar fi devenit monotonă, dacă toate s-ar fi raportat la un singur tip. Chiar şi propovăduirea lui Hristos nu se raportează la El însuşi, ci la fiecare creştin în parte.

Nu este o tragedie când nu putem face un lucru sau nu putem înţelege anumite lucruri, însă totul devine o tragedie pentru unii oameni care se raportează pe ei înşişi la alte persoane, la alte repere, idealuri sau moduri de viaţă şi de gândire.

Pentru un om care este implicat activ în creştinism, în propria sa viaţă, existenţa lui Dumnezeu este de necontestat. Atunci când omul trăieşte în creştinism cu un oarecare formalism, limitat de un tipic generalizat şi generalizant, care a fost alcătuit de alte persoane, apare inevitabil plictiseala. Când implicarea sa este una mecanică sau din inerţie, dorinţă de răsplătire, constrângere, frică sau pentru a se raporta la tradiţiile oamenilor din jurul său, într-un mod exclusiv tradiţionalist, dispare treptat şi credinţa în Dumnezeu. Fără doar şi poate, omul formalist va fi predispus în orice moment să fie deranjat sau să se smintească, pe când cel implicat, va trece mult mai uşor prin orice etapă.

Apostolii care au scris Evangheliile nu au folosit aceeaşi cronologie şi succesiune de evenimente, ci fiecare este original în felul său. Totuşi, ei au luat parte real la aceste întâmplări, fapt ce exclude orice contradicţie. Modificarea textelor celor care au fost implicaţi în ceea ce au relatat, fără doar şi poate, produce undeva o contradicţie.

Hristos însuşi nu a încercat neapărat să uniformizeze vieţile propriilor Săi Apostoli şi Ucenici, ci doar le-a vorbit despre renaştere trupească, intelectuală şi sufletească. Vedem că modul în care El le-a predicat a fost cel mai fascinant din istoria omenirii de până atunci. Hristos nu i-a schimbat pe Apostoli cu absolut nimic, nici nu le-a cerut să se schimbe în mod expres, nici măcar nu i-a raportat la textul Evangheliei, pentru că mai târziu tocmai ei aveau să-l scrie. Hristos însuşi a raportat predica Sa la nivelurile de percepţie al Apostolilor şi Ucenicilor.

Activitatea Mântuitorului este una foarte profundă, mai ales că Evanghelia a fost raportată la oameni şi nu oamenii la Evanghelie. Lucrul acesta devine fascinant atunci când vedem că vieţile Apostolilor se schimbă categoric, prin propria lor voinţă. Rodul acestei renaşteri este provenit din strategia şi felul în care le-a predicat El învăţătura, într-o libertate absolută şi nu cu un tipic de conduite, o lege, un tipar standard sau limite bazate pe constrângeri.

De ce Hristos nu a căutat să omogenizeze caracterele, gândirea şi vieţile Ucenicilor?

Oamenii din creştinism încep să devină monotoni, să se disperseze în tot felul de fracţiuni şi grupuri majoritare sau minoritare, apoi să apeleze la reforme abia în prima jumătate a secolului al IV-lea. După anul 314, se încearcă forţat schimbare formei iniţiale a creştinismului, înlocuindu-se cu ritul comun. Epifanie de Salamina consemnează acest lucru şi spune: „Biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur” (Cartea„Panarion” p. 9, s.p. 9). Tulburarea nu avea să se termine atunci, în vremea lui Epifanie, ci avea să persiste şi să fie accentuată până în ziua de astăzi.

La nivelul de libertate conştientă, specific primelor 3 secole de creştinism, oamenii au perceput creştinismul ca un mod de renaştere a propriei lor vieţi, iar rezultatele au fost impecabile. Când s-a pus accentul pe lege şi centralizare tipicară, deja lucrurile s-au schimbat radical. La nivel subconştient, omul nu se poate raporta la nimeni mai bine decât la propria sa conştiinţă. Cel mai bun exemplu pentru el este acela ca însuşi să devină un exemplu. Altfel totdeauna va căuta refugiu, evadare sau ocolirea oricărei bariere impuse. Nici starea sa psihică nu devine mai bună, ci extrem de anxioasă, tristă, plină de remuşcări şi nemulţumiri. Hristos a fost singurul care i-a mulţumit pe toţi. Când politica a schimbat principiile fundamentale ale creştinismului lui Hristos, oamenii au devenit din ce în ce mai trişti. Ei nu-şi pot exprima simţirile, dar sunt conştienţi de ele, unii mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de nivelul percepţiei.

În primele 3 secole vedem un creştinism fără legi, fără tipic omogen, fără conduite şi discipline, în care fiecare creştin avea o implicare deosebită şi o conduită exemplară. Hristos cunoaşte într-un mod atipic, ieşit din comun şi fenomenal puterea de autodisciplinare pe care o are omul. Din acest motiv, El nu-i disciplinează pe Apostoli, ci le dă încredere în ei înşişi, că se pot disciplina singuri. El nu vine cu alte legi morale, ci le predică aceleaşi lucruri pe care le mai vorbiseră şi mulţi alţii în trecut, cu foarte mici diferenţe, dar care aveau să facă o diferenţă majoră între trecut şi prezent.

Dacă Hristos ar fi pus accentul pe moralitate, Apostolii ar fi devenit imorali; dacă ar fi pus accentul pe conduită, ei ar fi devenit curioşi să fie dezechilibraţi; dacă ar fi pus accentul pe un caracter protocolar, ei ar fi simţit nevoia să evadeze din strâmtorare, devenind beţivi. Aşa că, Hristos însuşi bea cu ei adeseori câte un pahar cu vin bun şi nici un Apostol nu devine beţiv. Asta pentru că abstinenţele impuse au născut mai mulţi beţivi decât au format cârciumile.

Vedem că Hristos nu pune accentul pe cuvintele Lui, şi mai apoi îi vedem pe Apostoli că pun accentul pe ele, într-un mod spectaculos şi total voluntar. El le explică, dar în acelaşi timp îi lasă să facă greşeli, să-l trădeze chiar, iar ei învaţă din propriile experienţe atât de multe încât ajung la desăvârşire şi niciodată nu-L mai părăsesc, nici chiar atunci când El avea să nu mai fizic fie printre ei.

