Archive for the ‘Liturghierul Sarapion’ Category

A fost publicat studiul despre Diaconiţe!

7 iunie 2023

Dragi cititori,

Avem bucuria de a vă anunţa că, pe pagina Asociaţiei Creştine „Apostoliconul” (www.apostoliconul.ro), a fost publicată cea mai nouă lucrare dedicată creştinismului primar – din perioada Sfinţilor Apostoli şi nu numai. Studiul este denumit „DIACONIŢELE” şi reprezintă o reabordare, dintr-o perspectivă contemporană, a două ranguri clericale timpurii şi anume: „diaconiţele” şi „văduvele consacrate”. Termenii sunt foarte puţin cunoscuţi în zilele noastre. Am constatat că mulţi dintre cei ce abordează problema diaconatului feminin, nu stăpânesc îndeajuns realitatea acestei tagme bisericeşti cu origini în creştinismul primar.

Pe tema diaconatului feminin au mai fost realizate studii teologice sau teze, unele dintre ele cu adevărat demne de apreciat şi citit, dar putem fi conştienţi că altele s-au raportat cu precădere la misoginism.

La realizarea acestui studiu au fost folosite mai multe cărţi păstrate din primele 4 secole, dar şi două studii contemporane, cum ar fi: „Slujirea diaconală a femeilor în Biserica Ortodoxă Coptă astăzi” de Ch. Chaillot, tradus în limba română de Protos. Lect. Dr. Vasile Bîrzu şi Pr. Conf. Dr. Habil. Daniel Buda şi „Rolul femeii în Biserică. Problema diaconatului feminin” de Drd. Daniela Luminița Ivanovici, lucrare publicată, în anul 2016, în Revista „Altarul Banatului” a Mitropoliei Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara. În anul 2012, am discutat cu fostul conducător al acestei confesiuni religioase (Mitropolia Banatului), Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014), în etate de 91 de ani la acea vreme, despre intenţiile domniei sale de a realiza mai multe studii legate de existenţa acestui rang şi mai ales despre slujirea acestor „femei clerici” în Biserică, în adevăratul sens al cuvântului, atribuţie pe care o aveau unele dintre femeile creştine din primele veacuri. Nu se ştie dacă regretatul cărturar bănăţean a mai reuşit să termine vreun studiu, sau dacă le-a început şi dacă vor mai fi publicate vreodată.

Studiul de faţă se dedică acestui rang dat fiind faptul că Asociaţia Creştină „Apostoliconul” şi-a propus să recondiţioneze creştinismul „audian”, în profunzime, readucând la viaţă toate elementele care au constituit Biserica Sfinţilor Apostoli, a primelor 4 secole. Aşadar, credinţa noastră, a fiecăruia, este o bucurie, o trăire şi totodată o misiune care necesită eforturi.

Culegerea informaţiilor a început în anul 2022, dar studiul iniţial a fost început în anul în curs, 2023, urmând ca pe parcursul a 16 zile să fie aşternute pe hârtie toate rezultatele cercetărilor noastre şi corecturile acestora.

Pe parcurs, datorită importanţei şi mai ales atenţiei sporite pe care o necesită acest subiect, studiul va fi îmbogăţit cu alte surse pe care le deţinem sau despre care avem indicii că există, multe dintre acestea fiind datate din prima parte a mileniului întâi şi care deocamdată necesită o cercetare mai profundă pentru a putea fi abordate. Până atunci, vă invităm să vă bucuraţi alături de noi, iar bunul Dumnezeu să-i lumineze mintea fiecăruia aşa încât să înţeleagă toate aceste informaţii şi să nu le interpreteze în mod personal, într-un mod necreştinesc sau care să corupă adevărul. Un adevăr corupt este o informaţie corectă care a fost falsificată parţial sau în totalitate. Deci, o informaţie care, deşi a izvorât dintr-o sursă corectă, a devenit un neadevăr.

Şi cum spune şi Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, că prin adevăr vine şi libertatea în bunul sens al cuvântului, vă mulţumim celor care, indiferent de gen, indiferent de clasă socială sau de mediul în care vă aflaţi, lăsând deoparte „misoginismele popeşti”, puteţi pătrunde în creştinismul apostolic aşa cum a fost el, întemeiat de Hristos, propovăduit de către Apostoli şi de toţi Sfinţii acelor vremuri de demult apuse, chiar dacă, între secole, lucrurile s-au schimbat în anumite confesiuni religioase, la origine creştine, într-o manieră încât originalitatea cultului nu-şi mai găseşte semnificaţia.

Cu aleasă preţuire şi cu dăruire,

Pr. Horepiscop Nicolae Ilie,

preşedintele Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”,

entitate recunoscută de către Secretariatul de Stat pentru Culte al Guvernului României care se dedică studierii, conservării şi propovăduirii creştinismului apostolic şi „audianismului” în România, Ţara Moesiei (Mesiei) sau Ţara Goţilor.

Mulţumim pentru tot sprijinul acordat Preacucernicului Părinte, Mihai Voluşniuc – Preot Creştin Audian, dar şi Vicepreşedintelui Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”, Valentina Victoria Ciubotaru, pentru corecturi şi completări! Dumnezeu să răsplătească fiecăruia pentru implicare!

Astăzi, 7 iunie 2023 – Stil Nou – (25 mai, Stil Vechi), zi în care se face pomenire Sfântului Ierarh Mărturisitor, Dionisie, episcopul Mediolanului, care a fost martirizat la anul 359, dar care a suferit temniţă şi persecuţie împreună cu Sfântul nostru Părinte şi Mucenic, Donatus Magnus, martirizat de bizantini în anul 355, Episcopul Cartaginei; Sf. Mc. Terapont, ep. Ciprului; Sf. Mc. Canis ep. de Calitri; Sf. Mc. Maxim şi Victorin; Sf. sfinţit, Senciu, preotul propovăduitor din Toscana Italiei.

