Cel mai vechi Liturghier din lume

În continuare puteți asculta una dintre cele mai vechi Liturghii creștine, anume „Liturghia Sfântului Apostol Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei”. Textul este tradus pentru prima dată în limba română (din siriaca veche) și inclusă în patrimoniul cultural al Asociației Creștine „Apostoliconul”. Aranjamentele tipiconale și dogmatice aparțin Președintelui Asociației (Horepiscop Nicolae ilie), aranjamentele muzicale (strana) și adaptarea lingvistică aparțin Valentinei Ciubotaru, cu intensa implicare a Prea Cucernicului Părinte Preot Volușniuc Mihai.

Liturghia face parte din ansamblul „Liturghierului Sarapion”, transcris în anul 362 de către Sfântul Ierarh Serapion de Timai (Egipt), de pe un Evhologhiu anterior. Textul original indică o sursă de secol III.

Sfântul Serapion părăsește cultul politic-religios bizantin în preajma anului 365 și se stabilește în Munții Buzăului, în Țara Luanei, în proximitatea Vestigiilor Rupestre de la Bozioru. Sfântul Ioan Gură de Aur îl menționează în viață în anul 382, în scrisoarea a IX-a către Olimpiada.

„Sarapionul” este luat ca pradă de război de către greci, din România (Moesia) și se păstrează în biblioteca „Marii lavre” din Athos. Manuscrisul a fost desecretizat și republicat în 4 limbi la sfârșitul secolului al XIX-lea).

Liturghia Sfântului Apostol Ignatie este cea mai uzuală rânduială de cult în credința creștină audiană (Audianism) încă din secolul al IV-lea și până astăzi, alături de Liturghiile Apostolilor Petru, Marcu, Tadeu și Qurbana de sobor a celor 12 Apostoli.

Creștinismul Românesc de la debut și până în secolul al IV-lea

Creştinismul după reforma de iudaizare din 314

În prima parte a lucrării de faţă am amintit de declaraţia lui Paulin de Nola despre Niceta de Remesiana, care şi-a desfăşurat activitatea de propovăduire pe teritoriul ţării noastre: „Prin tine, într-un ţinut tăcut al lumii, Barbarii învaţă să cânte pe Hristos cu inimă Romană”[1]. „Se serveşte de misionarismul creştin pentru a face opera de romanizare”[2]. Despre naşterea creştinismului în spațiul românesc, istoricul şi cercetătorul Vasile Pârvan scrie că „Romanitatea si creştinismul sunt născute si crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia lui Traian”[3]. Amintesc faptul că numai o parte din această ţară s-a numit Dacia, partea de la Dunăre numindu-se Moesia, care în latina convenţională se pronunţă Mesia, „teritorii care vor fi numite mai apoi, foarte simptomatic „Teritoriile Mesienilor”[4]. Teritoriul românesc in dreapta cursului Dunării mai poartă numele de „Ţara Goţilor”. Goţii erau creştini şi conform mărturiei adusă de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop”[5].

În scrisoarea care însoţeşte rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Mucenic Sava de la Buzău spre Capadocia, la solicitarea Sfântului Vasile cel Mare, şi prin implicarea împăratului goţilor, Athanaric, aflăm chiar din titlu: „Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia”[6]. Sinaxarele ortodoxe plasează vinovăţia uciderii Sf. Sava pe umerii lui Atharid, fiul lui Rotheseu[7], care era adjunctul lui Athanaric. Neadevărul se atestă tocmai prin conţinutul scrisorii trimise de Biserica din Goţia către Sfântul Vasile cel Mare, invocându-se că martiriul a fost pricinuit de „Modestus şi Arintheus”, doi membri ai bisericii oficiale bizantine.

Am putut afla despre Sinodului din Arles din anul 314 convocat de împăratul Constantin, că „au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur”[8], conform scrierilor lui Epifanie de Salamina, că „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[9], conform scrierilor lui Grigorie al Romei, iar din scrierile lui Augustin de Hipona aflăm că îi cataloghează drept „eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[10] pe toţi care nu au acceptat reforma din 314.

Despre iudaizarea creştinismului am putut afla că „există patru circumstanţe în această chestiune: În primul rând – încercarea de a forţa creştinizarea evreilor a avut loc mult mai târziu decât încercările cunoscute din istoria iudaizării violente a creștinismului; în al doilea rând – aceste încercări erau excepții de la regulă, inclusiv în politicile conducătorilor creștinilor din secolele timpurii; în al treilea rând – Biserica a evaluat negativ aceste încercări și a condamnat formal ideea în sine; în al patrulea rând – în multe cazuri, aceste încercări nu au fost întreprinse de împăraţi ortodocşi, ci de eretici, care la acel moment au persecutat ortodocșii”[11].

Forţa cu care a început împăratul Constantin să îşi impună reformele în Biserica Creştină se vede încă din al doilea an de domnie, Sinodul din Elvira din anul 306, care scoate Icoanele prezente în Biserici, după cum mărturiseşte hotărârea sa: „S-a părut bine că picturile nu trebuie să fie făcute în Biserici, astfel încât cei pe care îi cinstim să nu fie pictaţi pe pereţi”[12].

Despre Sinodul din Arles mai aflăm că împăratul, după arderea[13] manuscriselor Sfinţilor Apostoli şi începutul scrierii altor Evanghelii, „a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina”[14], care contribuise la strângerea Cărţilor, iar Epifanie spune că „biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[15]. Caecilian este impus de către împărat ca episcop al Cartaginei, fără a-l interesa poziţia celor 70 de Episcopi cartaginezi, fapt pentru care dispune ca oricine se opune hotărârii sale, să fie executat[16], bisericile lor au fost confiscate de armata trimisă în regiune, s-au făcut arestări, şi ierarhii care n-au primit decizia împăratului au fost exilaţi[17]. Teroarea constantiniană asupra Bisericii începe în anul 305 şi se accentuează în anul 317. După anul 318 împăratul trimite alte trupe în Cartagina care să închidă şi ultimele Biserici ale creştinilor conservatori, care încă rămăseseră deschise[18], şi prin teroare se încearcă reducerea la tăcerea opoziţiei[19].

De cealaltă parte, aflăm câteva informaţii foarte preţioase despre creştinii din Ţara Goţilor că „nu voiau să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă averi, aur şi argint, precum şi pentru că sărbătoresc paştele la aceeaşi dată cu evreii”[20], fiind a doua Biserică după cea din Cartagina, care nu acceptaseră reformele lui Constantin.

Din istoria ţării noastre şi din documentele găsite, aflăm că împăratul Constantin ordonă şi conduce 3 războaie de subjugare[21], între anii 315-316, îndată după Sinodul din Arles, între 323 şi 324, chiar înainte de începerea Sinodului din Niceea, şi între anii 335 şi 336, urmând mai apoi războiul din 358 care a fost condus de fiul lui Constantin.

Despre apartenenţa religioasă în care a murit împăratul Constantin, ne scrie Teodoret, Episcopul Cirului: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat”[22]. Din scrierile lui Epifanie aflăm că Eusebiu era semi-arian, având o doctrină identică arianismului, dar care era și împotriva Duhului Sfânt[23]. Din hotărârea Sinodului din Arles din 343 aflăm faptul că inclusiv fiul lui Constantin, Constanţiu al II-lea, a îmbrăţişat arianismul[24].

După toate câte am amintit în prima parte a lucrării, înţelegem că reforma de „iudaizare a creştinismului” nu a avut loc doar în spațiul carpato-danubian, Ţara Mesienilor, ci în tot arealul ocupat de Imperiul Roman. Această reformă nu a fost implementată în decursul unui singur secol, ci în timp îndelungat, prin diferite metode.

Pe alocuri Biserica Ortodoxă admite unele „mărturii ale adevărului creștin fată de tendințele de infiltrare ale iudaismului”[25]. Este foarte interesant faptul că dincolo de aceste vagi mărturii, nimeni nu face un studiu amănunțit despre dimensiunea adevărată a procesului de iudaizare a scrierilor Noului Testament, rânduielilor de slujbă, scrierilor patristice, dogmelor și eclesiologiei. Nu ar fi imposibil de alcătuit un astfel de studiu, însă interesul este mai mare în ceea ce privește împământenirea iudaismului în creştinism și evitarea controverselor pentru că este mai comod.

Modificarea Noului Testament într-un mod agresiv se poate recunoaște şi prin suprapunerea variantelor de biblii „ortodoxe” de după anul 325, aproape fiecare venind cu o altă variantă de relatări. După Sinodul din Arles din 314, intervine asupra Noului Testament Sinodul din Hipona din anul 393. Abia acum, fără ca această adunare să fie măcar ecumenică, se includ în Noul Testament epistola către evrei, epistolele lui Ioan şi Apocalipsa, contestată la Sinodul din Niceea, ca fiind falsă.

Iată ce găsim în hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea atât despre lipsa de autenticitate a Apocalipsei, cât şi despre ereziile contra Sfintei Evanghelii întâlnite: „În aceleaşi vremuri de care vorbim s-a făcut şi Cerint căpetenie a unei alte erezii. Iată ce scrie în această privinţă Caius, despre care am amintit mai înainte: „Dar prin descoperirile pe care le dă ca şi cum ar fi fost scrise de un mare Apostol. Cerint prezintă în chip mincinos istorisirea unor fapte miraculoase, care i-ar fi fost comunicate de îngeri. El zice, anume, că după Înviere, împărăţia lui Hristos va fi pământească şi că trupurile trăiesc iarăşi în Ierusalim”[26]. Acesta continuă zicând: „Dintre scrierile lui Ioan în afară de Evanghelie, prima Epistolă recunoscută de toţi, atât de cei de azi cât şi de cei de altădată (a se vedea că nu vorbeşte de primul sau al doilea secol), ca autentică, pe când asupra celorlalte două sunt îndoieli. Cât despre Apocalipsă, părerile celor mai mulţi sunt împotrivă”[27]. Acelaşi autor mai relatează: „Între apocrife trebuie socotite „faptele lui Pavel”, cartea intitulată „Păstorul” (cea atribuită în mod eronat lui Clement, despre care am vorbit mai sus), „Apocalipsa lui Petru”, „Epistola lui Barnaba”, „Didahia celor 12 Apostoli” şi apoi după cum am mai spus „Apocalipsa lui Ioan”[28].

Astăzi şi Apocalipsa şi epistolele menţionate în hotărârea Sinodului Ecumenic de la Niceea au ajuns peste noapte „canonice” doar pentru că aşa a hotărât împăratul Teodosie la Sinodul local din anul 393 din Hipona şi la cel din anul 397 din Cartagina. În urma inovaţiilor care „prelungesc” unele părţi ale Noului Testament iar pe altele le scurtează, creştinii donatişti – care conservau autenticitatea cărţilor nou-testamentare, refuzând să accepte vreo reformă – sunt consideraţi eretici, deşi cărţile biblice ale împăratului nu aveau nici o sursă certă de provenienţă.

Unul dintre episcopii vremii, Optatus de Mileve (d. 397), în scrierile sale „contra lui Parmenian”, episcopul creştinilor din Cartagina, susţine că „nu este o erezie faptul că Noul Testament a fost completat cu pasaje din Vechiul Testament” şi că „acest lucru dă o altă formă, mai complexă, Evangheliilor şi Epistolelor”[29]. Este de mirare faptul că Bisericile Ortodoxe recunosc că prin arderea manuscriselor s-a făcut un compromis[30] în ceea ce priveşte conservarea textelor originale, care mai apoi au fost modificate de nenumărate ori încât forma de astăzi nu mai coincide cu forma iniţială. Cu toate acestea, atât Optatus, cât şi Augustin, îi condamnă ca „neascultători” tocmai pe cei ce nu doresc să accepte compromisul.

În anul 257 d. Hr. un număr de 100.000 de creştini părăsesc Orientul Mijlociu pentru a se stabili în Ţara Goţilor[31]. Aceştia se stabilesc în partea muntoasă din judeţul Buzău, de la Siriu în jos, în localităţile Aluniş, Nucu, Bozioru şi în împrejurimi. Muntenia şi Moldova au fost populate de aceşti creştini goţi. Până în zilele noastre, mulţi români păstrează fizionomia goţilor, de origine balcanică. Totodată, cercetătorii nu pot să se hotărască dacă goţii se identifică cu valahii plecaţi înainte de cucerirea romană în diaspora, sau sunt un popor de origine mesopotamiană.