Datorită importanţei pe care le-o acordă Mântuitorul tuturor Apostolilor şi Ucenicilor, adeseori numindu-i „fraţi” şi „prieteni”, vedem că fiecare sfat care începea cu „să nu…”, era perceput ca o protecţie, o povăţuire şi un mod părintesc de a-şi îmbrăţişa propriii copii. Dacă El îi numea robi sau slugi sau îi punea să-l numească stăpânul lor, atunci orice sfat care începea cu „să nu…” ei l-ar fi perceput la nivel subconştient „să da”.

Studierea subconştientului începe la o distanţă de 1800 de ani de propovăduirea lui Iisus Hristos, într-un mod relativ superficial. Constatăm că Hristos îşi dovedeşte subtil autocunoaşterea sa dumnezeiască, aplicând toate metodele compatibile fiecărui substrat al subconştientului. Multe încă nu sunt descoperite nici până astăzi.

Creştinul care se implică voluntar şi urmăreşte substraturile învăţăturilor mesianice, dintr-o perspectivă lipsită de constrângeri, nu va avea nevoie niciodată de consiliere psihologică. Toată Evanghelia poartă în esenţă posibilitatea de a-l forma pe fiecare om, independent de o abordare mecanică sau de vreo schemă ritologică. Cel neimplicat va avea nevoie de repere, neştiind ce-şi doreşte să fie el însuşi cu adevărat.

Reperul cel mai bun din primele 3 secole de creştinism a fost acela ca fiecare creştin să-şi desăvârşească propria sa viaţă, devenind cel mai util exemplu pentru el însuşi. Fără doar şi poate, orice situaţie în care ne aflăm o percepem sau înţelegem aşa cum suntem noi în momentul respectiv. Nu situaţia în sine este cea care trebuie schimbată, ci modul nostru de a percepe. Schimbând acest mod, orice situaţii în care ne aflăm se vor preschimba de la sine într-un fel cu totul deosebit.

Omenirea este frumoasă, cu multitudinea de evenimente, personalităţi distincte, caractere sau conştiinţe, care vieţuiesc pe acelaşi pământ. Cel mai liniştitor mod de a fieste acela când percepţia, înţelegerea, viaţa, gândirea, temperamentul, ceea ce mă reprezintă şi tot ceea ce face parte din mine însumi devin frumoase. Aceasta este cheia care va deschide uşile bunătăţii şi renaşterii omeneşti. Toate celelalte vor veni de la sine.

 

 

 

Capitolul 3.

EFECTUL INCONŞTIENT AL GÂNDURILOR

Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El are un potenţial uriaş în orice simţ sau Daruri pe care le are de la Dumnezeu Creatorul, doar că trebuie să le redescopere în ordine, în timp şi cu discernământ.

Cele mai limitate creaţii pe care le poate face omul sunt gândurile. De cele mai multe ori, ceea ce gândeşte se datorează influenţelor dobândite prin toate simţurile. Gândurile nu sunt negative sau pozitive, bune sau rele, ci pur şi simplu sunt gânduri influenţate într-o mare măsură, şi tot în aceeaşi măsură sunt doar imaginare.

Atunci când omul dobândeşte capacitatea de a ignora gândurile – şi vom înţelege ce înseamnă – fie că le crede negative sau pozitive, după limitele cunoaşterii sale dintr-un anumit moment, imaginaţia nu va mai naşte curiozităţi pe care să le urmeze. Atunci când le ignori, gândurile rămân inofensive.

Starea de a te implica în ceea ce nu eşti, desprinzându-se de ceea ce eşti cu adevărat, îţi poate dovedi una dintre iluziile imaginaţiei. Pentru a înţelege mai uşor ce înseamnă acest lucru, să ne imaginăm doi struguri, unul alb şi celălalt negru, ambii având boabe mari. Celui alb, categoric, îi vom da gustul dulce-acrişor, iar celui negru, gustul acru. Dacă nu va fi vremea strugurilor, când citeşti aceste rânduri, sigur îţi va fi poftă de acea aromă a strugurilor albi. Prima dată, iluzia gândului ne face să le dăm culoare şi splendoare, iar adâncirea în gânduri ne va determina să le dăm rafinamentul gustului celui alb şi acreala celui negru.

Una dintre cele mai simple balanţe de concluzii ale omului este că tot ce are culoarea albă reprezintă pozitivul, iar ceea ce are culoare neagră, bineînţeles, simbolizează negativul. Dacă am fi ignorat gândul în momentul de debut al catalogării strugurilor, încă puteam conştientiza că aceştia nu există, nu au culoare, nici gust şi nici o importanţă materializabilă. În viaţa reală, simbolurile au rolurile lor bine definite, dar, în iluzie, nici spaţiul în care se desfăşoară nu există în mod real şi nici nu pot avea o simbolistică, până ce omul nu-şi pierde vremea să le analizeze.

Gândul lăsat liber, chiar cu o plăcere de a-i analiza iluziile sale, poate crea singur două influenţe, una pozitivă şi alta negativă. Când le dai frâu liber şi te adânceşti în ele, cam atunci când nu ai implicare în nimic concret, cele două influenţe se pot contracara între ele, ceea ce anumite confesiuni religioase numesc „războiul dintre gânduri”. Momentul în care tabăra pozitivă iese învingătoare din acest război trebuie să ne determine să ne adresăm două întrebări logice. Cuvântul „logic” i-ar deranja pe unii dintre semenii noştri, dar pe parcurs vom înţelege de ce îl folosim. Până atunci, prima întrebare logică este: Cine cu cine se bate în această imaginaţie? Două părţi ale unui singur gând. Este asta o educaţie sănătoasă, din punct de vedere raţional, devreme ce gândurile nu există şi nici armele imaginare care se îndreaptă una spre alta? Fireşte, până la momentul adâncirii, ele sunt simple gânduri inofensive, care nu există în mod real, decât sub forma unor iluzii. Astfel, timpul util devine folosit într-un scop inutil.

Cheia luminării minţii nu este nici pe departe bătălia dintre două lucruri imaginare, dar nici victoria care nu există în mod real, ci tot imaginar. Cheia care poate elibera de multe „ispite” este a nu te adânci în nici un gând încă din momentul de debut. Unii oameni, pentru că nu au fost învăţaţi să se desprindă de viaţa imaginară şi să se înrădăcineze cât mai profund în viaţa conştientă şi reală, ajung la un moment dat să vorbească singuri.

Eliberându-te de poverile pozitive sau negative ale gândurilor, amândouă fiind ficţiuni care-ţi răpesc într-o oarecare măsură din timpul constructiv, poţi înţelege ce înseamnă să trăieşti în prezent, adică să fii conştient. Prezentul nu se desfăşoară acum, ci în permanenţă acum începe. În cele ce urmează va fi vorba despre problema psihozelor şi de „binele care face rău”, dintre care unul este adâncirea în irealitate şi zăbovirea între lucruri imaginare.