Pentru rugăciunile lor şi ale celor dimpreună cu dânşii, pomeniţi astăzi, ale tuturor Sfintelor femei sârguincioase, care pentru propovăduirea creştinismului s-au nevoit şi ostenit şi pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, Doamne, Dumnezeul nostru, creştinesc, mântuieşte-ne şi ne luminează pe noi. Amin.

Studiul se găseşte aici: https://apostolicon.wordpress.com/diaconitele/

Taina Cununiei sau Nunta în conceptul Noului Testament şi al Sfinţilor Apostoli (învăţături fundamentale de la începuturile creştinismului)

26 august 2022

SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI (NUNTA)

Cununia sau Nunta este cea de-a 3-a Sfântă Taină din Biserica Creştină instituită şi propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Sfinţii Săi Apostoli. În Evanghelia după Marcu, Hristos ne învaţă acestea: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 282-285). Zice că „nimeni să nu despartă ceea ce a unit Dumnezeu”, adică nici măcar mirii să nu dezlege această Sfântă legătură a Nunţii, precum ne zice Domnul: „oricine va lăsa pe femeia sa, săvârșește adulter” (Ev. Matei, vers. 11). „Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Ev. Luca, vers. 374-375). „oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Ev. Marcu, vers. 287-288). Au fost cazuri şi vor mai fi de creştini care dintru început s-au unit fără a fi potrivire desăvârşită între ei. Este literă de lege să nu fie propovăduit divorţul, adulterul, oscilaţia omului de la o femeie la alta sau invers, pentru că înainte de a fi oameni trebuie să fim creştini, iar verticalitatea ne-o putem arăta inclusiv prin statornicie. Dacă omul cade de la primele porniri nervoase sau pătimaşe, ce va face într-o vreme de prigoană? Se face păgân?

Dumnezeiescul Apostol Petru ne învaţă: „Așa și femeile, amintindu-și cuvântul: „dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi cuvintele Mele”; de vor avea bărbaţi nepăzitori ai învăţăturii Evangheliei, fără a le propovădui, ci doar prin trăirile lor curate şi sfinţitoare, îi vor sfinţi şi pe dânşii. Podoabele lor să nu fie împletirea părului, aurul şi îmbrăcămintea scumpă, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru neprihănită podoabă a blândeţii şi liniştii, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa podoabe purtau sufletele Sfintelor Femei de odinioară, care îl urmau pe Hristos, ale căruia fiice sunt şi acestea despre care vă grăiesc” (I Petru, vers. 22-23). Deci, nici pricină de tulburare a evlaviei să nu stea la temelia vreunei despărţiri, chiar şi de unul dintre membrii familiei este mai străin de trăirea în Hristos. Pe aceştia femeile să se silească măcar să-i înveţe buna purtare prin trăirile lor duhovniceşti şi sfinte, pe care bărbaţii le vor vedea la ele şi vor pricepe cât de minunată este urmarea lui Hristos. Să nu uităm că soţia după o vreme se trezeşte în postura de „mamă adoptivă” a propriului soţ, care se maturizează aproape jumătate de deceniu mai târziu. Deci, ea va fi un exemplu pentru el dacă are podoaba blândeţii şi liniştii. Apostolul o mai numeşte cu masculinul „omul cel tainic” pentru că femeia este de cele mai multe ori mai bărbătoasă din fire şi după buna ei cuviinţă. În interiorul său este instinctul natural de a fi mamă şi de aceea va fi capabilă să ridice propriul său suflet pereche, chiar înainte de a ajunge la deznădejde.

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre căsătorie, zicând: „slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, părţi care sunt ale lui Dumnezeu. Fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei! Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lepede. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni, vers. 50-53). Deci, în familia lor, bărbatul şi femeia să fie egali întru toate, dar mai ales în dragoste, fiind în egală măsură unul stăpân pe trupul celuilalt; dar nu se referă la stăpânirile cele lumeşti, pentru că nimeni nu poate fi stăpân peste stăpânul său, ci vrea să vorbească despre împărăţia dragostei asupra amândurora cu dăruire reciprocă.

Icoana Nunţii (Cununia)

Revenind la Apostolul Petru, citim următoarele: „Să nu vă temeţi de nimic, ci să nădăjduiţi în Dumnezeu, precum noi toţi (Apostolii) am păzit Cuvintele Lui, iară nu spre laudă o zic, ci precum toţi bărbaţii înţelepţi care au vieţuit cu femeile lor întru dragostea lui Dumnezeu, ca fiind suflete mai gingaşe, făcându-le parte de cinste şi bucurii, ca unora ce împreună cu voi sunt moştenitoare ale Darului vieţii şi împreună rugându-vă, să vă fie spre folosinţă” (Petru către Capadocieni, vers. 24). Iar Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini neprihănite, fără de mânie şi fără şovăire; asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei iubitoare de Dumnezeu. Aşa fiind femeia, liniştită şi cucernică, să înveţe cele pe care le grăieşte Hristos, nici să stăpânească pe bărbaţii lor, nici să fie stăpânite, ci să trăiască întru dragoste. Căci Adam a fost zidit dimpreună cu Eva, precum învaţă Domnul” (Ep. I Timotei, vers. 11-12). Deci, încă o dată unitatea şi egalitatea soţilor să fie la adăpostul iubirii lui Dumnezeu şi a dragostei reciproce dintre ei.

Căsătoria este o datorie a fiecărui creştin, ca nimeni să nu trăiască singur, ci fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie bărbatul său, precum ne învaţă Hristos, căci în acest chip l-a zidit Dumnezeu pe om şi nu într-altul. De aceea, tot Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei şi, deşi pomeneşte o singură dată cum trebuie să fie episcopul, atunci îl defineşte astfel: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui şi având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei, vers. 14-15). Şi tot aşa vorbeşte şi despre Diaconi, zicând: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (Ep. I Timotei, vers. 16-17).