Migrarea din secolul al III-lea s-a datorat persecuţiilor intense de pe vremea împăratului Alexandru Sever. În vremea acestuia, a început cu forţa aşa numita „iudaizare a creştinismului”. În timp ce împăratul avea grijă să-i ucidă pe creştini, îl susţine financiar pe scriitorul duplicitar Origene, pentru alcătuirea lucrării „Hexapla” şi a Noului Testament folosit astăzi de Bisericile oficiale. Însăşi „Biblia” lui Constantin de la Sinodul din Arles nu este o transcriere a „Evanghelionului” sau a unor părţi din acesta, ci o transcriere, ajustare şi completare a textelor origeniste.

Dacă Origen a fost mai fidel puterii imperiale, marele scriitor Clement Alexandrinul este obligat să se retragă din calitatea sa de profesor al şcolii teologice din Alexandria. Despre această etapă critică din viaţa lui aflăm următoarele: „persecuţia lui Septimiu Sever l-a obligat să închidă şcoala şi să părăsească Alexandria. S-a refugiat în Capadocia, la fostul său elev Alexandru, care era episcop al Cezareii Capadociei”[32], unde moare în preajma anului 215. Origen a continuat să trăiască până la adânci bătrâneţi, murind în anul 253.

Aceşti creştini mesopotamieni n-au dorit să lepede niciodată moştenirea Sfântă şi Dumnezeiască de la Hristos, primită în dar prin Sfinţii Apostoli, şi din acest motiv au îndurat persecuţia, până la refugierea lor „înapoi acasă”, în leagănul creştinismului. Nu este întâmplător faptul că ei aleg să plece 2600 de Km tocmai pentru a se stabili în vecinătatea unei aşezări antice, numită „Fundul Peşterii”, aşezare din perioada adamică, ce seamănă izbitor de mult cu peştera din Icoanei Naşterii Domnului. Pentru ei, Peştera aceasta a reprezentat ceva deosebit, în timp ce pentru creştinismul modern, trecut prin fel şi fel de schimbări, peştera este aproape anonimă.

Arderi de manuscrise s-au făcut şi în vremea lui Origene. Creştinii goţi s-au refugiat în România de astăzi tocmai pentru a putea proteja această Carte. Ulterior a fost tradusă în limba gotă, de Episcopul Ulfila, un fost arian convertit la creştinism de Sfântul Ioan Gură de Aur, purtând numele de „Evanghelia Goţilor”.

Până acum nu au fost făcute studii semnificativ de importante pentru a se clarifica de ce creştinii goţi au optat pentru a se stabili în Ţara noastră, sau poate că nu s-a dorit efectuarea unor astfel de cercetări. Totuşi, mai multe mărturii biblice conservate chiar şi în Evanghelia oficială, ne arată că Hristos nu a predicat numai evreilor şi numai în Israel, ci dimpotrivă. Printre aceste mărturii se numără şi aceasta: „au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii” (Luca 8, 26). Nu a existat niciodată o localitate cu numele „Gherghesa” în faţa Mării Galileei. Cea mai trainică robie este aceea în care omul este convins să-şi lege de bunăvoie lanţurile robiei. Cel mai apropiat ţinut cu un nume asemănător este Ghenizaret; dar, Evanghelia numeşte ţinutul „gherghesenilor” şi nu al „ghenizaritenilor”. Ghenizaretul se află la o distanţă de 48 de km de Mare, într-o zonă mai înaltă, adică în deşertul Iordaniei, unde nu putea ajunge nimeni cu corabia prin nisip. Unii teologi încearcă să explice, argumentând că Marea era mai mare decât acum. Să nu uităm că Ghenizaretul este mai sus de nivelul Israelului, ceea ce ar fi însemnat că Iudeea nu exista chiar deloc, fiind sub apele Mării Galileei.

Origen era alexandrin, dar nu cunoştea geografia Israelului. El schimbă numele localităţii din Gherghesa în Ghenizaret şi apoi în Gadara, precum vedem contradicţia din Evanghelia atribuită lui Marcu, în capitolul 5, versetul 1. Aşadar, are loc un eveniment în două locuri diferite, iar una la o distanţă extrem de mare. Dacă porcii din Ghenizaret s-au urcat pe o stâncă şi de acolo au sărit în Mare, conform relatării biblice, însemnă că ei au zburat aproape 50 de km. Dar puterea politico-religioasă are nevoie de oameni care să creadă tot ce li se impune.

De cealaltă parte, modificarea textului, făcută de Origene, necesită inventarea unui nume de ţinut mai apropiat de Marea Galileei, pentru a nu stârni amuzamentul cititorilor cu puţină cunoaştere geografică. Este posibil ca şi pe vremea aceea să fi existat oameni care nu se ghidau în viaţă numai după premiza „crede şi nu cerceta”. El plasează evenimentul în Gadara, însă şi această localitate se află foarte departe de Mare, la mai bine de 6 mile, distanţă pe care porcul nu o parcurge toată viaţa lui. De asemenea, nici acest ţinut nu se află în faţa Mării Galileea. În cele din urmă, pentru a „rezolva problema”, Constantin cel mare construieşte în prima jumătate a secolului al IV-lea, o Biserică dedicată „Minunii din ţinutul Gherghesenilor” chiar pe malul lacului Ghenizaret, care de asemenea, nu se află pe malul Mării Galileei.

„Ţinutul Gherghesenilor” din Evanghelie ne determină să ne gândim la o localitate denumită „Gherghesa”. Pe suprafaţa actualei Delte a Dunării a existat o Mare de apă dulce, menţionată în anul 1691 de cronicarul Miron Costin[33]. De ce n-ar fi palpabil acest adevăr, câtă vreme Evanghelia însăşi mărturiseşte acest lucru? Nici actualul Ierusalim nu se află pe vechea temelie, ci la 6 km distanţă şi totuşi, găseşti câte o locaţie cu inscripţia „aici a avut loc cutare eveniment evanghelic”…

Trebuie să observăm detaliul din Evanghelia atribuită lui Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei, 7, 15). În tot „vechiul testament” lupul este menţionat doar de 6 ori şi ultima dată înainte cu aproximativ 1000 de ani înainte de Hristos, când regiunea devine deşertică. Lupul nu locuieşte în zonele deşertice sau foarte calde, ci este un animal de munte. Cum le-ar fi vorbit Hristos despre lupi unor oameni care nu văzuseră niciodată un lup? Este ca şi cum le-ar fi zis românilor: „feriţi-vă de proorocii care vin îmbrăcaţi în haine de pangolin”, un animal pe care majoritatea românilor nu-l cunosc.

Să ne amintim de pilda: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi” (Luca 9, 58). Vulpea nu mai există în Israel din vremea lui Solomon (931 î.Hr.). În cartea vechi-testamentară „a judecătorilor”, capitolul 15, versetele 4-5, aflăm că Solomon a adunat 300 de vulpi din apropierea Ţării Filistenilor, nu din Israel. Hristos nu ar fi vorbit despre vulpile din urmă cu un mileniu unor iudei care nu le-ar fi văzut niciodată.

Este importantă şi descrierea lui Ioan Botezătorul –„hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3, 4). Din nou citim despre o vietate care se află numai în ţările cu vegetaţie abundentă şi umiditate mare, nici pe departe în deşert. Lăcustele din apropierile Egiptului dispar înainte de Hristos cu 1500 de ani. Unii ar spune că este vorba despre o iarbă amară cu numele „lacustă”, care de asemenea, creştea în înălţimile Munţilor Hermon din Siria şi nici pe departe în dunele din Israel. Aproape nimeni nu observă aceste detalii, dar mai cu seamă că mierea sălbatică sau mierea ursului nu are ce căuta în deşert.

În România este destul de vestită „Peştera Sfântului Andrei”. Peştera nu este menţionată în nici o carte istorică până în anul 1943, când a început să fie promovată de Ion Dinu, avocatul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ciudată „evlavie” a „paşnicului” călău şi dictator… Spre deosebire de toate Bisericile Apostolice din Români acare au fost săpate în stâncile Munţilor încă din primele secole cu altarul spre Nord, aspect specific până la reforma lui Constantin din 314, această construcţie din Dobrogea este foarte recentă, cu altarul spre Răsărit. Nu-i de mirare de ce avocatul unui necreștin ajunge să dea contur unei poveşti, pe care regimul comunist a impus-o ca fiind „autentică”.

Din aceeași categorie de probare a autenticității „peşterii” atribuite Apostolului Andrei, din localitatea Ion Corvin, sau a altor elemente promovate cu sârg, nu este de mirare că, recent, un jurnalist a reuşit să sustragă mostre din „moaştele” despre care, Episcopia Tomisului specula că sunt ale Sfinţilor Epictet şi Astion. După ce au fost testate în laborator, s-a confirmat că sunt oseminte de animale[34]. Arhiepiscopia, sub sloganul „crede şi nu cerceta”, a afirmat că osemintele de porci, la care s-au închinat oamenii atâţia ani în şir, vor fi înlăturate. Este greu de crezut poziţia oficială, deşi iniţial tot ei au confirmat că aceia au fost Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, iar la canonizare, oseminte de porci şi măgari au fost privilegiaţi cu o solemnă procesiune, „simţită” intens şi trăită de mulţi. Deci, „moaştele” de porc fac minuni pentru un popor care a confundat credinţa cu credulismul.

Autenticitatea acestei peşteri, descoperite abia în perioada lui Gheorghiu Dej, este problematică pentru întreaga creştinătate. Vina aparţine şi „vânătorilor” de minuni, care nu ezită să caute „peştişorul de aur” care îndeplineşte dorinţele. Tot aşa s-au şi vindecat oameni la „moaştele porcului”. Într-o societate confuză, nu-i de mirare că noţiunea de discernământ singură nu vindecă, căci minunile şi ficţiunile se află la mare căutare.

Sunt multe situri arheologice descoperite în judeţul Constanţa şi promovate intens la nivel naţional şi absolut niciunul nu poate să fie dovedit mai vechi de secolul al IV-lea. Despre Peşterile de la Bozioru Ortodoxia încă nu a avut curajul să vorbească. Ar fi cele mai importante mărturii ale creştinismului românesc în defavoarea unor situri arheologice care reprezintă foste garnizoane militare, unele din ele având în incintă o biserică ariană.

Nu se tace numai în privinţa crimelor lui Constantin, a iudaizării sau reformelor din secolul al IV-lea, ci inclusiv Apostolii lui Hristos sunt purtaţi prin identităţi mincinoase. De pildă, ignorarea numelui Apostolului Petru, pentru a le da întâietate grecilor şi bizantinilor, are un scop anume. Viaţa Sfântului Apostol Petru este foarte necunoscută de români, tocmai pentru ca ei să nu descopere marea legătură dintre neamul nostru şi slăvitul Apostol. El este singurul dintre toţi Apostolii căruia Hristos îi zice: „m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 32). Din pricina acestui cuvânt rostit de Hristos, Apostolului Petru i-a rămas până în zilele noastre apelativul de „Verhovnic”, care înseamnă „întâiul dintre toţi” sau „cel mai mare”.

În Evanghelia oficială atribuită lui Matei găsim afirmaţia: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). Vedem că Petru este întemeietorul Bisericii Creştine şi întâistătătorul celor 84 de Apostoli (12 din prima chemare – Matei 10, 3 – iar alţii 72 din a doua chemare – Luca 10, 1). Dar bisericilor ortodoxe li se permite să predice la orice oră contrariul învăţăturilor propriei Evanghelii, care spune foarte clar: „întâi pe Petru, apoi pe Andrei” (Matei, 10, 2). Evanghelia spune că Petru a fost întâiul, Bizanţul lui Constantin şi-a impus autoritatea, şi până astăzi „sinaxarul” o contrazice – „Andrei este cel întâi chemat”. Iată până unde poate merge mândria grecească…

Tot în Evanghelia oficială, Petru este menționat întâiul dintre Apostoli, ba chiar de mai multe ori: „a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, aruncând mrejele în mare, şi le-a zis: Veniţi după Mine” (Marcu 1, 16-17). Evanghelia lor spune că i-a chemat pe amândoi, Sinaxarul – cea mai falsă lucrare, lipsită total de surse şi coerenţă – afirmă că Andrei a fost primul. Tot în aceeaşi Evanghelie mai citim: „a rânduit pe cei doisprezece: pe Petru; pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui Iacob, Andrei, Filip, Bartolomeu… etc.” (Marcu 3, 17-19). Observăm că şi această mărturie ni-l înfăţişează pe Andrei tocmai al 4-lea. Evanghelia atribuită lui Luca ne prezintă lista într-o altă formă: „…Petru, Andrei, fratele lui, pe Iacob, Ioan… etc.”  (Luca, 6, 14-16). În nicio listă nu este menţionat Andrei nici ca întâiul chemat, ci Petru, nici ca primul dintre Apostoli, numai mândria grecească a făcut în aşa fel încât să contrazică până şi propria Evanghelie.