Omul se poate elibera singur de gânduri printr-o respiraţie adâncă şi schimbarea monotoniei cu o stare de implicare conştientă. Astfel, poţi rosti o singură dată, cu bucuria eliberării: „Doamne!”, să respiri o dată sau să bei o gură de apă care a stat liniştită într-un pahar, ceea ce te ajută foarte mult să te trezeşti la viaţa reală, neraportat la ficţiunile imaginaţiei sau la ce vezi sau afli. Această neraportare la absolut nici o concluzie îi dă un potenţial foarte mare conştiinţei de a înfăptui un nou început, oricând şi oricum. De asemenea, trebuie să ştim că şi concluzia este tot o limită a convingerilor de până în prezent şi tot o imaginaţie.

Mintea omului nu poate fi oprită niciodată. Tot aşa nici gândul nu stă, chiar dacă dispare o scurtă perioadă de timp, are grijă imaginaţia să reapară, nu-ţi face probleme pentru asta. „A-ţi sta mintea în loc” este un proverb care se referă la un grad mai mic sau mai mare al nebuniei, dar nici atunci gândul nu dispare cu desăvârşire, ci capătă alte nuanţe mult mai „implicate” în crearea de influenţe asupra realităţii raţionale a omului, şi majoritatea sunt doar subiecte fictive, ireale.

Ce face imaginaţia când noi dormim? Creează vise în mod continuu, chiar dacă pe unele nu le mai ţinem minte. Dacă nu te adânceşti în imaginaţie, nici visul nu te poate influenţa. El nu este o influenţă materializată sau care poate să te domine, dacă îl limitezi la ceva inexistent, ireal, sau care nici nu ajută şi nici nu dăunează, dacă nu-l iei în seamă. Omul are atât de multe părţi ale conştiinţei sale, darurile naturale ale Creatorului, încât cele mai naive influenţe de care ne-am putea agăţa sunt gândurile de ziuă sau visele, adică gândurile nopţii.

În orice moment al zilei, efectul imaginaţiei este acela de a te desprinde un timp de viaţa reală, de ce se petrece sau de ce poţi face. Vedem că unii oameni ajung să creadă în fiinţe imaginare şi acesta se discută la nivel internaţional, încă din antichitate. De ce cred ei asta şi de ce sunt atât de convinşi de existenţa lor, căutând surse şi resurse şi orice le-ar putea dovedi existenţa? Pentru că cea mai mistică parte a minţii este imaginaţia.

Mintea are două părţi componente: memoria şi imaginaţia. Printre multe alte lucruri pe care le poate face, mintea ne ajută să păstrăm informaţii, iar imaginaţia să le aprofundăm până la un anume punct al cunoaşterii, adică până la nechibzuinţa şi limitele fixate ale ambiţiei. Atunci când întrebuinţăm imaginaţia într-un mod defectuos, tot aşa şi rezultatele sale vor fi aleatorii sau accidentale. Haosul imaginar îi determină pe unii oameni să se manipuleze între ei prin ficţiune, pentru că găsesc punctul slab şi vulnerabilitatea celuilalt sau chiar a unor mase mari de oameni.

O expresie folosită de secole este aceea de „imaginaţie bogată”. Imaginaţia nu poate fi nici bogată, nici săracă, ci depinde de potenţialul cu care o foloseşti, în scopuri reale sau în scopuri imaginare care, ori nu le realizezi, ori sunt irealizabile. Din acest motiv apare traiectoria ambiţiilor. Eşti conştient într-o oarecare măsură că nu poţi realiza, dar te încăpăţânezi că vei putea înfăptui, crea sau descoperi. Ambiţia este una dintre acţiunile nechibzuite ale omului. De multe ori sunt lucruri pe care trebuie să le realizezi şi le ignori; iar acelora care nu ar reprezenta ceva existenţial pentru tine, le acorzi o atenţie deosebită şi apoi descoperi că doar ai pierdut timp, fără să compensezi eforturile.

Imaginaţia nu poate fi bună sau rea, dulce sau sărată, influentă sau neinfluentă, decât dacă te preocupă în mod special ficţiunea. Poţi face asta să scapi de plictiseală, dar este cel mai slab mod de a te implica în propria viaţă. Trăim să ne bucurăm de multe şi să ne folosim cu ceva din această călătorie prin viaţă, nu să ne plictisim. Plictiseala poate fi înlăturată cu orice altceva, într-un mod constructiv, dar nicidecum cu un mod fictiv şi ireal de raportare la viaţă. Fireşte, sunt şi oameni care s-au distanţat de diferite stări negative şi evenimente nefericite prin care au trecut, aducându-şi aminte de întâmplări frumoase sau imaginându-şi diferite lucruri. Nu este nimic în neregulă. Toţi ne imaginăm 24 de ore din 24, chiar şi când dormim, însă, dacă mare parte din zi suntem mai mult timp preocupaţi de irealitate, atunci chiar este o problemă.

Dacă te dezlipeşti de gânduri şi imaginaţia cu roade fictive, poţi trăi prezentul absolut şi-ţi poţi fructifica potenţialul, care este nelimitat în creştere, pe toată perioada vieţii, indiferent cu care simţuri sau părţi l-ai folosi. Aici putem constata că nu aduce nici un beneficiu întrebarea „cutare s-a mântuit?”, dacă noi nu trăim propria lucrare, la un nivel ridicat al potenţialului, în absolut tot ceea ce facem. De aceea, să nu avem niciodată scopuri, nici măcar de a ne mântui. Scopul fixează limite, direcţii, dar nu poţi fi pe deplin conştient dacă poţi merge pe liniile strâmte, auto-trasate. Scopul de a te mântui apare din cauza ideii că mi-ar plăcea asta. Atunci când te aşezi pe tine în primul plan, lucrezi pentru tine şi pentru că ţi-ar aduce un beneficiu, începe să se schimbe gândul în egoism – o altă lucrare a imaginaţiei scăpate de sub auto-control.

 

Capitolul 4.