Desfacerea căsătoriei este absolut interzisă de Hristos şi de Apostoli, iar care cutează să se despartă, este adulter şi în Biserică nu se mai învredniceşte nici de Darul Hirotoniei şi nici de Darul Sfintei Împărtăşanii; pentru că a nesocotit prin adulter însuşi cuvântul lui Hristos. Să nu fie aceasta un privilegiu pentru cealaltă parte a familiei, adică să-şi persecute sufletul şi trupul alăturat pe motiv că despărţirea este interzisă. Căci dacă l-ar fi zis Domnul doar să aibă ce face, iar apoi să fie victima unui mariaj capcană, ne-ar fi lăsat această interdicţie chiar Apostolii lui Hristos. În acelaşi context, din altă parte din învăţătura Apostolilor, despre cum trebuie să fie omul şi mai ales creştinul, aflăm sub forma unei dispoziţii: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se” (I Corinteni, vers. 55). Vedem că Apostolul zice să nu caute cineva dezlegare de femeia sa, sau invers, ci să caute să se împace cu femeia lui şi numai cu aceea să vieţuiască, aşa cum zicea şi Ignatie, mulţumindu-se unul cu altul şi trupeşte şi sufleteşte.

Pildă de familie ne-au dat chiar Sfinţii Apostoli, toţi fiind căsătoriţi precum zice Pavel: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi Petru? Sau numai eu şi Varnava nu avem dreptul de a lucra cele ale nunţii?” (Ep. I Corinteni, vers. 62). Dar Pavel zice aceasta pentru că el era încă de 18 sau 19 ani când a îmbrăţişat Apostolatul şi încă nu-i venise vremea lui, iar Varnava, deşi era puţin mai mic decât el, n-a lăsat nimic scris despre sine. Venindu-i vârsta lui Pavel, s-a unit înaintea lui Dumnezeu cu Cecilia, pentru că zicea el, „precum Petru”, care era mai marele Apostolilor şi a cărui femeie, mama lui Matia, Marcu şi Petronela, se numea Mariamna. Tot aşa a fost Apostolul Natanail (Simon Zilotul), soţul Mariei Magdalena; Apostolul şi Episcopul Filimon dimpreună cu soţia sa Apfia şi fiul lor Arhip, Apostolul şi Episcopul Lin cu soţia sa Claudia, Acvila şi Psicila despre care scrie Apostolul Pavel: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila şi Biserica din casa lor, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus” (Romani, vers. 75).

Încă din vremea Apostolilor apăruse erezia ioaneică, ce mai târziu, în secolul al III-lea, avea să fie numită „erezia montanismului” după liderul său, Montanus din Frigia, iar mai apoi călugăria care persistă din păcate până în ziua de astăzi. Pavel vrând să-l apere pe tânărul episcop Timotei, căruia îi şi scrisese că episcopul trebuie să fie „bărbat al unei singure femei”, adică orice episcop să fie căsătorit, aceluiaşi îi scrie următoarele: „dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt însemnaţi cu fierul înroşit în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire” (Ep. I Timotei, vers. 19-20). Aici îi vedem pe ereticii montanişti sau viitorii călugări de mai apoi, despre care Pavel scrie că în rătăcirea lor opresc de la căsătorie, Taină lăsată de însuşi Hristos, punându-şi legile lor nefireşti mai mari decât ce a hotărât Hristos Dumnezeu.

Tot despre aceştia zice Apostolul că opresc de la anumite feluri de bucate, precum ştim că aceşti călugări opresc de la carne, în vreme ce săvârşesc mulţime de fărădelegi, călcând peste cuvântul Dumnezeiesc al Evangheliei. Din aceeaşi pricină, Apostolul le scrie celor din Corint: „Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru” (Ep. I Corinteni, vers. 71). Să nu interpretăm că alte popoare mănâncă şobolani sau alte vietăţi… Ceea ce făcea parte din alimentaţia corintenilor este parte din alimentaţia universală, deloc vreo altă ciudăţenie. Tipurile sau felurile de hrană sunt: vegană, vegetariană sau acestea două împreună cu una carnivoră, dar nu în exces pentru că nicio necumpătare nu aduce prea mari beneficii fizice sau sufleteşti. Dacă cineva desconsideră pe un vegan pentru că trăieşte aşa, sau pe un carnivor, a pus accentul mai mult pe ce mănâncă omul acela cu trupul şi a ignorat ceea ce reprezintă hrana sufletului creştinesc. Noi trăim şi în duh şi în suflet, nu doar în trup. Ştiind acest lucru, ar trebui ca buna cuviinţă să ne cumpăteze.

De ce ar fi trebuit să zică Pavel aceste cuvinte, dacă n-ar fi fost în Corint eretici care pângăreau Învăţătura lui Hristos, lipsindu-se de căsătorie şi de mâncărurile de carne? Nu că Apostolul sau vreunul dintre Apostoli ar fi fost împătimiţi de cărnuri, pentru că oricum omul nu este carnivor pe deplin, ci pentru a nu întrerupe nimănui darul pe care l-a lăsat Dumnezeu spre îndulcirea trupului omenesc. Dimpotrivă, împovărarea lui este blasfemie pentru că acesta este închipuire a Bisericii Duhului Sfânt. Deci, Hristos nu lasă reţete de bucate în urma sa ci reţete utile şi practice pentru aflarea adevărului, eliberării şi mântuirii. Evanghelia nu este colonoscopie. Evanghelia ne învaţă să fim cumpătaţi şi acest lucru este cu adevărat folositor.