Evanghelia atribuită lui Matei menționează la învierea fiicei unui om, căruia tradiţia i-a păstrat numele Iair[35], Hristos i-a luat cu El pe trei Apostoli, întâiul fiind menţionat Petru, apoi Ioan şi Iacob (Luca 8,51). Altă menţionare este aceea când Hristos se urcă în munte să se Lumineze la faţă (Schimbarea la Faţă) şi îi ia cu El pe trei dintre Apostoli, dintre care cel dintâi este menţionat iarăşi Petru, apoi Ioan şi Iacob (Marcu 9, 2). Altă menționare este aceea când Hristos îi trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească unde avea să aibă loc „Cina cea de Taină” (Luca 22, 8).

Contrar realității evenimentelor, teologii încearcă să distragă atenţia creştinilor pretinzând că în Ziua Învierii, la Mormântul lui Hristos, au venit femeile, pentru că Apostolii erau ascunși de frica iudeilor. Evanghelia atribuită lui Luca (cap. 22, vers. 8) spune că primul dintre Apostoli care a intrat în Mormânt a fost Petru.

Întâietatea lui Petru este ascunsă de teologii ortodocşi, pentru ca noi toţi să nu ştim nimic despre acesta, care a întemeiat Biserica lui Hristos pe Piatra Credinţei, doar pentru faptul că el nu a predicat în Bizanţul iudeului Constantin. De asemenea, imperiul Roman chiar şi după încreştinarea unor politicieni, a continuat să impună propriile idei, păreri sau dorinţe, chiar dacă intrau în contradicţie cu Evanghelia cultului oficial. O antipatie faţă de Petru au dezvoltat-o mai toţi romanii care şi-au făcut un fel de zeu protector din Pavel, deşi acesta le interzisese. Discriminarea lui Petru se resimte și la nivelul unor diferite versete apocrife adăugate în Noul Testament origenist. Hristos nu-i spune lui Petru că acesta din urmă se va lepăda de El la cântatul niciunui cocoş, cum apare în Evanghelia Sinodului din Arles, ci că el îi va întări pe toţi ceilalţi Apostoli în momentele mai dificile care aveau să fie la Răstignirea Sa.

Sursele oficiale vorbesc despre misiunea de încreştinare a Traciei de către 3 dintre Apostoli, dar îi menţionează doar pe Andrei şi pe Filip. Să nu uităm că numele Petru este de origine tracică, înseamnă piatră şi nu este folosit de nici un alt popor înainte de Hristos. Este un nume unic, care atunci ia fiinţă. Fiica sa se numea Petronela, iar cei doi fii se numeau Matia şi Marcu, unul fiind dintre cei 12 Apostoli, ales în locul lui Iuda şi al doilea între cei 72 de Apostoli.

Ar trebui să ne întrebăm şi de ce creştinii din primele secole n-au folosit nici un simbol iudaic. Dimpotrivă, ei au folosit doar simboluri sumeriene, precum: Crucea cu patru laturi egale, descoperită pe tabletele sumeriene datate la 8500 de ani care pot fi identificate cu „sigiliul lui Adam”. Acelaşi sigiliu se găseşte şi în aşezarea „Fundul Peşterii” din Poiana Cozanei, peşteră datată la aproximativ 13.500 de ani. Aceştia mai foloseau „Simbolul Peştelui”, care reprezenta „naşterea şi renaşterea” şi nu în cele din urmă steaua cu 8 braţe, „Sirius”, de la care vine şi numele localităţii Siriu, din apropierea „Poienei Cozana”. Cel mai vechi peşte sculptat între-o Biserică timpurie din Ţara noastră se află la intrarea în „Bisericuţa lui Iosif”, care, iarăşi, are altarul spre Nord, şi nu spre răsărit sau spre apus. Această Stea reprezenta pentru civilizaţia adamică, adică „sumeriană”, Icoana lui Dumnezeu Tatăl. Această Stea cu 8 raze se află pictată atât în toate Icoanele Maicii Domnului, pe frunte şi pe umerii săi, cât şi la Aureola lui Dumnezeu Tatăl.

Românii sunt familiarizaţi cu numele regelui Irod, care sufocă intenţionat cultura şi tradiţia poporului nostru. El este menţionat în colinde, în cărţi şi în predici, tocmai pentru ca oamenii să se obişnuiască an de an cu acelaşi nume, încât să nu mai fie curioşi să caute dacă nu există o altă istorie, decât cea pe care au învăţat-o ei forţat. Evanghelia atribuită lui Luca aduce o mărturie puţin cunoscută de unii: „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria” (Luca 2, 2). Nu am putea să credem că sunt mai plauzibile declaraţiile unor teologii formaţi de şcolile bizantine, decât ale Apostolilor.

Regele Irod era mort de un deceniu la Naşterea lui Hristos. Pe de cealaltă parte, la cârma Israelului se afla Arhelau, fiul lui Irod. Recensământul irodian s-a făcut cu 37 de ani înainte de Naşterea lui Hristos, după cucerirea romană. Dacă s-ar fi născut la acest recensământ, vârsta lui la răstignire ar fi fost de 70 de ani. Pare absurd să afirme cineva că Hristos a fost răstignit la vârsta de 70 de ani. Tot atât de absurd este să afirmăm că El s-a Născut în vremea recensământului lui Irod şi a fost Răstignit la vârsta de 33 de ani, 70 de ani mai târziu, în vremea împăratului Roman Tiberius. Istoria răstălmăcită ne arată cât de uşor se poate stăpâni o lume întreagă cu erori atât de grave şi totuşi, atât de insesizabile pentru oameni cu multă capacitate intelectuală.

Pe lângă aceste argumente, mai răsare unul: Betleemul apare ca cetate, pentru prima dată în perioada cananită (cc. 1400 î.Hr.), este desfiinţată la cucerirea romană din 61 î.Hr. şi apare din nou în anul 132 d.Hr. Deci, cum s-ar fi născut Hristos într-o cetate care revine la viaţă după mai bine de un secol?

În Evanghelia oficială se vede că Origen din Alexandria, necunoscând istoria Israelului, intervine şi completează textul ca şi cum recensământul lui Quirinius a avut loc înainte de recensământul lui Irod. Luca nu ar fi făcut această greşeală. În altă ordine de idei, Quirinius începe domnia la circa 20 de ani după moartea regelui Irod. Cum putea face un recensământ după Quirinius, un guvernator deja mor?

Apostolul Luca îl menţionează la Naşterea lui Hristos pe acest Quirinius, care ocârmuia Siria. Dacă privim ideea de bază şi coincidenţa de nume, vom vedea cum se încearcă ascunderea celor mai transparente argumente. Iată ce scrie în Evanghelia atribuită lui Matei, după ce menţionează alegerea Apostolilor: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria…” (Matei 4, 24). Dacă teologii ortodocşi vorbesc că Hristos şi-a început propovăduirea în Israel, atunci contrazic mărturia propriei lor Evanghelii. De ce ar fi ales nişte Apostoli din Israel, unde ar fi predicat, iar cei mai familiarizaţi cu predicile Lui erau tocmai cei din Siria sau Sirius?

Trebuie să mai vedem că Apostolul Luca nu specifică nicăieri că acest Quirinius era rege al Ţării Siria, ci doar că ocârmuia Siria şi nu o menţionează ca ţară. De asemenea, între guvernarea lui Quirinius în Siria şi Naşterea lui Hristos este o diferenţă de 12 ani. Ţinând cont că Apostolul a scris cartea sa în limba siriană, fiind de loc din Damasc, o limbă scurtă şi destul de săracă, va trebui să ne închipuim şi felul în care a fost tradus textul, după cum a dorit fiecare. Nici Irod şi nici Quirinius din Damasc nu au fost contemporani cu Hristos. Irod era mort, iar Quirinius doar în vârstă de 12 ani. În limba siriană numele Coryllos şi Quirinius se pronunţă la fel, de asemenea, Sirius (Siriu) şi Siria.

Singurul guvernator din lume, cu un nume asemănător, contemporan cu Hristos din toate punctele de vedere, a fost Coryllos (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Deci, dacă domnia lui Quirinius i-ar scădea vârsta de la 33 de ani, la doar 21 de ani, domnia lui Irod i-ar creşte vârsta la 70 de ani, domnia lui Coryllos este singura plauzibilă, care nu schimbă nimic. Acest Coryllos (sau Scorila), nu era nimeni altul decât Regele Ţării noastre şi bunicul lui Decebal. Întrucât Luca nu ne menţionează o ţară anume, oare, poate fi vorba despre prezenţa acestui rege într-o zonă de munte, cum descrie Evanghelia peisajul unde s-a Născut Hristos? Nimeni, până acum n-a putut atesta de la ce provine numele localităţii Siriu din munţilor Buzăului şi nici cum au apărut toate acele aşezări rupestre, antice, pe meleagurile Moesiei. Însuşi numele Mesia are o frumoasă legătură cu numele Moesia.

Să fi ştiut mesopotamienii mai multe decât noi?Nu este de mirare de ce aceste aşezări antice sunt tăinuite până astăzi. Cei 100.000 de creştini de la anul 257 numărau mai bine de o jumătate din creştinismului la nivel global! Cu siguranţă au avut un scop, un obiectiv precis şi nu au plecat la voia întâmplării.

O informaţie destul de importantă este aceea că Hristos a vorbit limba aramaică[36]. Aramaica este limba Mesopotamiei (Fapte 2, 9). Mesopotamienii erau „duşmanii” iudeilor, astfel că din orgoliu evreii nu ar fi vorbit niciodată limba lor. Nici un istoric nu a putut vreodată să ateste aramaica în Israel. Deci, Hristos dacă vorbea aramaica în Israel, nu l-ar fi înţeles nimeni sau l-ar fi alungat din primul ceas. Să ne reamintim că această Ţară a Tracilor mai poartă numele şi de „Mica Mesopotamie”, nu doar de Moesia (Mesia).

Să ne amintim că din 84 de Apostoli, aproape niciunul n-are nume iudaic. Teologii spun că Petru era din Capernaum, adică iudeu. Să spunem că intervenţia asupra numelui său, s-a produs prin schimbarea din Simon în Petru, deşi Simeon nu este un nume găsit numai la evrei. Însă de ce nu observă nimeni că pe fratele lui Petru îl chema Andrei, nume care nu apare niciodată în vechiul testament evreiesc?Capernaumul apare pentru prima dată în anul 132 şi nu este menţionat niciodată în vechiul testament sau în vreun registru.

Aici ar trebui să amintim faptul că nici o profeţie vetero-testamentară nu pomeneşte vreodată de „nazarinean se va chema”, precum găsim în Biblia Ortodoxă a Sinodului din Arles[37]. Nazaretul în care ar fi locuit Hristos în copilărie nu a existat în acele vremuri, de asemenea, nu este menţionat niciodată în vreun registru iudaic sau roman şi nu apare niciodată în Vechiul Testament. Este amintit pentru prima dată de către Eusebiu de Nicomidia, în secolul al IV-lea, ca şi cum Sextus Julius Africanus l-ar invoca în preajma anilor 200 şi până atunci nu mai poate fi identificat în vreun alt document[38]. Eusebiu face această menţionare între anii 314 şi 320. Împărăteasa Elena construieşte pentru prima dată un oraş cu acest nume şi se pare că atunci ia fiinţă pentru prima dată[39].

Doar pentru faptul că împăratul Constantin introduce numele Nazaret în Noul Testament, construieşte un orăşel cu acest nume, de atunci toată suflarea evreiască neagă existenţa lui Hristos, doar pentru că acest oraş nu a existat până atunci[40]. Nu poate să spună nimeni dacă împăratul nu a deschis tocmai această negare a lui Hristos, devreme ce el însuşi era arian. Arienii nu l-au cinstit niciodată pe Hristos ca pe Dumnezeul întrupat, precum l-au considerat creştinii primelor secole, iar după secolul al IV-lea doar donatiştii din Africa şi audienii[41] din Moesia – România de azi. Nu poate fi această sursă de negare premergătoare apariţiei ideii unui alt Mesia evreiesc? Este bine cunoscut faptul că evreii îşi pregătesc sursele cu secole sau milenii înainte.

Mai apare un nume în Noul Testament de la Arles: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă” (II Corinteni 11, 32-33). Se presupune că Apostolul Pavel a fost creştin din anul 33 şi până în 67, când a fost martirizat. În acest text Pavel l-ar menţiona pe un rege Areta, din Damasc, al cărui ostaş dorea să-l prindă.