DEVOŢIUNEA VOLUNTARIATULUI

 

Atunci când îmbrăţişezi creştinismul, dar în prim plan eşti tu, chiar dacă spui cu vorba că este Hristos, vei avea nevoie de foarte multe argumente şi în permanenţă altele noi. La un moment dat, setea de argumente naşte nesfârşite curiozităţi, dorinţa de a te ruga aproape continuu, dar în mod plictisitor, fără rezultate, încât, pronunţând repetitiv formule, apare neîncrederea în tine însuţi. Creştinismul lui Hristos nu sufocă viaţa unui om, tocmai pentru ca fiecare să nu-şi înlocuiască absolut cu nimic încrederea în sine.

În momentul în care multele argumente creează subconştientului starea de suprasaturaţie sau plictiseală, apare dorinţa de a găsi o certitudine în cel mai mistic mod posibil: miracolele. Căutarea minunilor apare după ce ne desprindem de conştiinţă, nu o folosim la capacitatea ei reală, iar nivelul nostru de implicare interioară este foarte redus. Din acest motiv, pierdem pe drum noţiunea de voluntariat şi cerem ca totul să se petreacă din senin, după cum ne dorim.

Ei bine, dacă argumentul nu a făcut ordine, minunea cu atât mai mult va crea o iluzie de uimire temporară. Uimirea se răceşte în timp şi iarăşi revine setea de a căuta numai minuni, până ce ne plictisim din nou şi devenim indiferenţi, inactivi sau incapabili de a gestiona o situaţie.

Iniţial, căutarea minunilor multe şi dese induce o plăcere deosebită şi o garanţie mai mare decât argumentele. Ce înseamnă pentru un om care nu a fost echilibrat în direcţiile precise? Se abate la toate teoriile, meseriile, cunoştinţele, învaţă din multe câte puţin, dar nu foloseşte nimic la nivelul profesionist. Ce se poate întâmpla atunci când el constată că una dintre multele minuni în care a crezut este falsă? Cade instantaneu în ateism. Şi de ce spunem cade? Pentru că parcursul său printre argumente, învăţătură, trăire, implicare şi tot ce l-ar fi putut ţine prezent în viaţa reală l-au dus în permanenţă într-o coborâre incertă şi nu într-o urcare realistă. Fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o persoană care să nu observe mai nimic din sfaturile lui Hristos, în afară de minuni şi paranormal. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, în general, omul devine mai receptiv la situaţiile miraculoase şi la ştirile care nu se referă în exclusivitate la el sau la o situaţie prin care ar putea trece vreodată.  

Acest fel de abordare dovedeşte că persoana nu s-a dăruit creştinismului, ci a dorit să-şi dăruiască lui creştinismul. Pentru el nu Hristos a fost în primul plan al creştinismului, ci dorinţele sale proprii, scopurile, poftele şi plăcerile. De aceea, mulţi dintre căutătorii de minuni au alergat toată viaţa după aşa ceva, iar spre sfârşit, şi-au pierdut treptat cheful şi au plecat din această viaţă foarte indiferenţi sau mai necunoscători decât au intrat în creştinism. Asta nu din vina lui Hristos, nu din vina Apostolilor, a creştinismului în general, ci a felului în care, pentru individ, dorinţele sale au fost totul, iar cuprinsul creştinismului nu a reprezentat altceva decât crearea unei forme de auto-slujire.

Unii oameni nu îmbrăţişează creştinismul, eliberaţi de propriile plăceri, chiar şi bune în aparenţă, dar folosite într-un fel extrem de pătimaş. Aceştia, la un moment dat, ajung să se mânie la propriu când nu li se îndeplinesc dorinţele, adică motivele pentru care ei aleg această confesiune, fără să aibă vreo precizie în viziuni. Practic, nu ei slujesc creştinismului, ci creştinismul trebuie să le slujească mofturile lor. Ei bine, nici un meşter care nu pune suflet şi dăruire de sine în arta pe care o face nu va face o artă perfectă şi niciodată nu va căuta perfecţionarea şi profesionalismul. În creştinismul realist, nu poate fi vorba de limite de acest fel –„cunosc, am ajuns până aici, de acum pot să dorm liniştit”. Nu, dimpotrivă, un meşter dăruit nu se mulţumeşte niciodată cu nivelul potenţialului său actual, ci caută să sporească permanent.

Este cineva care ar avea puterea să-i ceară lui Dumnezeu exact ceea ce nu-şi doreşte? Este cineva care are puterea să nu ceară chiar nimic? Acela este apogeul voluntariatului, în care mă implic fără să aştept ceva anume. În caz contrar, bunăvoinţa dispare, este acaparată pe deplin de cerinţe şi pretenţii, mai mari decât ceea ce oferim sau decât ardoarea cu care ne implicăm. Aici putem vedea că, de multe ori, trăim creştinismul de parcă el ne este o descoperire datorată nouă, iar Hristos devine un angajat cu normă întreagă, care are obligaţia permanentă de a face tot ceea ce nu facem noi. Ce ireal de frumos ar fi fost să se întâmple aşa şi totul să pice din cer… Atunci, unde ar mai fi logica hărniciei? Nicăieri.

Hristos le spune Sfinţilor Apostoli, luceferii creştinismului din toate timpurile: „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. Ce frumos! Şi nu au dus lipsă de nimic, dar unii am ales să ne trăim prezenţa în creştinism de parcă noi l-am ales pe Hristos, pentru ce ne place nouă, nu pentru ce i-ar plăcea şi Lui. Uneori vedem că nu ne cunoaştem rolul imens în acest creştinism, tocmai pentru că alţii ne-au limitat la nivelul de copii, care doar cer şi nu depun nici un efort pentru a obţine. Chiar şi aşa, nu trebuie să deznădăjduim sau să aprofundăm coborârea, pentru că la momentul potrivit vom înţelege mai mult decât ne închipuim.

Ce înseamnă să fii cu adevărat creştin? Să te dăruieşti cu implicare în creştinism, precum o face orice voluntar din orice altă instituţie. Vedem că pentru societăţile lumii putem fi voluntari, dar pentru noi înşine nu putem fi. Totul se rezumă la scopurile noastre, care, după o vreme, se dovedesc a nu fi fost dintre cele mai bune şi le abandonăm. Atunci este uşor să abandoneze cineva un scop, după ce nu-i mai trebuie, dar, când ţinea de el ca de lumina ochilor, crezând că are să dureze o veşnicie, bineînţeles că Dumnezeu era vinovatul dacă nu se îndeplinea. Dumnezeu nu face lucruri inutile, doar pentru că ne plac nouă pe moment.