Slăvitul Apostol Ignatie îi scrie ucenicului său, Apostolului şi Episcopului Policarp, zicându-i: „Vorbeşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească trupeşte şi duhovniceşte, cu soţii lor. La fel şi fraţilor mei, spune-le să-şi iubească soţiile precum iubeşte Hristos Biserica. Căsătoriile lor să fie cu aprobarea episcopului, ca să fie Nunta lor după Domnul şi toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (Ignatie către Policarp, vers. 11).

Deci, căsătoria fiecăruia trebuie să fie cu binecuvântarea episcopului, fie cerută de creştini, fie de preot. Însă nici un preot sau episcop să nu facă vreo nuntă mai-nainte de a lua binecuvântarea episcopului lor. Asemenea şi Botezul catehumenilor mai în vârstă, se face neapărat cu încuviinţarea şi cercetarea episcopului, căruia Dumnezeu nu i-a dat mai multă înţelepciune decât celorlalţi, ci deplinătatea Darului Sfântului Duh care se află asupra sa, să-i arate prin simţăminte dacă este ceva care să împiedice, sau care să întărească această Taină. Ajungând tinerii la divorţ din cauza unor nepotriviri trupeşti şi aici să nu batjocorim firea pe care a zidit-o Dumnezeu încât să se caute pereche cu pereche potrivită în multe lucruri, cine va fi tras la răspundere? Dacă zice Hristos că „nimeni să nu despartă” este de la sine înţeles că nici înainte de a se dovedi unul altuia că se potrivesc, prin cereasca binecuvântare a Logodnei, nimeni nu trebuie să grăbească sau să întârzie Nunta lor. Altfel, este vinovatul!

De regulă, nici celelalte Taine nu se fac fără binecuvântare de la episcop, după cum acelaşi Apostol Ignatie scrie: „Aşadar, în cinstea Celui Care ne-a ales pe noi, se cuvine să-l urmăm pe episcop fără nici o viclenie sau făţărnicie; căci nimeni nu-l înşeală pe episcopul acesta văzut, ci îl înşeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta, n-avem să dăm cuvânt trupului, ci lui Dumnezeu, care le cunoaşte pe cele ascunse” (Magnesieni, vers. 6). Şi mai departe explică: „sunt unii care îl numesc pe episcop, episcop, dar fac toate fără de el; unii ca aceştia nu mi se par a avea credinţă curată, pentru că adunările lor de slujbe nu sunt întemeiate potrivit învăţăturii Evangheliei” (Magnesieni, vers. 7). Fireşte, episcopul este veghetor şi povăţuitor întocmai cu Apostolii, dar mirii să aibă preotul lor şi acela să le fie şi părinte sufletesc şi povaţă raţională şi luminată şi totodată dezinteresat să domine casa altuia.

Întorcându-ne la învăţătura predată de Apostolul Pavel, să citim şi aceste rânduri: „vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut” (I. Timotei, vers. 30). A se vedea că Apostolul nu învaţă ceva greşit, împotriva acestui cuvânt din Evanghelie: „Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Ev. Marcu, vers. 285). El vorbeşte ca văduvele tinere să se căsătorească, întâi pentru a avea prunci, apoi pentru că nemaifiind bărbatul lor în viaţă, nu săvârşesc adulter prin vrednicia căsătoriei, iar în al treilea rând pentru că înaintea lui Dumnezeu sunt două păcate capitale, care îndeamnă omul până la nebunie şi acelea sunt: schimbarea firii şi opunerea la rânduiala firii. De aceea, nici Mântuitorul Hristos nu a lăsat pe nimeni să se opună firii, pentru că de la Dumnezeu îşi are rostul şi progresul ei, şi omului nu-i este dat să se opună. Numai ereticii montanişti opresc, după cum zice Apostolul Pavel, căci ei vor ca minţile celor robiţi să fie înnebuniţi şi să-i poată slugări în aşezările lor mănăstireşti fără de cârtire. Ei fac acestea invocând învăţături şi canoane, însă, dincolo de ceea ce vor ei să predice, stă cuvântul lui Hristos întâia oară şi apoi al Apostolilor, şi nimănui nu-i este dat să le încalce sau să le schimbe.

Acelaşi Apostol Pavel scrie, atât de frumos şi lămurit, că: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le porunceşte, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbatul ei!” (I Corinteni, vers. 51). Şi încă o dată găsim dragostea despre care am mai amintit şi mai-nainte, dar frumuseţea acestui cuvânt ne îndemnă să-l mai citim încă o dată, ca fiecare să înţeleagă rolul familiei, unitatea ei în dragoste şi cât de important este acest cuvânt cu care sfârşeşte Apostolul: „Iar dacă femeia s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia” (Ep. I Corinteni, vers. 52). Deci, cinste să-i fie episcopului sau preotului care încearcă din răsputeri să-i împace pe doi care, deşi se potrivesc, s-au despărţit din dispute banale şi necinste acelui preot sau episcop care din lenevire şi lipsă de interes lasă să se surpe o casă de creştini. Aceasta nu este doar o greşeală, este o cădere din demnitatea de preot sau episcop.

Aşadar, fiecare să caute calea lăsată de Dumnezeu şi să nu i se opună cu nimic. Pe toate le-a zidit Dumnezeu bune şi de folos şi, dacă ar fi venit de la sine împlinirea firii, n-ar fi mai fost consemnată în Evanghelii şi în Epistole calea cea dreaptă care duce la Viaţă. Trupul are rânduiala lui firească. Noi de suflet şi de duh să avem şi mai mare grijă. Dacă trupul are regulile sale fireşti, cele nevăzute au nevoie de noi şi de conştiinţa noastră. Aşadar, ne stau în faţă vieţile Apostolilor care s-au făcut pildă nouă, tuturor, spre slava Celui ce ne-a chemat la acest dumnezeiesc nume de creştini, spre mântuirea sufletelor noastre în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE în conceptul Noului Testament şi al Sfinţilor Apostoli

26 august 2022
Cina cea de Taină – închipuirea Sfintei Liturghii – în Miercurea de dinaintea Răstignirii Domnului.