Cu 9, respectiv 40 de ani înainte de Hristos, a existat un anume Aretas Filopatris al IV-lea, care fusese regele Nabatienilor din Negav, Arabia, iar nu din Damasc. Însăşi istoria nabatienilor este una mai mult fictivă, nefiind clară existenţa unui astfel de popor, decât din surse foarte vagi şi foarte rare, dar niciuna nu-i menţionează în Damascul Siriei. Acum să vedem lista guvernatorilor Siriei: Aelius Lamila (32-35 d. Hr.); Vitelius (35-39); Publius Petronius (39-42); Marsus (42-45); Longinus (45-49); Quadratus (50-60); Gnaeus (60-63); Gallus (63-67); Licinius Mucianus (67-69).

Problema este că nici un guvernator sirian n-a avut numele Areta până în anul 290 d.Hr. Acest lucru ne arată că după ce Origen (mort în anul 254), care a modificat textul Noului Testament, s-au mai gândit şi alţii să o facă. N-avea cum să vrea să-l omoare pe Pavel un guvernator care trăieşte la aproape 250 de ani după moartea lui Pavel. Acest Areta fusese rivalul lui Constantin cel Mare încă de la începutul domniei sale, nu al lui Pavel. Acesta este încă un motiv care arată că împăratul Constantin şi-a introdus în Noul Testament propriu cam toate lucrurile dorite de dânsul. Poate că cititorul va înţelege de ce nici donatiştii şi nici audienii nu au dorit să accepte un astfel de Nou Testament compromis din toate punctele de vedere, nici măcar sub ameninţările cu moartea sau cu torturile.

Printre episcopii care se opun reformei de iudaizare[42] se numără şi Sfântul Audius, episcopul goţilor[43] din Munţii Buzăului. El fusese invitat să participe la Sinodul din Niceea, alături de alţi episcopi mărturisitori ai dogmelor apostolice, din dorinţa împăratului Constantin de a-i convinge să accepte reforma în schimbul unor beneficii. Episcopul Audius avea să refuze propunerile împăratului.

În timpul Sinodului din 325, Sfântul Audius invocă o serie de argumente nou-testamentare, printre care şi următoarea afirmaţie a Apostolului Pavel: „Dumnezeu S-a arătat în trup”  (I Timotei 3, 16). Ajungând iarăşi la această epistolă, constatăm că şi în vremea Apostolilor ereticii montanişti răspândeau aceleaşi învăţături, înainte ca ele să fie numite „arianiste”. Deci, am putea spune că şi arianismul apare tot în sânul aceleiaşi erezii, care avea să devină „parte din biserica oficială”. Practic, arianismul nu ia fiinţă în studiile lui Arie, ci este adus în biserica oficială de către montanişti şi mai apoi propagat de către acest cleric alexandrin. Citatul din Epistola către Timotei avea să pună bazele teoriei contra-arianism ce se va numi „audianism” sau teologia „antropomorfismului” dumnezeiesc şi singura doctrină coerentă din secolul al IV-lea care apără Persoana divino-umană a Mântuitorului.

Tot din teologia paulină mai aflăm: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul înviat din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinirea” (Coloseni 1, 15-19).Sfântul Audius le aduce aceste argumente bizantinilor, cu intenţia de a le arăta că Dumnezeu a creat omul după chipul Lui, deci, după asemănarea Sa. Cu ce era neputincios Hristos Dumnezeu să-şi ia trup în acelaşi timp fiind şi om şi Dumnezeu, devreme ce El a zidit lumea şi a făcut tot ce se află în ea? Episcopii aceia ştiau ce cere împăratul, dar nu şi ce învățaseră Apostolii. Se pare că nu citiseră niciodată aceste învăţături ale Apostolilor.

Văzând ereticii arieni că Episcopul Audius le-a adus cele mai solide argumente în ceea ce priveşte dumnezeirea lui Hristos, au început să interpreteze ca şi cum Sfântul ar fi zis că Dumnezeu are trup şi că ar lua literalmente versetul amintit. Dar, nu Sfântul Audius născocise această teologie din dorinţa de a-i combate pe arieni, ci însuşi Apostolul Pavel era autorul. Oare, dacă Sfântul Spiridon le-a arătat o cărămidă, însemna că pentru el Dumnezeu era o cărămidă[44]? Nicidecum.

După ce este exilat de către fiul lui Constantin, Constanţiu al II-lea, Sfântul Audius continuă să propovăduiască adevăratul creştinism[45] în Ţara Goţilor şi încheagă mai multe comunităţi creştine în regiunile actuale ale Munteniei şi în Sudul Moldovei. Cenzura şi tăinuirea marelui ierarh român se vede şi în „Patericul Românesc”, unde este prezentată „viaţa unui episcop necunoscut”[46], a cărui viață coincide perfect cu a Sfântului. Pentru a nu crea curiozități cititorilor, au preferat să ascundă un mare Sfânt sub umbra anonimatului. Autorul, Ioanichie Bălan, susţine că ştie despre Sfânt că era milostiv, liniştit şi implicat în tot ceea ce făcea. În acest capitol se vorbeşte despre participarea Episcopului „necunoscut” la Sinodul din Niceea, însă altul în afară de episcopul Audius şi ceilalţi doi, nu mai avea cine să participe[47].

Este dubios şi felul în care aduce sursele Ioanichie, ca şi cum nişte oameni de prin Dobrogea i-au povestit lui despre un episcop necunoscut. Ce oameni ar mai fi cunoscut un episcop fără de nume, din urmă cu 1600 de ani? Deducem de aici că în fiecare secol s-a preferat tăinuirea numelui marelui Sfânt Audius. Este şi limpede de ce, pentru că de secole, am fost obligaţi de boierime să ne plecăm capetele în faţa unei confesiuni total diferite faţă de a Sfinţilor Apostoli, grecizată şiiudaizată încă din vremea lui Constantin.

Sfântul Audius nu este promovat, deşi el este prezent în sinaxarul cultului oficial[48] la data de 16 mai (în calendarul Apostolic pe 29 mai), repet, tocmai pentru a nu stârni curiozităţi. Majoritatea teologilor nici nu au avut unde să audă de numele celui mai important episcop prezent la Sinodul din Niceea, care cu doar câteva propoziţii demontează întreaga filozofie iudeo-ariană. Din acelaşi motiv, nici Bisericile „audiene” cu Altarele spre Nord, din Munţii Buzăului, nu sunt prea des menţionat, ca nimeni să nu fie curios să afle mai multe despre „Audianism” şi într-un final să descopere ceva ce ar ataca la temeliile poziţiei oficiale.

Audienii din Ţara Goţilor sunt susţinuţi după anul 372 de către Sfântul Vasile cel Mare din Capadocia. Prietenia capadocienilor şi a audienilor a fost ţinută tainică în faţa împăratul Teodosie, audienii fiind declaraţi „în afara legii”[49].

Mai devreme vorbeam despre sursele şi stilul contradictoriu cum a alcătuit „Patericul Românesc” Ioanichie Bălan. Pentru a înţelege cât de evidentă este minciuna „cuvioşească”, trebuie să ne reamintim de nepotul Sfântului Vasile, Sfântul Mucenic Sava, despre care aflăm că era „de neam got”[50]. În viaţa Sfântului Sansala, autorul uită cenzura şi îl plasează pe Sfântul Sava ca fiind de „neam capadocian”[51]. Deci, într-un final, minciuna se lasă singură descoperită. Se vede clar că într-o parte Ioanichie schimbă contextul după bunul plac al cultului ortodox pe care îl slujea, pentru a ascunde informaţia că Sfântul Vasile şi-a trimis nepoţii să înveţe la şcoala Audiană din Munţii Buzăului.

Alt misionar din părţile Buzăului a fost preotul Nichita[52], originar din Cilicia, Ţara Anatolia, unde se născuse şi Sf. Ap. Pavel. În chip fals este numit „Nichita Romanul” în calendarul ortodox, pentru că el era de neam mesopotamian, și nu latin[53]. Sfântul preot Nichita a fost martirizat în anul 372, în vremea împăratului bizantin Teodosie. Devreme ce „Patericul Românesc” susţine, la pagina 22, că propovăduirea se desfăşoară „fără nici o constrângere”  din partea guvernării de atunci din Ţara Goţilor, regele goţilor fiind Athanaric, înţelegem că Sfântul a fost ucis de arienii din partea de jos a Munteniei care erau susţinuţi de către Bizanţ. Ajungând la martiriul Sfântului Nichita, care a fost ars de viu în Bisericuța sa, autorul plasează vina asupra„goţilor”. Acesta, cel mai probabil, fusese ucis de bizantini, pentru că în alte lucrări vom vedea că regele goţilor, Athanaric, era creştin[54] şi chiar coresponda cu episcopii din alte ţări, precum şi cu Sfântul Vasile cel Mare, iar mai târziu cu Ioan Gură de Aur.

Printre misionarii din munţii Buzăului se numără şi Sfântul Eutihie preotul. Acesta a era de neam capadocian, prieten din copilărie cu Sfântului Vasile cel Mare şi se pare că şi episcopul din Tesalonic venea în Buzău, devreme ce acesta îi transmisese veştile directe despre goţi Sfântului Vasile[55]. Mai apoi, tocmai din cauză că îi susţinea pe creştinii apostolici din Ţara Goţilor, Sfântul Vasile avea să fie otrăvit de împăratul Teodosie. Cu toate că numeroşi Sfinţi au fost ucişi de acest împărat, pentru politica sa de intoxicare a creştinismului cu reformele, episcopii politici l-au inclus între „sfinţi” şi îşi are data de pomenire[56] la 17 ianuarie iar nevasta sa, Plachila,  pe 14 septembrie[57].

Toate aceste contradicţii şi mărturii ne arată că puterea politică a „ortodoxiei” a căutat cu orice preţ să țină sub tăcere atât persecuţiile lui Teodosie din ţara noastră, cât şi strânsele legături dintre creştinii mesopotamieni şi creştinii Moesiei, adică Tracia,  „Mica Mesopotamie” sau „Ţara Mesienilor”.

Despre implicarea Sfântului Vasile în activităţile Bisericii din Goţia, aflăm că: „a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[58]. Relatarea cotidianului „Basilica” al Patriarhiei Române intră în contradicţie cu „Patericul Românesc”, de unde am citat viaţa Sfântului Sava de la Buzău, dar şi cu „Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia”. De asemenea, se mai ştie că: „Încă din 257, goţii dislocaseră din Capadocia circa 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase ale Buzăului”[59]. Discreţia cu care colaborau Sfinţii Vasile şi Audius, cu toţi ceilalţi creştinii apostolici din Ţara Goţilor[60] este trădată de o persoană din Dobrogea, care coresponda prin scrisori cu Sfântul Vasile din Capadocia. Nu poate fi exclusă aici şi o oarecare vină avută de către Episcopul Bretanion, despre a cărui activitate nu putem afla prea multe informaţii. În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară împotriva goţilor[61], sute de creştini fiind executaţi. Teodoret, episcopul politic al Ciprului, scrie „lăudăros” despre barbaria lui Teodosie în Tracia: „Astfel, cei mai mulţi au fost ucişi şi numai puţini dintre ei au putut să scape, trecând Dunărea. Strălucitul conducător de oaste, Teodosie, a împrăştiat apoi oastea pe care o avea, în localităţile apropiate, iar el plecând în grabă a venit la împăratul Graţian, făcându-se astfel, vestitorul biruinţei sale”[62]. În urma acestui război, împăratul Teodosie află că Sfântul Vasile cel Mare are legături strânse cu creştinii goţi, probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în 379, Sfântul Vasile moare subit la doar 49 de ani. Trebuie reamintit faptul că acesta era primul an în care îşi începea domnia barbară vestitul împărat roman.

Spuneam că nu se ştie cu exactitate care a fost rolul Episcopului Bretanion în toată această istorie. Însă, în anul 381, Bretanion, originar tot din Capadocia, l-a mustrat pe împăratul Teodosie pentru felul în care îi persecutase pe creştinii goţi[63].

Se păstrează până astăzi cea mai veche atestare a unei Episcopii la Tomis. Mărturia se numeşte„Scrisoarea lui Abdia”, adică Audius, care îi scrie Episcopului Bretanion. Nu poate fi exclusă nici o folosire a lui Bretanion doar într-un anumit moment al istoriei şi mai apoi singur să-şi dea seama de viclenia venită din Bizanţ, precum se dezisese ulterior Episcopul Ulfila, iar mai apoi să fi lepădat subjugarea faţă de puterea imperială. După ce Bretanion îl mustră pe împăratul Teodosie, în public, moare subit chiar în timpul Sinodului al II-lea ecumenic.