De ce după o vreme vedem că cerinţele noastre „înalte”, adresate lui Dumnezeu mai mult cu iz de impunere „vreau aici şi acum”, devin neinteresante şi treptat alegem să renunţăm la ele? Pentru că ne-am raportat la o situaţie şi la o circumstanţă din acel moment. Viaţa rareori îşi repetă cursul şi chiar dacă se întâmplă ceva într-un mod repetitiv, vom vedea că circumstanţele sunt mereu diferite. Împrejurările sunt limitele peste care nu credem că vom trece sau că nu se poate trăi fără împlinirea cutărei realizări. Asta numai pentru că ceva ne-a constrâns, ne-a impus o limită. De aceea trebuie să continuăm parcursul nostru spre desăvârşire şi să putem înţelege cât de minunat este parcursul unui creştin cu adevărat implicat.

Avem pildele Sfinţilor Mucenici. Unora dintre noi li se pare că Mucenicia este cea mai grea şi josnică modalitate de a-ţi afirma apartenenţa în creştinism, şi-l judecă pe Dumnezeu „de ce nu s-a implicat să-i salveze pe acei oameni”? Unde era El? De ce nu a reacţionat? De ce a îngăduit aşa ceva? Este ceva oribil! În schimb, cei ce au luat Mucenicia au trăit-o, au trecut prin ea şi nu şi-au adresat aceste întrebări. Dacă ar fi făcut-o, oricând puteau renunţa la creştinism, pentru a mai trăi câţiva ani. Ei nu l-au judecat pe Dumnezeu, ci au ales să fie voluntari absoluţi. N-au venit în creştinism cu pretenţii mai mari decât aporturile, ci dimpotrivă, au adus aportul suprem şi n-au mai judecat pe nimeni pentru nimic.

Avem multe de experimentat, până a înţelege ce înseamnă să fii creştin de bunăvoie. Mucenicii nu au venit în creştinism determinaţi de nici un scop şi tot aşa au plecat. Credeţi că au luat mucenicia pentru că le convenea să se mântuiască? Dimpotrivă, şi-au îndeplinit misiunea şi n-au înlocuit voluntariatul cu scopurile. Trebuie să recunoaştem că nu-i dată oricui tăria de Mucenic, până nu devine mai puternic decât scopurile sale de scurtă durată.

Când omul devine un scop şi nu are scopuri mai mari decât cele pe care le oferă, se dezbracă cu adevărat de sine însuşi, de orice interes, egoism, egocentrism, dualism şi altele. El devine el şi atât, fiind fericit pentru darurile naturale, pe care le are de cultivat. Dimpotrivă, tocmai atunci când pleci la drum cu scopurile şi interesele stabilite, parcă nu se împlinesc, nici de le-ai ruga frumos. Oare de ce? Pentru că nu sunt scopurile vieţii noastre, ci ale egocentrismului, care, din orice unghi ar fi privite, nu sunt altceva decât o mândrie a unui copil care încă mai crede că tot ce-şi doreşte trebuie îndeplinit numaidecât.

Uneori, scopurile prea multe şi prea mari îl împiedică pe om să se maturizeze. Copilul crede că tot ce vede i se cuvine, nu trebuie să muncească pentru nimic, ci pentru el sunt create. După ce trec anii, se maturizează natural şi îşi schimbă principiile, modul de a gândi, de a obţine cutare lucru prin propriile forţe şi vede că viaţa lui, în sfârşit, capătă un contur. Îi place că este independent financiar, dar, după ce apar copiii, încep să curgă şi lipsurile. Abia atunci înţelege şi el ce înseamnă să ceri şi să nu te implici, fie că eşti prea mic, apoi intervine lenea absolută a multor adolescenţi. Oare, nu a fost şi el la fel? Ba da, dar, pentru că priveşte cu ochii lui, vede conflictul ireal dintre generaţii. Abia acum vede şi el că este şi greu, dar şi frumos să fii părinte. Parcursul vieţii fireşti ne învaţă, dacă luăm lecţii de la tot ce se petrece în jurul nostru, ce înseamnă să fii un creştin adevărat şi nu un copil nesăţios.

Capitolul 5.

EMOŢIA FURIEI (MÂNIA)

 

Excesul de supărare, frică sau disconfort duce la starea de furie sau de mânie. Această stare, deşi nu este deloc plăcută pentru persoana care o experimentează, este totuşi un rău voit pe care şi-l face singură. Orice om este conştient că, în momentele de furie, nu poate să fie nici atent, dar nici să se relaxeze în vreun fel sau altul.

Furia apare prin mecanismele cognitive ale omului, precum:

• memoria – îşi aduce aminte o jignire;
• senzaţia – i se pare că i-a fost spus un cuvânt care nu este deloc binevenit;
• imaginaţia – i se pare că acea jignire este mai mare decât în realitate, pentru a o ignora;
• limbajul – apelează la replici pe măsura atacului.

„Aprofundând” stările furioase în care se află, omul destabilizează atât întregul organism, cât şi procesele reglatoare pe care le deţine, printre care: motivaţia – deşi nu are prea multe argumente pentru a-şi face rău singur, el se încrede într-unul sau în câteva presupuse argumente, pentru a jigni la rândul său; afectivitatea – renunţă la orice formă de afecţiune, compasiune sau prietenie, pe o durată temporară, înlocuind totul cu senzaţia că este afectat. În realitate, nimeni nu poate să fie afectat de o jignire atât de mult cât îşi poate închipui; voinţa – îşi doreşte să se apere, să câştige o dispută sau să apere pe cineva apropiat, lucru care va accentua conflictul şi nicidecum nu-l va aplana; atenţia –omul mâniat se concentrează în momentele de furie doar într-o singură direcţie şi cu un singur scop, fapt care îi amplifică exponenţial starea de iritare; temperamentul – schimbarea completă a felului paşnic sau liniştit de a fi într-unul agresiv, verbal în fază de început şi fizic într-o stare conflictuală mai avansată, acest lucru cauzând creşterea circulaţiei sanguine şi, mai devreme sau mai târziu, poate determinând accidentul vascular, infarctul sau decesul.

În momentele de furie, toate simţurile sunt paralizate parţial, precum şi procesele de creativitate, aptitudine sau chiar caracterul propriu al individului. Înainte de a cădea într-o capcană a furiei, este bine pe cât se poate să apelăm la funcţia de autocontrol şi de ce nu, la ignorare totală a stimulului. Nimeni nu este atât de rău, încât să ne determine să fim furioşi, cât este factorul care l-a determinat să fie agresiv faptic sau imaginar – verbal. Capacitatea de a gestiona situaţiile în care ne aflăm aparţine discernământului, dar se obţine prin puterea raţiunii.