Sfânta Împărtăşanie este a doua Taină din Biserica Creştină. Ea este instituită de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos (ISU CHRISTU – numele real scris de Apostolul Petru pe Altarul Bisericii din Antiohia), întâi printr-o făgăduinţă făcută Sfinţilor Săi Apostoli, cărora le zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ev. Ioan, vers. 25-28). Şi apoi iarăşi le zice: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ev. Ioan, vers. 37-41).

Prima Liturghie are loc la Cina cea de Taină, miercuri, înainte de Patima Domnului, când Domnul mănâncă ultima dată cu Apostolii, după cum relatează Sfânta Evanghelie: „Că zic vouă: nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: acest pahar este noul legământ, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Ev. Ioan, vers. 517-519).

Aceeaşi relatare de mai sus o găsim şi în Evanghelia lui Marcu, „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: acesta este Sângele Meu, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi după ce au cântat cântări lui Dumnezeu, au mers la munte” (Ev. Marcu, vers. 410-414). Prin intermediul acestor două Evanghelii aflăm că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Hristos, este însăşi deschiderea Raiului o dată cu Învierea şi posibilitatea creştinilor de a se întoarce înapoi în acest loc al veşnicelor bunătăţi. Nu se referă şi nu s-a referit la o împărăţie a trupului, precum au predicat evreii apocaliptici în frunte cu Cerint, autorul apocalipsei, care s-a mândrit pe sine, scriind în numele Sfântului Apostol Ioan.

Doar evreii credeau şi cred numai în trup şi într-o împărăţie veşnică a acestui trup, pe când creştinătatea a urmărit totdeauna mântuirea sufletului, iar nu slava trupului acestuia vremelnic. Aşa este şi Împărtăşania, căci de vreme ce mănâncă omul o linguriţă, n-are din ce să se sature, oricât ar îndruga misticii şi născocitorii de basme supranaturale cu privire la „desăvârşirea” de a nu mai mânca nimic în afară de aceasta. Dimpotrivă, Apostolii învaţă contrariul. Ea este o hrană făgăduită creştinului, având rolul de a-l întări pe om să trăiască în Duhul lui Dumnezeu, ca Hristos să rămână întru el şi el întru Hristos, precum însuşi zice.

Sfânta Împărtăşanie nu este doar o simplă comemorare a Mântuitorului Iisus Hristos, precum afirmă neoprotestanţii. Ea este esenţială pentru viaţa veşnică, pentru mântuirea sufletului,  de vreme ce o numeşte Hristos „pâinea vieţii”.

În următoarea relatare a Sfântului Apostol Luca, vom înţelege cât de importantă este Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, adică din pâinea şi rodul viţei – vinul – despre care ne vorbeşte Hristos: „Şi El le-a poruncit, zicând: vedeţi, păziţi-vă să mâncaţi din pâinea evreilor. Şi vorbeau între ei, zicând: aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine. Şi Iisus, înţelegând, le-a zis: de ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte” (Ev. Luca, vers. 219-223). Vedem că Hristos le porunceşte să se păzească de pâinea evreilor şi am putea înţelege la un loc şi de pâinea oricărui alt eretic din lume. Această pâine despre care le vorbeşte Domnul ucenicilor Săi este mai mult decât o pâine şi un ritual liturgic, după cum urmează: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi după ce au mâncat, s-au deschis ochii minții lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Ev. Luca, vers. 622-623). Îndată după ce s-au Împărtăşit cu Sfintele Taine pentru a doua oară, după Înviere, Apostolilor li s-au deschis ochii minţii, pentru că deşi îl vedeau pe Hristos stând cu ei, nu îl cunoşteau. Îndată după ce s-au Împărtăşit, mintea lor s-a luminat şi l-au cunoscut pe Domnul.

Dincolo de frumoasele relatări ale Sfintei Evanghelii despre Sfânta Împărtăşanie, Apostoliconul ne mai aduce câteva învăţături despre cum trebuie să fie Împărtăşania şi câtă grijă trebuie avută înainte de a o lua.

Apostolul Ignatie spune astfel: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 9). Căci prin Împărtăşanie, toţi creştinii de pretutindeni, din fiecare ţară şi de pe fiecare continent, sunt în comuniune nevăzută şi tainică cu întreaga Biserică a lui Hristos, unitate care se păstrează de veacuri prin Sfânta Sa Împărtăşanie. Una a fost şi una trebuie să rămână Biserica, în dogmă, în succesiune şi în felul de împlinire a Evangheliei, precum Unul este Hristos şi Una singură este Taina Liturghiei la care ne împărtăşim.

Unitatea Bisericii ne-o descrie şi Sfântul Apostol Pavel, zicându-ne astfel: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem toţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine” (I. Corinteni, vers. 68). Deci, precum una este Pâinea cea dătătoare de mântuire, adică de viaţă veşnică, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc din ea, Una trebuie să fie cu trupul cel nevăzut al Bisericii şi nu numai în vorbă, ci şi în fapte şi în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu din Dumnezeiasca Evanghelie.

Tot în Epistola către Corinteni, Apostolul Pavel ne învaţă iarăşi: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: în acest pahar este sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea şi Învierea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi” (I Corinteni, vers. 81-83). Vedem că mulţi eretici învaţă cât mai îndepărtaţi de adevărul credinţei creştine, despre Sfânta Împărtăşanie. Unii vorbesc despre împărtăşirea săptămânală a mirenilor, alţii zic că oricum ar fi, creştinul trebuie să se împărtăşească. Însă vedem cât de clar ne învaţă Sfântul Apostol că Împărtăşania nu trebuie luată de oricine, oricum, ci nu care cumva vreunul să se apropie de Împărtăşanie, fiind nevrednic.