Un alt rol în istoria creştinismului românesc îl are Sfântul Ioan Gură de Aur. Este instalat ca Episcop al Constantinopolului în anul 397 de către Teofil al Alexandriei. În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm că: „Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI)”[64].

Teofil fusese instalat după moartea Episcopului Timotei I al Alexandriei. Acesta hotărăşte să ucidă toţi creştinii care nu se supun puterii politice. În acest sens, îşi strânge o armată de soldaţi şi preoţi şi cu barbarism ard de vii 10.000 de creştini, a căror pătimire este menţionată foarte vag în Sinaxarul zilei de 10 iulie: „Tot întru această zi, pomenirea Sfinţilor zece mii de părinţi, pe care prin foc şi cu moarte silnică i-a dat Teofil, episcopul Alexandriei pentru Isidor horepiscopul”[65]. Şi toate aceste fapte nu erau făcute de păgâni persecutori, ci de aşa-zişi „ortodocşi”.

După ce fusese ales episcop al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur este întristat de vestea că 10.000 de creştini au fost arşi de vii de către episcopul Alexandriei. Sfântul Ioan îi cere episcopului Teofil să vină în Constantinopol, să discute pentru ce a trebuit să verse atâta sânge. Teofil împreună cu episcopul Flavian al Antiohiei şi împărăteasa Eudoxia pun la cale să-l ucidă. Sfântul Ioan părăseşte scaunul şi pentru totdeauna comuniunea cu biserica oficială. Un număr mare de preoţi, episcopi şi creştini îl urmează pe marele ierarh. Despre această scindare a Sfântului Ioan, din ziarul „Lumina”, aflăm: „Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”[66]. În realitate, Patriarhia îl numeşte schismatic pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că a lepădat cultul iudaizat. Sfântul nu a făcut schismă, ci s-a întors la adevăratul creştinism apostolic, dar asta este strategia acestui cult din toate timpurile existenţei sale de după Sinodul din Arles. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu donatiştii şi cu audienii. Cultul politic le găseşte tot felul de denumiri, pornind de la numele ierarhului, dând impresia că „sunt schisme” pentru inducerea în eroare a credulilor robiți de ignoranță.

Odată cu plecarea sa din cultul Oficial, Sfântul Ioan se implică intens în sporirea Bisericii Apostoleşti. El îl hirotoneşte ca episcop pe părintele Adelfios al Aravaselor, cel ce mai înainte fusese declarat eretic de episcopul politic Flavian. Despre Episcopul Adelfios aflăm chiar din „Limonariu” că era un părinte duhovnicesc, iubit de episcopii dreptslăvitori din acele vremuri, şi nu un eretic, cum încerca Flavian să-l descrie[67]. Deşi Sfântul Adelfie este pomenit şi lăudat în cărţile bisericilor oficiale, patriarhiile încă se prefac că nu ştiu aceste detalii şi numesc teologia Sfântului Adelfie „erezia messaliană” sau „adelfiană”. Mereu biserica ortodoxă a căutat să-i batjocorească pe creştinii care renunţă la erezie, de parcă ar fi prima condiţie spre mântuire să fii în comuniune cu patriarhul lor, ales din considerente politice, nicidecum să păstrezi dogma Sfinţilor Apostoli. Lucrurile acesta sunt vorbite pentru oamenii care se lasă uşor manipulați, gândind că Dumnezeu leagă porţile Raiului în funcţie de nesocotirea unui Sinod condus de împăratul Bizanţului.

În descrierea lui Ioan Moshul, autorul „Limonariului” de la anul 540, Episcopul Adelfie nu era un eretic cum îl descrie sinodul lui Flavian, ci era un creştin cu viaţă aleasă şi duhovnicească. O altă mărturie despre acest Sfânt este aceea că, deşi discreditat de iudaizatori ca fiind „eretic”, devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care îl hirotoneşte episcop: „Tot Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul Constantinopolului a fost surghiunit în Cucuzan, a fost găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul patriarhal”[68]. Trebuie să amintim că nici un episcop nu s-a numit Patriarh până în secolul al V-lea. Patriarhul este preluat din rangurile specifice în iudaism. Creştinii primelor 4 secole aveau 3 ranguri ierarhice: horepiscop, episcop şi arhiepiscop.

În scrierile episcopilor oficiali s-au făcut numeroase critici la adresa Sfântului Adelfios, episcopul Aravesei, încă dinainte de anul 380, pentru opoziţia sa faţă de reformele religioase impuse de puterea politică. Sfântul Ioan îl vede total vrednic de primirea hirotoniei[69], indiferent de criticile „oficialilor”.

Despre „schismaticul Ioanit”, putem afla mai multe informaţii atât din scrierile apologeţilor sfârşitului de secol IV, printre care şi Epifanie de Salamina. După anul 399 Sfântul Ioan însuşi menţionează prietenia apropiată cu creştinii audieni şi în cele din urmă vine să vieţuiască în actualul „Agatonul Nou”. Aici vieţuiau Episcopul Audius[70] şi ceilalţi ierarhi audieni[71]. Indiferent de mărturisirea lui de credinţă, episcopii politici primiseră ordin imperial să-l persecute[72]. El susţinuse audianismul încă din anul 375, hirotonindu-l Episcop pe fostul arian Ulfila, unul dintre cei mai importanţi episcopi ai Bisericii Creştine din Goţia[73], care a murit la anul 383. Hirotonia din anul 375-376 a episcopului Ulfila este menţionată în scrisoarea a IX-a către Olimpiada.

Episcopul Ulfila murise în anul 383, iar ucenicul său, Episcopul Auxentios, îi scrie viaţa într-o lucrare numită „Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae”. Din această lucrare şi din viaţa Sfântului Ioan descoperim că nu doar în anii 398 şi 399, ci încă dinainte de anul 380, avusese implicări în structura goţilor şi a audienilor. În ciuda prigoanei pornite împotriva sa: „Însuşi arhiepiscopul Ioan venea să oficieze în aceasta biserică şi să predice ca într-una din duminicile anului 398 sau 399 când, după ce a slujit cu clericii goţi în limba lor şi după predica lor, a ţinut în biserica Sf. Pavel un cuvânt”[74].

În Ţara Românească rămăseseră însă mulţi arieni şi adepţi ai cultului politic, printre care şi un anume roman cu numele Gaȉna. Pentru că Sfântul Ioan nu a acceptat să reînceapă comuniune cu biserica oficială, ereticul Gaȉna, purtându-se ca un barbar[75], a bătut mulţi creştini şi le-a jefuit casele, în dorinţa de a-l obliga pe Sfânt să cedeze.

Un alt susţinător al Sfântului Ioan avea să fie preotul Marutha, care a participat la Sinodul din Antiohia din anul 390. Sfântul Marutha vede la această adunare că episcopii politici nu renunţă la dorinţa de impunere agresivă a reformelor bizantine şi, părăsind cultul oficial, intră în comuniune cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta vede în Marutha un preot râvnitor, plin de credinţă şi dragoste şi hotărăşte să-l hirotonească episcop de Maiafarakin[76]. Aici, guvernatorul locului, Yezdigerd, găseşte şi el o sfinţenie deosebită în viaţa episcopului Marutha, îl scuteşte de toate persecuţiile şi oferă libertate creştinilor. Marutha a trăit până prin anul 415 şi a fost canonizat. Pomenirea sa o facem la data de 31 ianuarie.

În lucrarea „Despre Preoţie”, Sfântul Ioan afirmă de mai multe ori regretul că a acceptat să fie preot în biserica oficială. Vedem că până astăzi Biserica Ortodoxă promovează toate scrierile pe care acesta le-a alcătuit până în anul 399. Celelalte sunt lăsate uitării pentru că aveau să nu mai coincidă cu doctrina oficială din nici un punct de vedere. Încă din lucrarea „omilii împotriva evreilor” se putea vedea că Sfântul Ioan avea să treacă printr-o schimbare radicală în dogma şi în viaţa sa.

Episcopul Teofil adună un Sinod în Alexandria, unde o acuză pe Olimpiada că adeseori ascunde în casa ei preoţi şi creştini din opoziţie şi nu face ascultare de biserica imperială. Dar, chiar Sfântul Ioan o învăţa prin scrisori să procedeze aşa, lucru dovedit şi prin vizita diaconului audian, pe care urma să-l hirotonească episcop: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop[77]. Dar deoarece pentru îndreptarea nenorocirii ce ne ameninţă[78] nu văd alt mijloc, decât zăbovirea şi amânarea – căci nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea – fa-i ca să întârzie din pricina iernii”[79].

Pe data de 14 septembrie 407 (27 septembrie stilul vechi), Sfântul Ioan Gură de Aur a decedat subit, la doar 60 de ani, în drumul spre exil, iar Sfânta Olimpiada a fost nevoită să plece din Constantinopol în Nicomidia, din pricina represaliilor venite din partea lui Atticus, episcopul Constantinopolului (406-425). În Nicomidia avea să fie în continuare persecutată şi în cele din urmă îşi găseşte sfârşitul la aproape un an după Sfântul Ioan, pe data de 25 iulie 408 (7 august stilul nou). Viaţa Sfintei a fost falsificată precum a Sfinţilor Grigorie de Nyssa şi Teosevia, dar şi a celorlalţi Sfinţi episcopi căsătoriţi. De pildă, Olimpiada ajunge în Nicomidia după moartea Sfântului Ioan (407). După moartea ei (408), se scrie o carte ca şi cum Sfântul Ioan îi trimitea corespondenţe, pe când ea locuia în Nicomidia. Sfântul Ioan era deja decedat de un an de zile, să-i mai poată trimită scrisori.

În bisericile oficiale Sfântul Ioan a fost socotit schismatic. În timpul vieții sale pământești a trebuit să îndure umilință pentru că s-a lepădat de cultul oficial. Subtil, chiar și astăzi marile Patriarhii îl numesc schismatic, însă catalogarea lui ca şi „sectar” o încadrează într-o serie de laude. Omul de rând, neștiind adevărul, nu își poate da seama. Iată ce găsim în ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Pornind de la datarea în 15-20 ianuarie 412 a unei scrisori adresate de către episcopul Synesius de Cyrene lui Teofil al Alexandriei în care se solicită în virtutea amnistiei instituite de trei ani, reabilitarea lui Alexandru, hirotonit iniţial de către Sfântul Ioan ca episcop de Basilinoupolis în Bitinia, Peter van Nuffelen consideră că a existat un acord de reintegrare masivă a ioaniţilor după moartea ilustrului lor ierarh, intrat în vigoare cândva între jumătatea anului 408 şi sfârşitul lui 409”[80]. Se vede clar din citat că nu prea îl considerau ilustru pe Sfântul Ioan. Ei nici măcar hirotoniile lui nu le mai primeau ca fiind canonice.

Episcopul Alexandru îi cere episcopului Teofil – ucigătorul celor 10.000 de creştini – să-l primească înapoi în cultul oficial, acceptă iudaizarea şi îndată este „reabilitat”. Vedem cum episcopii politici considerau că urmarea Sfântului Ioan Gură de Aur este un fapt condamnabil şi nicidecum o laudă, devreme ce li se aplicau pedepse „canonice” pentru schismă! Se pare că episcopul Alexandru fusese tocmai unul dintre infiltrații cultului oficial, pentru a informa ce se întâmplă în jurul acestuia.

Din acelaşi cotidian ortodox aflăm următoarele: „În ciuda diferenţei vizibile, putem spune că cele două fracţiuni ale grupării ioanite nu s-au aflat totuşi pe poziţii opuse, ci au adoptat căi diverse pentru a duce mai departe moştenirea încredinţată de marele ierarh. Dacă „schismaticii” propriu-zişi s-au opus cu toată tăria oricărui episcop care se instala în mod abuziv şi necanonic în scaunul episcopal ocupat de către Sfântul Ioan, poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan Gură de Aur. Moartea Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat un moment cheie în evoluţia schismei ioaneice, când mulţi dintre partizanii săi au abandonat dezorientaţi această cauză şi se arătau dispuşi să intre în comuniune cu Biserica oficială. În acest context le-a fost acordată amnistia din anul 408 sau 409, care îi primea pe ioaniţi în comuniune cu arhiepiscopul Atticus al Constantinopolului (406-425), fără a mai fi nevoie să sub­scrie actul de condamnare a Sfântului Ioan. În baza acestei reconcilieri o parte din episcopii deportaţi au fost readuşi din exil încredinţându-li-se noi eparhii pe care să le păstorească”[81]. De aici constatăm că doar „o parte” din urmaşii Sfântului Ioan Gură de Aur i-au trădat mărturisirea, au acceptat compromisul prin unirea cu biserica politică, în schimbul beneficiilor financiare şi materiale, dându-li-se noi eparhii. Vedem că structura Sfântului Ioan este numită de „biserica ortodoxă” a fi o „schismă ioaneică”.