Atunci când devenim furioşi, este o dovadă că nu ne stăpânim şi nu ne controlăm temperamentul suficient de bine, încât să nu ne poată tulbura nimeni rutina liniştită a momentului prezent. Din acest motiv, furia de moment nu este într-o legătură desăvârşită cu prezentul, ci cu trecutul sau cu viitorul imaginar. În cele din urmă, după câteva ore sau mai mult, fiecare parte a acestui conflict constată că nimic nu mai merge cum trebuia în propria sa viaţă şi va avea tendinţa să aprofundeze starea, dând vina pe cineva. Vinovăţia, în consecinţă, nu aparţine celui ce a greşit într-o vorbă, ci celui care devine furios.

Pentru a putea gestiona stările nervoase, este necesar să cunoaştem emoţiile şi să le folosim ca atare. Emoţiile oamenilor sunt percepute în două feluri: pozitive şi negative, însă în realitate pot fi folosite într-un mod pozitiv sau negativ.

Emoţiile percepute negativ:

• Tristeţea, regretele sau supărarea;
• Desconsiderarea, dezgustul sau dispreţul;
• Nesiguranţa, teama, frica sau spaima;
• Suferinţa sau durerea;
• Părerea de rău sau ruşinea;
• Furia sau mânia.

Felul emoţiilor pe care le trăim este generat de starea în care ne plafonăm în acel moment şi se poate schimba în orice moment din negativ în pozitiv. Starea de bine este lesne de dobândit de către oricare om, pentru că este mult mai atractivă decât starea sau părerea de rău. Aceasta din urmă poate fi adresată către o persoană sau grup de persoane din exterior către mine, şi de cele mai multe ori are un fundament trecut de timp şi mai puţin de viitor.

Emoţiile percepute pozitiv, care sunt şi procese reglatoare:

• Bucuria şi fericirea;
• Aprecierea abilităţilor personale sau ale altor persoane;
• Curajul şi bunăvoinţa;
• Ignorarea stării de suferinţă;
• Aflarea de modalităţi constructive, posibilităţi sau oportunităţi;
• Aplanarea sau medierea;
• Conştientizarea, conştiinciozitatea;
• Dragostea, pacea, împăcarea.

Aceste stări variază în funcţie de voinţa omului. Dacă el nu-şi doreşte să fie jignit, nu va fi jignit de nici o vorbă, oricât ar fi de negândită în momentul formulării de persoana care trece printr-un moment de inconştienţă. Pe de cealaltă parte, persoana care receptează şi reformulează jignirea o face tot într-un moment de inconştienţă. Singurul moment care opreşte parcursul emoţiilor spre furie este procesul de conştientizare. Nimeni nu oferă jignire, dacă nu se simte constrâns de o jignire.

În momentul în care devii absolut conştient, înainte de a cădea pradă furiei, ai experimentat propria aptitudine de a anticipa îndreptarea situaţiei. Furia este o stare generată în grabă şi tot la fel poate fi oprită, în grabă. Observăm adeseori că oameni simpli, fără prea multă pregătire sau cultură, reuşesc să-şi păstreze echilibrul şi să nu se lase afectaţi din cauza unor lucruri banale. Această capacitate depinde de controlul propriei voinţe.

Comportamentul impulsiv nu se moşteneşte genetic, însă poate fi dobândit prin educaţie, de la cel puţin unul dintre părinţi. Copilul încă folosind conştiinţa implicită, adică starea de debut a conştiinţei propriu-zise sau conştiinţa simplă, reflexivă, care se găseşte şi la animale, adună tot felul de informaţii din casă şi mai puţin din societate. Aici îşi formează reperele şi alege un model de urmat, chiar şi într-un mod inconştient. Mulţi părinţi dau vina pe societate pentru nereuşitele copiilor, însă ignoră propria lor vină de a le impune să facă ceva, cu furie, crezând că aşa se fundamentează cunoaşterea. Aceasta a fost una dintre problemele critice în care regimul comunist a împins omenirea.

Constrâns de unul dintre părinţii furioşi, copilul poate avea rezultate bune, dar după momentul adolescenţei, părintele îi reproşează: „vezi, dacă nu te educam, nu ajungeai ceva în viaţă”. Sunt o mulţime de părinţi care îşi tratează copilul ca pe o completare a propriei lor personalităţi, nu ca pe nişte oameni în formare, care-şi definesc propria lor personalitate. După o vârstă, copilul care odinioară făcea anumite lucruri foarte bine din reflexe mecanice descoperă că a dobândit un dezechilibru, adică acela de a deveni furios extrem de repede.

Când copilul devine furios, un părinte care nu este deloc echilibrat şi nu oferă un exemplu de cumpătare se va înfuria pe furia acestuia. Fiind mai nepregătit pentru a ţine piept unei confruntări, copilul poate să cedeze şi aduce satisfacţie părintelui său. Acest succes este doar pentru un moment, pentru că părintele a reuşit să-i distrugă echilibrul propriului său copil. El nu este conştient, însă acţiunea desfăşurată este un atac la adresa celui mic. Din acelaşi motiv, durata de viaţă scade considerabil în ultima perioadă, pentru că suntem formaţi, încă din copilărie, să ne deprindem cu ura sau cu mânia.

Omul ajuns la maturitatea fizică nu este neapărat matur psihic. Acest lucru stârneşte înşiruite polemici între generaţii (conflictul dintre generaţii), în care cel mai în vârstă se crede superior celui mai tânăr. Un înţelept în adevăratul sens al cuvântului nu se crede superior nimănui, dar nici inferior, ci o parte egală a unui dialog. Principiul egalităţii dintre două persoane, indiferent de diferenţa de personalitate sau de vârstă, nu va stârni conflicte.

Furia porneşte foarte uşor la oamenii care sunt dependenţi de stări sau nevoi precum: alcoolul, tutunul, habotnicismul sau fanatismul religios, dorinţa permanentă de a fi sluga banilor, progresele luxului şi mai ales o viaţă deloc echilibrată. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul persoanelor care nu-şi îndeplinesc nevoile fireşti ale vieţii organismului. În imaginaţia că pot trăi în afara trupului, cu timpul, printre decăderile frecvente pe care ajung să le experimenteze, se numără şi cele nervoase.

Mânia, într-adevăr, vine din exterior, însă echilibrul propriu ne poate ajuta să nu-i dăm curs. Omul are această capacitate spirituală de a putea rămâne liniştit şi paşnic în orice situaţie, dar numai dacă îşi doreşte cu adevărat.