De vreme ce vrednicia o ştim care este şi cum trebuie să fim, nu se cade ca Sfintele Taine să fie primite spre batjocorirea lor, într-un trup viciat, într-un trup care nu păzeşte cuvântul lui Dumnezeu. Iată cât de lămurit ne zice Apostolul, că nu este nevoie ca noi doar să fim creştini pentru a ne aduna înaintea Sfântului Potir, ci viaţa noastră trebuie să fie aleasă înainte de a primi Împărtăşania. Iar dacă viaţa noastră nu este spre păzirea Evangheliei, atunci să ne sârguim cât se poate de mult spre această împlinire a învăţăturii, ca mai apoi să primim şi cununa faptelor bune: închipuirea Trupului şi a Sângele Dumnezeului Întrupat.

Şi îndată după această frumoasă învăţătură, Pavel le zice: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (Ep. II Corinteni, vers. 84). Vedem că această învăţătură contrazice multele răstălmăciri ale canoanelor inventate de oameni, împotriva cuvintelor Apostolilor.

Bine este ca omul să primească Sfânta Împărtăşanie nemâncat, pentru ca stomacul său să nu fie îmbuibat de hrană, şi, primind Trupul Sfânt, să nu-l digere îndată şi să-l lase afară ca pe o oarecare mâncare. Însă, vedem că Apostolul zice de foame, care se drege şi cu o felie de pâine, nu îmbuibare. La acest fel de hrană dezleagă Apostolul, zicând ca Împărtăşirea să nu fie spre osândă, ci spre zidire. Hristos până nici în această situaţie nu cere osteneală mare. Deci, fiindu-i foame cuiva, să mănânce puţin înainte să vină la Sfânta Liturghie, hrană care-l vor întări trupeşte şi sufleteşte. Oricum până trece ceasul slujbei, trupul iarăşi este lipsit de mâncare şi abia aşteaptă Împărtăşirea cu însuşi Trupul lui Hristos.

Formalismul nemâncării inovat de unii dintre ereticii timpurii, sau îmbuibării altora, nu este nici spre mântuire, nici spre zidire, ci spre desfătarea ideii de „mari nevoitori”. Oare, îi este cu neputinţă cuiva să aştepte un ceas până-l primeşte pe Hristos? Nicidecum. De aceea, cine se poate abţine, să se sârguiască, dar tot aşa şi cine nu se poate stăpâni pe sine din cauza unei boli sau neputinţe, să-i dea trupului după limita cerinţei, iar nu după orice fel de hrană pofteşte; căci cea din urmă nu mai este nevoie trupească, ci poftă nesăţioasă. Iar dacă cineva nu-şi poate stăpâni trupul la o asemenea poftă destul de mică, în ce fel se va chivernisi pe sine, când se va vedea în faţa poftelor mai rele de atât, care-l se vor întâmpla?

Fie că cineva îşi lihneşte stomacul, fie că-l întăreşte cu puţin, spre dulceaţa despre care vorbeşte Pavel, alta trebuie să-i fie băgarea de seamă. Şi tot el ne-o descrie astfel: „voi, însă, întrarmându-vă cu bunătate, zidiţi-vă din nou în credinţă, care este Trupul şi în dragoste, care este Potirul Domnului. Nimeni să nu aibă ceva împotriva seamănului său” (Ignatie către Traileni, vers. 11-12). Aceasta o zice în armonie cu rugăciunea pe care ne-a învăţat Hristos, zicând: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Ev. Matei, vers. 30).

Deci, cu nevrednicie se împărtăşeşte cineva care are mânie, ură sau ceartă cu aproapele său, indiferent care ar fi acela. Bine este să se oprească singur de a veni la Potirul episcopului sau al preotului, pentru a nu-i fi primirea aceasta o formalitate spre necinste, în loc să-şi adune virtute şi plată cuvenită în Raiul vieţii celei veşnice, care ni s-a făgăduit prin Pâinea aceasta, pe care Hristos a numit-o „pâinea vieţii” (Ev. Ioan, vers. 28). Căci spre viaţă ni se dă, dacă o primim cu viaţă duhovnicească în trupurile şi în sufletele noastre. De aceea mai-nainte şi Pavel ne zisese: „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni, vers. 83).

Biserica noastră Creştinească şi Apostolească păstrează de la Sfinţii Apostoli câteva Liturghii. Toate acestea nu durează mai mult de un ceas, după cum le-au alcătuit chiar Apostolii. Lui Dumnezeu nu-i trebuie ceasuri întregi ca omul să-i dovedească buna lui credinţă. De aceea Biserica păstrează aceste Liturghii deosebit de înălţătoare, care se pot face şi în vreme de pace şi în vreme de prigoană. Creştinii nu se adună la Biserică să participe la spectacole muzicale, pentru că ereticii n-au înţeles niciodată că Liturghia nu este un concert clerical, ci o slujbă prin care omul se reuneşte cu Dumnezeu şi cu întregul trup nevăzut al Bisericii însufleţite.