O dată cu trădarea unora, cultul oficial îşi atinge scopul, ademenind prin bani numai o parte a „ioaniţilor”. Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte? Au mers mai departe, păstrând învăţăturile Sfinţilor Apostoli. De ce nu ar fi mers şi ei mai departe, dacă însuşi Sfântul a mers pe această cale, până la sfârşitul vieţii sale? Dacă era bine să accepte iudaismul, atunci de ce n-a făcut-o el, ci alţii după moartea lui?

Articolul sus menţionat se numeşte„Reabilitarea post-mortem a Sfântului Ioan Gură de Aur”, dar cu ce drept i-au schimbat istoria unui om, unui ierarh, care a dorit să moară în afara acestei biserici ortodoxe? El nu şi-a trădat niciodată convingerile îmbrăţişate după anul 398, ci în ele a dorit să plece din această lume, iar dacă audianismul şi ioanismul sunt structuri batjocorite ca fiind „schismatice”, de ce se reabilitează „post-mortem” un „schismatic”? Pentru că şi azi, dar mai cu seamă atunci, Ioan fusese foarte iubit de mulţi oameni şi cu gândul că doar aşa i-ar putea ademeni înapoi, în biserica politică. A se vedea că ultimele cuvinte înainte de moartea Sfântului Ioan au fost rostite în case Episcopului Adelfie al Aravaselor. Cu siguranţă nu a spus niciodată vreun îndemn, cuiva, să revină în cultul iudaizat, devreme ce casa Sfântului Adelfie nu s-a unit niciodată cu biserica oficială. Nu există nicăieri sursă veridică pentru sus citata afirmaţie că: „poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan…”.

Conform „Limonariului”[82], Sfântul Ioan din casa lui Adelfie a plecat în drumul spre exil, călătorie unde a şi decedat subit în preajma ostaşilor care-l însoţeau. Pentru o moarte atât de grăbită, la doar 60 de ani, putem crede că moartea i-a fost determinată, însă devreme ce Adelfie nu a acceptat niciodată slujirea cu Atticus, episcopul oficial al Bizanţului, este lesne de înţeles că aceasta a fost dorinţa marelui ierarh, din ultimele sale cuvinte în viaţă, ca ucenicii săi să nu intre niciodată în biserica oficială şi nici în comuniune cu episcopii lor din pricina dogmelor non-apostolice.

Pentru o şi mai fructuoasă manipulare a necunoscătorilor, în momentul în care trădătorii Sfântului au primit beneficiile, l-au canonizat ca şi cum el s-a unit înapoi cu cultul politic, prin acel episcop trădător, Alexandru. Prin fapta lor meschină s-a călcat voinţa Sfântului de a nu mai avea nici o legătură cu biserica pe care o lepădase.

Ulterior s-au scris mai multe cărţi pentru manipularea oamenilor, cum că Sfântul Ioan nu a părăsit ortodoxia, ci doar a fost destituit din considerente politice ale vremii. Dacă ar fi fost doar „demis politic” şi ar fi rămas ca mirean în cultul oficial, ce rost mai avea să-l hirotonească pe episcopul Adelfios, pe Unila al audienilor goţi şi Moduharius, sau pe ceilalţi mulţi episcopi, devreme ce episcopii oficiali Teofil şi Flavian îl condamnă şi caterisesc în 404 ca fiind eretic şi schismatic în acelaşi timp?

Cultele oficiale insistă pe ideea că Sfântul Ioan a fost depus din treaptă, dar a rămas în cultul oficial. Povestea vieţii sale şi ale episcopilor hirotoniţi de el arată că nu a fost deloc aşa, ci dimpotrivă, el părăseşte cultul oficial din anul 398 şi renunţă total la această confesiune mai puţin religioasă şi mai mult politică, aşa cum o vedem şi în ziua de astăzi. Depunerea sa din treaptă are loc tocmai în 404, când era plecat de aproximativ 6 ani şi nicidecum nu rămăsese în cultul oficial „ca şi episcop depus”.

Bisericile politice practică renumita „liturghia Sf. Ioan Gură de Aur”, care a fost impusă în Bizanţ în prima parte a secolului al V-lea. Totuşi, manuscrisul original al acestei liturghii apare după moartea Sfântului. Deşi Epifanie de Salamina a fost unul dintre cei mai mari critici ai Sfântului Ioan, în nici una dintre lucrările sale nu menţionează această liturghie. Ea are şi un aspect iudaic (turnarea apei în vin, spălarea mâinilor sub formă de ritual iudaic, rugăciuni pentru sionişti, promisiuni faţă de rezidirea Ierusalimului, promovarea ideii că Dumnezeu inspiră frică, contrar a ceea ce spun Sfinţii Apostoli, cuprinde rugăciuni pentru politicieni, promovarea cultului robilor, are introdus numele lui „ialdabaot”, adică savaot, demonul sângelui şi al necunoştinţei în mitologia iudaică etc.). Manuscrisul din 413 este semnat de episcopul Alexandru şi se păstrează la Roma.

Cuprinsul Liturghiei atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur ar fi trebuit să aibă un conţinut similar Liturghiei celor 12 Apostoli, o rânduială anaforală din primul secol pe care, conform multor surse, Sfântul Ioan a folosit-o la alcătuirea variantei sale liturgice. Observăm că între Liturghia Apostolică şi varianta atribuită Sfântului sunt diferenţe majore, atât din punct de vedere al structurării momentelor, cât şi din cel al conţinutul textului[83]. Dacă Liturghia celor 12 Apostoli este compusă din rugăciuni creştine, varianta despre care vorbim se bazează pe scrierile psaltice. Acest gen de anaforale nu se regăsesc în niciuna dintre cele peste 27 de Liturghii Apostolice conservate până în zilele noastre.

Epifanie de Salamina moare în anul 403 după ce puterea politică îl foloseşte să organizeze un protest în faţa casei unde locuia Sfântul Ioan. Înainte de acest protest, Epifanie participase la Sinodul din luna Mai a aceluiaşi an care l-a caterisit întâia oară pe Sfântul Ioan Gură de Aur. După acestea, Epifanie pleacă în Cipru cu corabia şi este găsit mort pe drum, într-o toaletă publică. Poate fi vorba de o ucidere a lui după ce a fost folosit, sau conştiinţa l-a mustrat într-atât încât a decedat într-un mod atât de jalnic.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur a fost Sfântul Teodor, episcopul Mopsuestiei, despre care am mai discutat anterior. Sinodul al V-lea ecumenic, adunat sub conducerea împăratului Iustinian, în anul 553, impune scoaterea cu desăvârşire din „biblia ortodoxă” a tuturor indiciilor despre locurile unde se află cele 10 triburi ale iudeilor. Împăratul dispune noi persecuţii împotriva creştinilor care nu se supun voinţelor imperiale şi discreditarea numelui Sfântului Teodor. Împotriva lui se scrie un tratat imperial care se numeşte „Henoticonul”. Întrucât Sfântul Teodor a lăsat în urma sa o imagine îndrăgită de creştinii, viaţa lui fiind o întărire a rezistenţei lor, împăratul impune cu orice preţ să fie socotit drept eretic, deşi murise de două secole şi până la acest moment creştinătatea îl cinstise ca pe un Sfânt. Condamnarea lui Teodor de „erezie” n-a putut avea vreodată un fundament, pentru că era imposibil să mai verifici vreo carte, dacă îi aparţine lui sau este contrafăcută de către potrivnicii săi, după 200 de ani de la moarte.

Despre Episcopii care nu au dorit să accepte condamnarea unui Sfânt ca eretic, după două secole de cinstire, doar că aşa i s-a năzărit împăratului, aflăm următoarele: „Zoil al Alexandriei, Efrem al Antiohiei şi Petru al Ierusalimului au cedat şi ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din scaun sau au trebuit să se ascundă”[84]. Aşa se stabilea cine este eretic şi cine nu, cu o valiză de bani adusă de împărat şi în cealaltă mână având un decret de condamnare la moarte a celor ce refuză să semneze. Şi nu este singurul „sinod ecumenic” care îşi scrie hotărârile astfel.

Astăzi, dacă întrebi un „ortodox” cine a fost Teodor al Mopsuestiei, marele prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, îţi spune că a fost declarat eretic la două secole după moarte lui. Cu siguranţă nimeni nu va aduce şi explicaţia cum a fost el declarat aşa, prin punga de bani pe care Iuda odinioară o folosise să-l vândă pe Hristos, iar ereticii să arunce acuzaţii de erezie asupra unor Sfinţi curaţi în dogmă.

În anul 630 apare islamul. Într-un mod destul de dubios, unii numesc apariţia ca fiind „invazia islamică”, pe când ei nu invadau şi nu veneau de nicăieri, ci acolo stătuseră ascunşi. Ei devin o armată bazată pe torturi şi ucideri în masă, în special în părţile Mesopotamiei şi în vecinătate (Irak, Siria, Egipt şi în toată Asia). Acolo şi în Ţara Goţilor şi găsiseră refugiul grupuri foarte mari de creştini conservatori. La baza apariţiei islamice a stat călugărul montanist Bahira[85], un om foarte bogat care avea o mănăstire impunătoare în Siria. Bahira locuia chiar la drumul principal pe care-l foloseau comercianţii arabi pentru a traversa regiunea. Călugărul îl îndeamnă pe Muhammad să devină un „proroc” şi să organizeze un cult. Aşa apare islamul în 610.

O dată cu apariţia islamului, apariţie tăinuită şi susţinută de împăraţii bizantini pentru care se scosese din „Scripturi” orice fel de referire la cele 10 triburi israelite, respectiv despre cele 3 triburi din apropierea oraşului Medina, începe cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor, care se extinde până în ziua de astăzi. Drept dovadă a caracterului „secret” al acestui Sinod, stă mărturie neclintită faptul că toate canoanele sale au fost şterse din istorie şi nu se găseşte nici măcar unul singur în culegerea tuturor canoanelor, numită „Pidalionul”. Este singurul dintre sinoadele care nu are nici un fel de canon.

Politica de guvernare a lui Iustinian şi a tuturor împăraţilor bizantini din primul mileniu a fost identică. Fiecare împărat roman sau bizantin a căutat să inducă ierarhiei bisericeşti impresia că statul doreşte pace între cetăţenii imperiului. Până în vremea constantiniană, trei secole creştinii au fost uniţi între ei cu foarte puţine structuri care se constituiau la periferia creştinătăţii. După implicarea puterii politice în viaţa Bisericii Creştine, episcopii aleşi din considerentele mai puţin creştine ale împăratului primesc funcţia de senatori[86]. După aceea, împăratul a avut pretenţia să-şi aleagă singur senatul.

Episcopii politici primesc beneficii financiare şi imunitate imperială atâta vreme cât se supun poruncilor împărăteşti. Practic, dintr-o Biserică Creştină autentică, ajung să se înlocuiască toate elementele sale distinctive, care câştigaseră încrederea omenirii în decurs de trei secole, cu interesele politice până în ziua de astăzi. Episcopii devin dependenţi de guvern pentru beneficii, mai mult decât de Evanghelie. Din acest motiv, episcopul Grigorie al Romei spunea că „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[87].

Supunerea faţă de stat a episcopilor aşa-zişi creştini, din foşti slujitori ai lui Dumnezeu ajunşi senatori şi oameni politici de manipulare a unor mase de oameni în folosul intereselor imperiale, împăratul avea să le pună la dispoziţie sabia şi banii[88].

Episcopii sunt aleşi de către împărat nu pentru că aşa ar fi fost mai bine pentru Biserică, ci pentru a şti cum să folosească vistieriile imperiale în scopul soluţionărilor disputelor în favoarea statului. În acelaşi timp episcopii îi garantează împăratului că prin „canonizarea lui din timpul vieţii” îi oferă credibilitatea în moralitate, cu scopul de a-şi justifica în faţa supuşilor orice fel de acţiuni[89]. Din persecutaţi, devin persecutori[90] ai propriilor confraţi în credinţă, doar pentru că autoritatea imperială să găsească motiv de controversă când vine vorba de „toleranţă religioasă”. Sub pretextul intenţiei autorităţilor de a stopa divergenţe religioase[91], care de fapt erau diversiuni puse la cale, se apelează la constrângeri[92] şi astfel, prin instalarea fricii între creştini, puterea politică îşi asigură o vreme stăpânirea şi supunerea poporului. De acum credincioşia este de mult înlocuită cu credulismul. Suntem foarte conştienţi de acest lucru.