Expresia „Doamne, îndepărtează mânia de la mine”nu a îndepărtat-o de la nimeni decât pentru un scurt moment. Reformularea expresiei „Doamne, dă-mi putere pentru că vreau să nu mă mânii” şi a deveni conştient pentru ceea ce-mi doresc cu adevărat mă vor face imun în faţa oricărei stări de furie. Se pune foarte mult accent pe credinţă, însă Hristos a pus cel mai mare accent pe voinţă. Credinţa este un factor, dar voinţa proprie reprezintă totul din ceea ce ne defineşte, facem sau gândim.

Se pot reabilita singuri oamenii care au deprinderi grăbite spre furie? În mod firesc, categoric că se pot îndrepta. Degeaba stai cu cartea de rugăciuni continuu în mână, dacă nu-ţi petreci mai mult timp fructificându-ţi voinţa faptic.

Majoritatea oamenilor care se roagă mecanic devin furioşi dacă sunt întrerupţi sau deranjaţi. Ei bine, rugăciunea mecanică este una nervoasă, din care în orice moment schimb pacea cu bâta. Dacă rugăciunea este una conştientă, în orice moment poate fi întreruptă şi reluată, fără ca omul să se simtă deranjat de ceva. Senzaţia că ceva mă deranjează vine tot din impulsul inconştient că viaţa mea, felul de a fi şi de a mă organiza sunt într-o stare deranjată.

Unii teologi formatori de opinii greşite despre puterea omului de a se chivernisi pe sine însuşi dau vina pe diavol când vine vorba de mânie. Teologii din istorie, care au dorit să îndrepte ceva, nu au dat vina pe nimeni, ci au găsit cauza propriilor noastre nereuşite sau stări negative în felul de a ne impune propria voinţă în propria viaţă. Din acelaşi motiv, Hristos nu învinuieşte exteriorul pentru problemele din interior, ci spune: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei, cap. 7, vers. 12). Proverbul românesc coincide perfect cu acest sfat mesianic: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Nimănui nu-i place să fie înfuriat, nici să devină furios. Principiul reciprocităţii, în îndreptarea paşilor spre împăcare şi nu spre furie, este acela de a nu reacţiona furios, oricât ar fi de furios celălalt. Prin acest fapt, o mare parte din furie poate fi domolită.

Nimic nu este cu neputinţă, dacă omul are voinţă mai mare decât reacţiile instinctive. În schimb, deformarea personalităţii spre egocentrism, atât în cele cotidiene, cât şi în cele duhovniceşti, te face să devii furios pe oricine nu rezonează perfect cu propria ta personalitate, cu modul tău de a gândi, a crede sau de a fi. Oamenii nu pot fi identici, ci numai asemănători. Totuşi, nici punctele care ne unesc, dar nici cele care ne despart, nu pot avea influenţă asupra conştiinţei de sine, ci numai asupra conştiinţei implicite.

În perioada comunistă, expresia „ce mănânci, aceea eşti” avea o mare notorietate. Astfel, omul uită să existe, pentru că trebuie să mănânce, să se teamă ca nu cumva să-i lipsească mâncarea, în timp ce devine indiferent dacă-i lipseşte cu desăvârşire raţiunea. În consecinţă, omul este ceea ce gândeşte, şi prin felul în care îşi îmbogăţeşte conştiinţa, poate să se schimbe în orice moment şi să se bucure sau să fie fericit.

Cât de folositor este un om care reuşeşte să evite un conflict? Într-adevăr, sunt lucruri conflictuale în orice moment din viaţă, iar contradicţia are locul şi rolul ei în istorie, în religie sau, mai ales, în viaţa personală. Nu ţine totul doar de intuiţie, ci de mulţi alţi factori, mecanisme psihice şi abilităţi umane. Dumnezeu l-a făcut pe om atât de complex, încât nici la ora actuală nu sunt cunoscute o sumedenie de capacităţi pe care le are această creaţie, nesemnificativă judecând după statură. Totuşi, lăsând de o parte ideea parcursului evoluţiei ştiinţifice şi medicale, încă din antichitate s-a descoperit această capacitate a fiecărei persoane de a reuşi exclusiv prin propria voinţă să-şi prefacă starea lăuntrică dintr-una de tulburare într-una de pace.

Bagajul genetic al fiecăruia, cu felul în care reacţionăm la stimulii din exterior, ne însoţeşte întreaga viaţă. În acelaşi timp, pornind de la emoţiile native, ne putem dezvolta abilitatea de gestionarea reacţiilor sau modul în care interpretăm o emoţie ca fiind sau nu una negativă. Cea mai nocivă reacţie la furie este a celui care are un temperament coleric.

Un alt factor care determină vulnerabilitate mare în faţa furiei este a trăi din inerţie, fără să ne cunoaştem pe noi înşine. În acest sens, este necesar să ne cunoaştem propriile semnale care avertizează în mod natural apariţia unei stări de disconfort, care poate duce la mânie. Cunoscându-ne pe noi înşine, vom reuşi să oprim furia încă în stare controlabilă sau să o blocăm la acel nivel, până scade şi gradul de tensionare a temperamentului celeilalte persoane. Victoria în faţa oricărei astfel de stări este cumpătarea. Chiar dacă ne pierdem liniştea pentru un moment, măcar să nu ne înfuriem şi să pierdem orice control asupra noastră.

O dată căzuţi în extrema furiei, nimic nu mai funcţionează de nici un fel: nu putem învăţa, aplana conflicte, nu putem lua decizii corecte, vocabularul va deborda de cuvinte pe care s-ar putea să le regretăm ulterior şi cădem pradă multor alte lucruri dăunătoare. Din cauza acestui blocaj în care ne poziţionează furia, o putem cataloga ca fiind mama tuturor răutăţilor care sunt sau urmează să apară. În aceeaşi măsură, cunoscând ceea ce putem face fără să ne înfuriem absolut deloc, prin simpla voinţă de a face lucrurile să evolueze în bine, vom reuşi.

Eşti într-o confruntare cu o persoană furioasă? Încearcă să-i accepţi descărcarea furiei într-un mod cât mai acceptabil pentru el. Nu-i da replică, pentru că aşa cazi în aceeaşi prăpastie. La un moment dat, singur îşi va da seama unde a greşit, şi în această situaţie, nu-l întoarce înapoi, reproşându-i. Bucură-te că şi-a spus toată nemulţumirea şi lasă lucrurile să decurgă de la sine.