În veacurile de început ale Bisericii creştine, existau doar episcopi şi diaconi, aşa cum aflăm din epistolele lui Petru către Capadocieni, vers. 41; Pavel, Ep. I. către Timotei, vers. 14 şi 16; Pavel către Filimon, vers. 1 şi din alte scrieri. Episcopul avea întâietate în săvârşirea Sfintei Liturghii, iar diaconul primind Sfintele Taine, mergea acasă la cei ce nu au putut veni, din binecuvântate pricini de boală şi neputinţă, iar nu din lene şi nepăsare, cărora le dădea Sfânta Împărtăşanie. Abia mai apoi, Apostolii rânduind şi preoţi între Episcopi şi Diaconi, li s-a dat săvârşirea celor 3 Taine: Botezul, Împărtăşania şi Cununia. Acestora din urmă, adică preoţilor, li s-a dat darul înaintea diaconiei, spre îndeplinirea rânduielii liturgice, la care participă şi diaconii, însă pe care aceştia din urmă nu o pot săvârşi de unii singuri decât cu foarte mari excepţii şi derogări de la episcopi.

Datori suntem fiecare dintre noi să ne reunim cu Hristos. În Epistola către Policarp, Apostolul Ignatie scrie: „Pune început bun ca adunările de slujbe să fie mai dese şi pomeneşte-i pe toţi după nume” (Ep. către Policarp, vers. 9). Deci, adunările de slujbe mai dese sunt o datorie a creştinilor, care în frunte cu episcopii, preoţii şi diaconii lor, să-L îmbrăţişeze pe Dumnezeu şi să se reunească iarăşi cu El prin Sfânta Împărtăşanie

Vremelnici suntem pe acest pământ şi întâi de toate, gândul nostru trebuie să fie covârşit de cele veşnice, pentru că trupul ne aparţine temporar, dar sufletul al nostru rămâne în veşnicie. Lui trebuie să-i dăm hrana cea vie, a vieţii celei veşnice, întâia oară prin împlinirea Cuvântului Sfintei Evanghelii şi apoi prin învrednicirea de Sfânta Împărtăşanie, care ne-a fost dată nouă de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos şi cu desăvârşirea Tainei de către Preasfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Ortodoxia – ieri, azi și totdeauna politică!

3 martie 2022

Apucăturile extrem de politice ale ortodoxiei își spun cuvântul. Cu ani în urmă am decis să închei orice legătură cu acest cult și am îmbrățișat una dintre cele mai vechi forme ale creștinismului, datând din primul secol și evidențiat după ce s-a opus reformelor politicianului bizantin Constantin, de la Sinodul din Arles din anul 314. De atunci datează oscilația ortodoxă între încălcarea Evangheliei prin episcopii semi-boieri, lucru care se vede insistent în Patriarhia Moscovei, dar și prin ideologiile idolatre impuse chiar de acest Constantin și 15 episcopi tăiați împrejur. Așa ia ființă cultul imperial și doar în secolul al IV-lea sunt executați peste 6 milioane de creștini care au opus rezistență.
Mai multe personalități ale istoriei timpurii s-au evidențiat prin adoptarea audianismului și anume: Audius episcopul Goților, Serapion de Timai, Ioan Hrisostom prin demisia definitivă din anul 399 (vezi scrisoarea a 9-a către Olimpiada), Vasile cel Mare în 372 urmând hirotonia fratelui său, Grigorie de Nissa, Moduharie al Chersonului, Maruta al Persiei, Agatanghel al Damascului și mulți alții.
Audianismul combate drastic încălcarea Noului Testament prin episcopi burlaci, fapt care contravine scrierilor Apostolului Pavel care impune ca episcopul să fie căsătorit și toți clericii de asemenea. Combate iudaizarea creștinismului, lucru care îți stârnește suspiciuni numai când auzi zilnic în cadrul slujbelor standard nume comemorate ale unor evrei celebri, în timp ce apostolii (84 la număr, adică cei 12 + cei 72) sunt tratați cu indiferență totală. Sunt nume ale lor are nu sunt deloc pomenite, cum ar fi: Lin, Iason, Ignatie, Sostene, Fortuna, Tihic, Apolo, Epafras și alții, dintre cei chiar de Hristos aleși la apostolat. Ei nu, ei cinstesc cu toate forțele iudaismul!
Multe neclarități care se contrazic cu Evanghelia și cu Epistolele le-am găsit prin intermediul acestei istorii cechi de 1700 de ani ca fiind reforme ale împăraților persecutori ai Bizanțului.
Cultul a existat în România și Rep. Moldova până la decretul lui Teodosie din anul 428 prin care impune ca oricine ucide un „nesupus” audian să fie executat și executorul să fie scutit de orice taxă și următoarele sale 3 generații. În Crimeea unde se retrăsese după 428 au existat până în anul 1783, când conducătorul islamic se la „Poartă” le-a impus să se unească cu ortodoxia oficială moscovită. De unde atâta interes a unui pașă otoman? A urmat executarea în public a 10 episcopi și doar o mică parte au reușit să anticipeze măcelul și au fugit în România împreună cu Episcopul Teodosie de Cherson, Preotul Dionisie și alții, unde au fost decimați ca și confesiune până în anul 1955 de către guvernul lui Dej.
Audianismul a fost recunoscut oficial din nou ca și cult existent în România istorică în data de 17 februarie 2022, prin hotărârea Guvernului României, Secretariatul de Stat pentru Culte, după ce formalitățile au început încă din anul 2016. Instanța a aprobat pentru prima dată statutul în anul 2019 și definitiv în august 2021.
Audianismul este una dintre cele mai vechi culte creștine din lume care conservă toate Liturghiile Apostolice, Evanghelionul din anul 120, Apostoliconul din primul secol și alte bogății culturale care au fost traduse și în limba modernă. Două dintre cele mai importante lucrări sunt „Sarapionul” și „Apostoliconul”, al cărui nume îl poartă instituția.
Despre Audianism și etapele de Iudaizare ale creștinismului, modificările aduse Noului Testament care ne arată peste 200 dr contradicții majore, puteți citi aici: https://apostolicon.wordpress.com/iudaizarea-crestinismului/ sau mai pe scurt aici: https://apostolicon.wordpress.com/contradictii-biblice/