Legat de „supunerea poporului”, trebuie să observăm şi elementele noi care apar în Biblia lui Constantin, de la Sinodul din Arles: „Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2, 18-19). Sau: „Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (I Petru 2, 20). Prin astfel de paragrafe care se pot vedea în multe alte locuri din Noul Testament bizantin, nu putem să nu constatăm felul în care împăratul îşi asigură slugărirea poporului încă mediocru în gândire, în aşa fel încât în loc de plată să fie fericit şi dacă primeşte o mamă de bătaie. Apostolii nu aveau cum să scrie astfel de texte în epistolele lor pentru că ei înşişi erau ilegali în imperiu, trăiau ascunşi sau evitau orice expunere care ar fi stârnit curiozităţi autorităţilor romane, darămite să aibă şi slugi precum nişte boieri.

Un alt fals din punct de vedere geopolitic este relatarea evenimentului îngrozitor, când„un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiindu-şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit…”[93]. Paragraful este desprins din practicile ereziei lui Montanus din Frigia, care îi convingea pe oameni să-şi vândă averea şi să toţi banii să-i dea liderului cultului. Naivii erau duşi într-un fel de mănăstiri unde munceau continuu fără a primi altceva decât mâncare. Unii dintre episcopii vremii au susţinut ideea lui Montanus[94], fapt ce poate confirma că, pe alocuri şi în secolul al II-lea erau oamenii romanilor infiltraţi în interiorul Bisericii Creştine, cum a fost cazul papei Elefterie al Romei, un grec originar din Nicopolis[95]. Acesta a rămas cunoscut pentru relaţiile sale necreştine cu ereticii montanişti, deşi teologia Bisericii era deja formată.

Este cunoscut faptul că, după reforma constantiniană, s-a impus ideea unei „patrii” a creştinismului, iar devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit cu devoţiunea faţă de puterea politică[96]. Sugerează acest lucru şi informaţiile păstrate din primele veacuri[97], dar şi adaosurile din Biblie, printre care şi acesta: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos”[98]. Cu astfel de texte introduse în Biblia bizantină oamenii au putut să fie constrânşi să muncească şi să se supună intereselor imperiului cu gândul că asta îşi doreşte Hristos, iar împăratul îşi aroga dreptul de înlocuitor al Mântuitorului pe pământ. Astăzi Biserica Ortodoxă condamnă erezia „infailibilităţii papale”, deşi la constituirea ei ca şi dogmă religioasă însuşi împăratul Constantin așeză temelia. Prin urmare, din „Codex Vaticanus”, biblia de la Sinodul Ecumenic din Niceea, nu cuprinde versetul „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 3)[99]. Este exact scopul unui împărat care nu a fost deloc pasionat de creştinism, ci mai degrabă de infiltrarea în conducerea Bisericii, ca mai apoi să o poată conduce din interior, schimbând întreaga ierarhie. Nu poate nimeni să dovedească faptul că acest împărat a avut vreo fărâmiţă de credinţă în Hristos[100], ci mai degrabă un interes de a subjuga Biserica, nicidecum să o lase să rămână independentă faţă de politică şi de stat[101].

Să ne amintim şi de perioada boierimii din Ţara Românească. Aceştia foloseau oamenii ca pe nişte sclavi datori să le muncească pământurile, iar pe moşiile lor construiau şi Biserici. Omul se ducea şi dona Bisericii bani şi ofrande, sperând într-o viaţă mai bună. Astfel, statul beneficia din două părţi de la aceeaşi categorie de populaţie. Prima dată prin exploatarea forţei de muncă şi a doua prin naivitatea de a-şi dărui economiile unor preoţi favoriţi boierimii. Lumea nu se schimbă prea uşor, ci modalităţile politice de manipulare se schimbă periodic, în funcţie de starea de deşteptare sau de amorțeală a naţiunilor.

Epifanie de Salamina descrie viaţa Sfântului Audius, episcopul goţilor, ca fiind una nemaivăzută de multă vreme în rândul ierarhilor politici. El spune: „Audius era un om eminent, din părinţi mesopotamieni. Casa lui era lăcaşul purităţii vieţii sale, plin de râvnă dumnezeiască şi credinţă. De multe ori, când vede lucrurile care au continuat să se petreacă în biserici, sub nasul episcopilor şi preoţilor, el se opune unui astfel de comportament, spunând cu mustrare: „aceasta nu este aşa cum ar trebui să fie” sau „acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. El este întocmai unui povestitor de adevăruri şi se potriveşte cu persoanele care vorbesc deschis din respect pentru adevăr, mai ales când propriile lor vieţi sunt exemplare”[102]. Sau: „Pe lângă admirabila lui mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Duhul Sfânt în sensul bisericii apostolice și respectarea tuturor dogmelor, prin întreaga sa manieră de viaţă, care de asemenea a fost admirabilă, Audius şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile sale mâini, la fel şi episcopii care erau sub omoforul lui şi preoţii şi toţi ceilalţi”[103]. Din nefericire, boierimea românească nu a fost prea încântată ca populaţia acestei ţări să ştie cine a fost marele episcop Audius, care au fost trăirile sale şi cum, prin maniera sa de credinţă şi vieţuire, i-a încreştinat pe mulţi dintre traci şi goţi.

Un alt aspect foarte important pentru a înţelege stadiul de degradare a cultului oficial este interzicerea căsătoriei episcopilor, căsătoria fiind lăsată și în acest caz  chiar de Sfinţii Apostoli. La Sinodul al VI-lea ecumenic, când încă mai erau episcopi căsătoriţi, pentru a prelua cârma cei bogaţi în patimi nefireşti, nu doar în avuţie şi putere, s-a dat următorul canon: „Femeia celui ce se ridică la proşederea episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în monastire, care va fi zidită departe de aşezarea episcopului, şi purtarea de grijă de la episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoria diaconiţei”[104]. Acest Sinod a încălcat pe deplin cuvântul Mântuitorului, care zice: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă”[105]. Împăratul Constantin al IV-lea (652 – 685), precum făcuse toţi împăraţii de până atunci se duce la un aşa-zis Sinod ecumenic cu hotărârile de-a gata luate, rămânând ca episcopii doar să-și dea semnătura. Se vede destul de limpede că nu avea habar de Învăţătura Mântuitorului, dar interesul politic rolul central în viaţa unei biserici care a acceptat să fie slujitoarea împăraţilor.

Despre canonul de mai sus citim următoarele: „Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care este supus şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop”[106]. Tâlcuirea a fost scrisă pe la sfârşitul primului mileniul, dar se arată în chip vădit că horepiscopii, care, cândva erau episcopi sau întâistătători ai Bisericii, ajunseseră să fie slugile celor singuri, practicanţii ereziei montanismului. Nici astăzi preoţii de mir nu sunt socotiţi de către cultul oficial ca fiind mai importanţi decât montaniştii (călugării).

Trebuie să facem şi o altă analiză asupra faptului că există două păcate capitale, împotriva firii: a te opune firii sau a-ţi schimba rânduiala firească. În „Pidalion” găsim şi lucruri mai puţin creştineşti, cum ar fi privilegierea homosexualilor şi pedepsirea familiilor: „Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând”[107]. Ipocrizia, sau intenţia sodomiştilor de a se arăta în texte altceva decât practică ei, ca şi cum se opun acestei erezii faptice, se demască în văzul tuturor, tocmai în următorul canon: „Pe preacurvarul după 3 ani îl învrednicim a se cumâneca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi”[108]. Homosexualitatea primeşte 200 de metanii, iar fapta săvârşită după rânduiala firii, deşi fără cununie, este pedepsită cu 250 de metanii. Episcopii politici văd mai îndreptăţită homosexualitatea din mănăstiri, decât „trăirea cu o femeie”, după Sfânta rânduială lăsată de Mântuitorul Hristos. De ce aceste canoane sunt aşezate în culegerea de rânduieli a bisericii ortodoxe şi nimeni nu le vede? Iată până unde duce manipularea, ca în cărţile „bisericeşti” să ascundă privilegierea „sodomiţilor monahali” împotriva celor ce trăiesc după rânduiala firii.

Ortodocşii fanatici sunt formaţi de către cei ce-i conduc să citească intens falsa „Apocalipsă”, pentru a nu se elibera de jugul stăpânirii. Ei nu au vreme să vadă locurile atât de transparente unde homosexualitatea devine cârma bisericii şi nu învăţătura lui Hristos, Dumnezeu. Nu ştiu dacă sunt mulţi cei ce observă discrepanţa majoră dintre tradiţiile şi învăţăturile Apostolice şi practicile confesionale din zilele noastre. Probabil nici nu vor fi prea mulţi „observatori” în viitor. Jugul robiei este pus pe umerii lor încă de la botez[109]. Cu frica de a nu-şi pierde mântuirea, dacă îndrăzneşte să nu mai fie sluga unor patriarhi sau mitropoliţi „canonici”, în spatele cărora stă neclintită de 1700 de ani puterea politică, omul devine în secolul XXI mai uşor de manipulat decât în epoca bronzului.

Trebuie să revenim puţin la activitatea Sinodului al V-lea care are loc în anul 553, unde joacă un al doilea rol important şi soţia Împăratului, Teodora. Aceasta fusese o actriţă de circ. Pentru a-şi urma scopul de a ajunge la conducerea imperiului, Teodora devine amanta unui important om politic din guvernul lui Iustinian. La o piesă de teatru unde juca în rolul principal, asistă şi împăratul. Teodora s-a remarcat prin frumuseţea fizică şi prin extravaganţă, drept pentru care i-a atras privirile acestuia. Rolul jucat era o luare în derâdere a mitologiilor greceşti şi o parodiere a moralităţilor creştine. Împăratul Iustinian având deja intenţia de a face reforme considerabile în biserica politică se împrieteneşte cu Teodora, îi devine amant şi mai apoi se căsătoresc în anul 523. Astfel, Teodora leapădă cel de-al doilea bărbat şi se mărită cu Iustinian.

Împăratul a stabilit anul 553 pentru întrunirea Sinodului al V-lea ecumenic. Cu 5 ani înainte de adunarea episcopilor, Teodora moare din condiţii naturale, în anul 548. În amintirea soţiei sale, Iustinian le impune episcopilor să o includă ca „sfântă” în calendar, deşi ea nu avusese nici un fel de implicare în viaţa Bisericii. Astfel, apare prima actriţă în calendarul ortodox, fără nicio trăire de adevărată creştină.

Reformele acestui Sinod au fost atât de numeroase încât teologia creştină era deja aproape nouă în totalitate. O dată cu apariţia islamului şi distrugerea Bisericii Apostolice din Asia, împăratul iudaizator nu mai avea nici un adversar. Oamenii erau deja prinşi în jugul stăpânirii politice. Biserica politică începuse să triumfe, după o istorie sângeroasă, cu alte învăţături decât cele lăsate de Hristos. Dar, se uită cu voia felul în care a acţionat această „biserică”, care astăzi îşi îmbracă haina albă, deasupra celei vechi, pătate de sângele Sfinţilor Mucenici, a căror vină a fost păstrarea creştinismul curat, aşa cum a fost predicat de Apostoli.

---

[1] Conform Horatius, Carmina, I, I, 10, v. 1-4;

[2] „Originea si vechimea creștinismului românesc”, revista „Observator”, Prof. Dr. C. Vasiliu, 21.08.2016;

[3] Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului românesc, Bucureşti, 1911, p. 201;

[4] Patriarhia Română – „Trinitas Tv” – „Pagini de istorie. Creştinismul daco-român”, part. 10, min. 2:48;

[5] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, p. 5, s.p. B;

[6] Drugaş Şerban, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, lucrarea „Scrisoarea Bisericii din Goţia ”, pag. 57, r. 2-4;

[7] „Sinaxarul Ortodox, 12 aprilie;

[8] Panarion, cart. III, 10, 4;

[9] Migne, „Patrologia Latina” vol. LXXVII, col. 478;

[10] Augustin, „Mărturisiri”, Epistola 93.