Pacea naşte pace. În nici un caz nu se va aplana nimic, dacă vei ignora acea persoană, ci, dimpotrivă, vei fi considerat vinovat sau laş. Retragerea prin ignorare nu face decât să înteţească furia. Aşteaptă un moment, vino cu o soluţie scurtă, pentru că omul furios nu este capabil să facă faţă filozofiilor lungi. Din ce simplifici dialogul, va fi diminuată şi starea sa de furie, întâi spre a-şi menţine doar supărarea şi apoi spre a reveni la normal.

Cu toţii am fost furioşi în viaţă. Pentru că am trecut prin această experienţă, subconştientul a păstrat o informaţie de care foarte puţin suntem conştienţi uneori. Aţi observat că în momentele conflictuale, convingerile complică lucrurile? Fiecare îşi dă replica dorită, din perspectiva propriei convingeri şi, de regulă, sunt mai multe în momentul furiei. Din cauza aceasta, neputinţa gestionării propriilor convingeri şi direcţionarea lor spre un parcurs pozitiv duce numai spre stări conflictuale. Aici trebuie să stăpânim foarte bine noţiunea de integrare şi de adaptare.

Trăind eu în mine însumi, închis doar pentru binele meu, „pentru liniştea mea”, nu găsesc nici integrarea, nici adaptarea, ci doar izolare, tristeţe şi dezechilibru. Să mă dezbrac de egocentrism, chiar şi de convingerile bune, dându-le la o parte dacă situaţia în care mă aflu o cere, ţine de capacităţile dobândite de a face faţă orgoliului, adică celei mai dăunătoare convingeri, atât pentru sănătatea mintală, cât şi pentru cea fizică.

Convingerile care, la un moment dat, duc spre furie sau oricare altă emoţie negativă sunt convingeri personale care împiedică integrarea. Din această cauză, cel ce suferă cel mai mult sunt eu, pentru că receptez orice impuls negativ. Când reuşesc să nu mai fiu fixat, conştientizând că viaţa omului nu este formată din convingeri, credinţa mea nu se ghidează după egocentrismul cuiva sau cel personal, încep să-mi formez propriul reper, în adâncul subconştientului, care va fi cel mai potrivit cu propria mea conştiinţă. Fixaţiile convingerilor sunt deranjante chiar şi pentru cel ce doreşte să ducă o viaţă liniştită. Cu ele înlăuntrul său, inevitabil tot la furie va ajunge, chiar şi dacă ar sta singur într-o casă sau într-un sat părăsit de lume.

Cutuma societăţii în care trăim de secole este tocmai aceea de a forma, în fiecare ţară, în fiecare regiune, confesiune sau clasă socială, convingeri mai multe decât abilităţi. De pildă, în fiecare regiune, omul este convins că totul este drept în mediul său, de la credinţa confesională, până la aplicarea ei mecanică şi ritologică sau de la tradiţii şi obiceiuri ale zonei, până la închiderea totală în acestea. Cu toţii am observat că fiecare confesiune cu o abordare politică are mai multe convingeri decât soluţii. Oamenii ştiu că ceva nu trebuie făcut, dar, în acelaşi timp, sunt neputincioşi când vine vorba despre soluţiile care trebuie aplicate problemelor iminente în orice comunitate. Din acest motiv, oricare om de pe faţa pământului intuieşte când ceva nu funcţionează bine. Este evident faptul că, dacă planul de idei dacă este greşit, niciodată nu va fi definitivă o idee, oricât de bună ar fi ea.

La acelaşi capitol, vorbind tot despre convingerile religioase, vedem că fiecare ţară are propriile sale convingeri tipiconale, propriile repere, pe care adesea le divinizează, şi propriile mentalităţi. Între timp, descoperim că parcursul actual al creştinismului nu este nici pe departe unul unitar, aşa cum a fost lăsat de Hristos, ci, în timp, a fost influenţat din toate părţile şi tras în diferite direcţii. Acest lucru ne demonstrează, ca şi în cazul furiei, că orice complicare a cursului firesc al lucrurilor îi poate cauza omului mai mult rău decât bine. 

Dumnezeu l-a făcut pe om o adevărată minune. Doar pentru a vedea o pasăre zburând, se pun în funcţiune o multitudine de mecanisme psihice, funcţii, simţuri şi senzori, încât observaţia lui să fie mult mai simplă şi înlesnită. Dacă ne conştientizăm resursele interioare de care dispunem, fără doar şi poate vom fi capabili să depăşim orice situaţie, iar dacă ceva nu a mers cum trebuie în trecut, provocând anumite pagube, trebuie să învăţăm să nu ne blocăm sau să ne plafonăm pentru ceea ce am pierdut, ci să ne bucurăm de tot ceea ce ne-a rămas. Viaţa nu este complicată, dacă noi nu o complicăm. Orice rău voit, precum şi furia, poate fi abandonat prin voinţa noastră de a deveni propriile repere în viaţă.

Robul oricărei patimi, chiar cel robit fizic de altă persoană, nu va fi capabil să conştientizeze răul care i se face, pentru că este stimulat să se gândească la răul care i-ar fi putut fi făcut de alţii în libertate. Noi vedem că Hristos a spus: „adevărul vă va face liberi” (Ioan, cap. 8, vers. 32). Fireşte, dacă ceva nu aduce libertate conştiinţei, în sensul cel mai bun al cuvântului, acela nu este un adevăr profund, ci o convingere, sau o constrângere a unei robii, de mai mult sau mai puţin timp. Societatea l-ar dori pe om mai degrabă iute spre furie decât liber. Acum nu mai depinde de societate, dacă omul începe să conştientizeze. Hristos i-a sfătuit pe toţi să facă paşi spre desăvârşire, nicidecum să stea robiţi de propriile patimi sau de alţii. Până a ajunge la măsura desăvârşirii, este primordial a ne cunoaşte cât mai mult şi cât mai bine pe noi înşine. Ce n-a fost bine ştim deja, acum trebuie să experimentăm ceea ce trebuie şi vrem să fie bine.

Lucrare inclusă în patrimoniul cultural al Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”

Autor: Pr. Nicolae Ilie

Editare text şi corectură: Ciubotaru Valentina

10.10.2020

CARTEA POATE FI DESCĂRCATĂ ŞI ÎN FORMAT PDF ACCESÂND LINK-UL DE MAI JOS:

psihologie-crestineasca-asociatia-crestina-apostoliconulDescarcă