Alții ne-au obligat cu boierii „ctitori” de biserici boierești să fim sclavii unui cult boieresc care nu are nicio legătură cu creștinismul, cu istoria și activitatea sa timpurie, un cult care de-a lungul secolelor a ucis milioane de oameni atât la apus cât și la răsărit. Din decretele mai multori „patriarhi” au fost uciși oameni în masă după exemplul vieții atroce a lui Constantin („îți ofer libertatea în 313 doar dacă accepți reformele”) sau a lui Teofil al Antiohiei și alți barbar demonici, însetați de sânge, pe care politica identică comunismului totalitarist a Bizanțului i-a făcut „mari sfinți și mari victorioși”. Victoria lor era una militară adusă unei religii boierești care se adresează unor oameni pe care-i obligă să se considere sclavii/robii săi și ai celor ce conduc această religie atroce.
Nu vă grăbiți a citi textele de pace ale lui Chiril al Alexandriei, până nu mâncați patrologia timpului să vedeți câți oameni au fost uciși, otrăviți sau executați din porunca lui în calitate de sclav al politicului, lucru pe care-l face acum patriarhul Kiril al Moscovei. Numai acum? Toată istoria lor este scrisă cu sânge!
https://apostolicon.wordpress.com/iudaizarea-crestinismului/

P.S. Maestrul Benone Sinulescu a avut un rol central în a ne ajuta să regăsim bisericuțele peșteri în care s-au rugat creștinii audieni, oameni simpli despre care Epifanie de Salamina scrie că „sunt singurii la finele secolului al IV-lea care încă mai păstrează toate dogmele și tradițiile Apostolilor”. Epifanie era un episcop ortodox născut evreu.
În anul 257 un număr de 100.000 de creștini fug din Alexandria și din tot orientul din calea persecuțiilor lui Alexandru Sever. Aceștia se adună în jurul unei peșteri, actualmente cea mai veche din Europa care are aspectul peșterii în care iconografia spune că s-a născut Hristos.
Fenomenul dacopat nu face decât să ne distragă atenția de la adevărata istorie a acestui popor. Nu este de mirare că taman regimul comunist a născut dacopatia.

Preoți ortodoxși „binecuvântând” bombe nucleare înainte de războiul din Ucraina. Însuși Kiril al Moscovei a binecuvântat armamentul care s-a trimis în Crimeea.

Ce este neoprotestantismul?

29 octombrie 2021

Ce sunt neoprotestanții?
Neoprotestanții sunt persoane care au dat afară toate scrierile patristice, toată patrologia și liturgica primelor 4 secole (sec. 1-4) pe motiv că nu apar în Biblie. După aceea, și-au scris propriile lor cărți eclesiologice, au compus propriile lor pricesne muzicale și feluri de rugăciuni liturgice, care de asemenea NU APAR ÎN BIBLIE.
Măi să fie! ȘI milioane de oameni naivi s-or dus după cei mai rabini decât rabinii, în vreme ce Apostolul Pavel interzice folosirea vechiului testament!
„Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (2 Corinteni, cap. 3, vers. 14, 16). Nu veți auzi un psalmopat sau un neoprotestant să citească aceste versete cu voce tare. În același timp susțin că sunt dreapta „credulință” care păzește cu strictețe Biblia (numa’ partea aceea pe care o vrea credulința lor…).
Iar dacă vine vorba de veșminte de slujire, Pavel îi mai cere tânărului episcop Timotei: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele” (2 Timotei cap. 4, vers. 13).
Cât despre profeții și văzători cu… ceafa…, Hristos – însuși Dumnezeul întrupat – zice: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei cap. 24, vers. 36). Să vezi acum câți bat cu bâta-n tablă ca să auză lumea că-s prevestitori. Hristos, Dumnezeu fiind, zice: NIMENI NU ȘTIE, NICI EU ÎNSUMI, CI NUMAI TATĂL! M’no, pentru celebritate ce nu face omul?

Cel mai vechi Liturghier din lume

21 august 2021

În continuare puteți asculta una dintre cele mai vechi Liturghii creștine, anume „Liturghia Sfântului Apostol Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei”. Textul este tradus pentru prima dată în limba română (din siriaca veche) și inclusă în patrimoniul cultural al Asociației Creștine „Apostoliconul”. Aranjamentele tipiconale și dogmatice aparțin Președintelui Asociației (Horepiscop Nicolae ilie), aranjamentele muzicale (strana) și adaptarea lingvistică aparțin Valentinei Ciubotaru, cu intensa implicare a Prea Cucernicului Părinte Preot Volușniuc Mihai.

Liturghia face parte din ansamblul „Liturghierului Sarapion”, transcris în anul 362 de către Sfântul Ierarh Serapion de Timai (Egipt), de pe un Evhologhiu anterior. Textul original indică o sursă de secol III.

Sfântul Serapion părăsește cultul politic-religios bizantin în preajma anului 365 și se stabilește în Munții Buzăului, în Țara Luanei, în proximitatea Vestigiilor Rupestre de la Bozioru. Sfântul Ioan Gură de Aur îl menționează în viață în anul 382, în scrisoarea a IX-a către Olimpiada.

„Sarapionul” este luat ca pradă de război de către greci, din România (Moesia) și se păstrează în biblioteca „Marii lavre” din Athos. Manuscrisul a fost desecretizat și republicat în 4 limbi la sfârșitul secolului al XIX-lea).

Liturghia Sfântului Apostol Ignatie este cea mai uzuală rânduială de cult în credința creștină audiană (Audianism) încă din secolul al IV-lea și până astăzi, alături de Liturghiile Apostolilor Petru, Marcu, Tadeu și Qurbana de sobor a celor 12 Apostoli.