[11]„Buletinul Bisericii” – Patriarhia Ortodoxă Rusă, nr. 20, din 18 mai 1913, p. 277-286;

[12] Sinodul din Elvira din anul 306, Canonul 36;

[13] Schaff Philip, „Istoria Bisericii creștine”, vol. 2, pag. 69;

[14] „Părinţişi scriitori bisericeşti”, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea,Scrieri part. II, pag. 32;

[15] Eusebiu „Panarion”, pagina 9, subpunctul 9;

[16] „The Donatist Church”, 1952, Oxford, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156;

[17] „Mişcarea donatistă şi politica religioasă constantiniană”, Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, pag. 4;

[18] „The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman…” 1952, Oxford University; pag. 161, p. 62;

[19] Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean and Anti-Donatist Writings, 1819, pag. 469, pct. 4;

[20] Epifanie de Salamina, „Ancoratus”, p. 14, 83; „Polyhronion” BOR – EDJ, 2015, pag. 430 (sus);

[21] „Istorie Veche” – „Menţiuni ale geto-dacilor şi ulterior ale valahilor după anul 271”.

[22] „P.S.B.” vol. 44, Teodoret episcopul Cirului, „Istoria Bisericească”, pag. 66, cap. 21, al. 1-2;

[23] Epifanie de Salamina, „Panarion” cartea a II-a, secțiunea VI, punctele 1.1 și 1.3;

[24] „Istoria Sinoadelor Bisericii”, Volumul II. Edinburgh, T. Clark. pag. 203–205;

[25] P. Dum. Fecioru, „Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, Vol. 1, Patriarhia Română, București, 1979, p. 11;

[26] PSB, vol. 13; Eusebiu, Istoria Bisericească, cap. 28, Despre Cerint ereziarhul, pct. 1. pag. 130.

[27] PSB, vol. 13; Eusebiu, Istoria Bisericească, partea întâi, pag. 126, pag. 17-18;

[28] PSB, vol. 13; Eusebiu de Cezareea, part. 1, cap. 25, pct. 4, pag. 127;

[29] Optatus de Mileve, „Contra donatiştilor”, 1917, pag. 148;

[30] Augustin, „Controverse Eclesiastice”, cap. 18, pag. 145-152;

[31] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul, 11 aprilie 2017.

[32] Clement Alexandrinul, „Scrieri”, part. 4, Intr. Cap. B, – pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutul biblic BOR, 1982.

[33] Miron Costin, „Originea Lumii” cap. 181 „Originea Gherga” – „Cetatea Gherghina”.

[34] „ÎNŞELĂTORIE la mănăstire. Credincioșii au pupat oase de porc pe post de moaşte” – YouTube19.12.2015.

[35] „Iara” în limba aramaică însemna „domnul” sau „un domn”.

[36] Ziarul „Lumina”, Patriarhia Română, „în ce limbă vorbeşte Dumnezeu” Alexandru Surdu, 05.06.2010;

[37] Matei 2, 23;

[38] Eusebiu, „Istoria Bisericii” Cartea I, Capitolul VII, s.p. 14;

[39] Ken D., „Recenzie despre Mitul din Nazaret: Orașul inventat”; „Buletinul Societății Arheologice Anglo-Israel”, vol. 26 (2008); pag. 140-146; cf. Stephen J. Pfann și Yehudah Rapuano, „Raportul existenţei satului Nazaret: un răspuns la Salm”.

[40] Buletinul Anglo-Israel Archaeological Society , vol. 26 (2008), pp. 105-112;

[41] I Timotei 3, 16;

[42] Această reformă are nevoie de un studiu aparte de lucrarea de faţă, necesitând o dezbatere complexă;

[43] Ziarul „Adevărul” de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[44] PSB. Vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 165;

[45] Fontes, Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174;

[46] „Patericul Românesc” Ioanichie Bălan, 1990; pag. 22.

[47] „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” vol. 1, pag. 133;

[48] „Sinaxarul Sfinţilor de Pretutindeni”, Galaction, episcopul Teleormanului, pagina 158, anul 2011;

[49] Patrologia greacă, vol. 32; Rev. Ortodoxia, an. 31, 1979, nr. 1, p. 146-150;

[50] Patericul Românesc, pag. 23-24;

[51] Ibidem, pag. 63, rândul 5;

[52] Actele Martirice, 1982, pag. 312.

[53] „Istoria Bisericii Ortodoxe”, vol. 1, pag. 99;

[54] Studiul lui DUMITRU COBZARU, Pag. 71, rev. „Tabor” nr. 9, decembrie 2011;

[55] Prof. I. Rămureanu, „Sf. Vasile cel mare şi creştinismul nord-dunărean” – 1990, pag. 378-398;

[56] „Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”, Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 229;

[57] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „Cartea Ortodoxă” 2010, pag. 40, vol. 2;

[58] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014; Sfântul Vasile cel mare;

[59] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017;

[60] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în Dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[61] Fontes, Historiae Daco-Romanae II, greacă/română, pag. 595, Bucureşti, 1970;

[62] PSB. vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 204-205, Carta a 5-a, cap. 5;

[63] Părinții Niceeni și Post-Niceni, Part. III, Vol. 3, 1892, cap. 31;

[64] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române,Reabilitarea Sf. Ioan Gură de Aur, Dragoş Boicu, 6 februarie 2016.

[65] Vieţile Sf. de peste tot anul, Episcop Galaction al Teleormanului, Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos.

[66] Ziarul „Lumina”, 6 februarie 2016.

[67] Limonariul, cap. 128; Viaţa lui Adelfios, Episcopul Aravesei şi despre Fericitul Ioan Hrisostom”.

[68] „Limonariul”, cap. 128, ultima parte.

[69] PSB. Vol. 44,Teodoret episcopul Cirului, pag. 166.

[70] Ziarul adevărul de Buzău, „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului”, 17 februarie 2015.

[71] Dacia Magazin, nr. 91-92, anul X, iulie-august, pag. 53, anul 2013.

[72] P.S.B. Vol. 44, Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 237-241, cap. 30-34.

[73] „Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur”, Guerin, pag. 476.

[74] Omilie a Vi-a, Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur;

[75] PSB. Vol. 44, Istoria Bisericească, cap. 32, pag. 238;

[76] R. Marcus, „Revista Teologică Harvard”, Marutha de Mafickat, Vol. 25, ianuarie 1932, nr. 1, pag. 47;

[77] Adică cel trimis, Diaconul Moduharius „să le fie trimis înapoi în calitate de episcop”;

[78] Vorbeşte despre pericolul generat de invazia isaurilor;

[79] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada a Sf. Ioan Gură de Aur.

[80] „Ziarul Lumina” al Patriarhiei Române, Art. „Reabilitarea post-mortem a Sf. Ioan gură de aur”, 6 febr. 2016.

[81] Ibidem ziarul „Lumina”, Patriarhia Rom., 6 martie 2016;

[82] „Limonariul”, cap. 128, ultima parte.

[83] The Oxford „History of Christian Worship”, editori Geoffrey Wainright și Karen B., ISBN 0195138864.

[84] Liberatus din Cartagina, Brev., 24, Facundus de Hermiana, Def., II, 3 și Cont. Moc.

[85] Ioan Damaschin, „Părinții Bisericii”, vol. 37, „scrieri”, 1958, pag. 153-160;

[86]Drake, „Constantin și Episcopii”, pag. 107;

[87]Migne, „Patrologia Latina”,vol. LXXVII, col. 478;

[88] Bruce, „Flacăra răspânditoare” (The Spreading Flame), pag. 293;

[89]Gregory A. Boyd, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 16.

[90]Bruce, „Flacăra răspândirii”,  409; 

[91]„Constantin și Episcopii”, pag.  414:  

[92] Bruce,  „Flacăra răspândirii”,  409;  

[93] Faptele Apostolilor, cap. 5, vers. 1-10;

[94] Tertulian, „Adversus Praxean”, c.1, tr. 58-59;

[95] Kirsch, Johann Peter, „sfântul papă Eleuterius”, editura „Charles”, 1909.

[96] „Constantin și Episcopii”, pag. 390;

[97] „P.S.B”. vol. 1, „orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină”, cap. 5, pag. 340-341;

[98] Efeseni, cap. 6; vers. 5-7;

[99] Metzger, „Un comentariu asupra N. Testament grecesc”, Stuttgart, 2001, p. 626. ISBN 3-438-06010-8;

[100] Gregory A. Boyd, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 14;

[101] Gregory, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 9.

[102] Epifanie, „Panarion”, 70, p. 1, s.p. 2;

[103] „Panarion”, Audianismul, 70, p. 2, s.p. 1-2;

[104] Sinodul VI Ecumenic, canonul 48;

[105] Ev. Marcu, cap. 10, vers. 6-12;

[106] Pidalion, 1844; Tâlcuire Can. 8 Sin. Niceea, 325.

[107]Pidalion, Ioan Postnicul, canonul 18;

[108]Pidalion, Ioan Postnicul, canonul 13;

[109]Galateni, cap. 5, vers. 1.

Persecuțiile din perioada constantiniană şi iudaizarea forţată

• 

IUDAIZAREA CREŞTINISMULUI, ÎNAINTE ŞI DUPĂ REFORMA DIN ANUL 314

Reconstituirea istoriei bimilenare a creştinismului românesc a pus probleme tuturor cercetătorilor şi istoricilor din toate timpurile. Dacă toate celelalte popoare europene au valoroase mărturii arheologice din primul secol despre încreştinarea lor, România este singura Ţară care nu cunoaşte mai nimic despre acest început.

Lacunele pe care le au cărţile de istorie ale românilor despre identitatea lor nu sunt doar de natură religioasă, ci şi naţională. De pildă, scriitorul Paulin de Nolla, cunoscut om politic, consul şi scriitor, ulterior episcop latin, scria despre activitatea celebrului episcop Niceta de Remesiana, într-o poezie pe care i-o dedică: „Prin tine, într-un ţinut tăcut al lumii, Barbarii învaţă să cânte pe Hristos cu inimă Romană”[1]. (Orbis in muta regione per te Barbari discunt resonare Christum Corde Romano)[2]. De asemenea, într-un articol despre „originile creştinismului românesc”, găsim următoarea descriere memorabilă a activităţilor lui Niceta: „se serveşte de misionarismul creştin pentru a face opera de romanizare”[3]. Această idee este susţinută şi reafirmată într-o emisiune la care participă şi Pr. Lector, Dr. Marian Cojoc, istoric şi teolog ortodox[4]. Aşadar, conform mărturiei lui Paulin activitatea lui Niceta nu a fost atât de concentrată pe dezvoltarea creştinismului din zonă, cât pe interesele politice de deznaţionalizare a înaintaşilor noştri.

Dacă Niceta (n.335-d.414) a fost misionar pe la sfârşitul secolului al IV-lea în părţile de Sud-Est ale României, procesul de deznaţionalizare începe mult mai devreme, cel mai probabil după cucerirea Daciei de către Traian în anul 101 d. Hr. Observăm că şi în secolul al IV-lea romanii încă foloseau toate tipurile de strategii pentru a-şi asigura stăpânirea din toate punctele de vedere asupra acestui teritoriu.

Totodată, o afirmaţie însemnată care ne ajută să trăim cu speranţa că ne vom redescoperi istoria pierdută aparţine istoricului, arheologului şi epigramistului român Vasile Pârvan (n.1882-d.1927), care spune: „Romanitatea şi creştinismul sunt născute şi crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia lui Traian”[5]. Drept vorbind, Dacia care se afla în părţile Banatului nu era Ţara lui Traian. Totuşi, chiar dacă o importantă parte din istoria creştinismului românesc este şters cu desăvârşire din izvoarele timpurii,ne mai rămân câteva surse vechi care se dovedesc foarte relevante.

Nici după celebrul „Edict de la Milano” creştinismul din spaţiul românesc nu cunoaşte neapărat o perioadă de pace, şi nu din cauza propriilor conducători sau a vecinilor europeni, ci din a autorului Edictului, însuşi împăratul Constantin. Despre fapte pline de cruzime ale acestui împărat puţini teologi se încumetă să vorbească, dând până în zilele noastre prilejul ascunderii unor atrocităţi sub masca „sfinţeniei”.

Dacă am adus în discuţie „Edictul de la Milano” din anul 313, care nu a determinat încetarea persecuţiei creştinilor, cum se spune, ci chiar a înteţit-o, trebuie să amintim că, de fapt, în 30 aprilie 311 împăratul Galeriu este cel care a întocmit primul Edict de legalizare a religiei creştine, lucru ce nu a convenit deloc puterii politice romane. Acesta avea să moară subit 5 zile mai târziu, în 5 mai 311, la doar 61 de ani. Despre acest Edict de tolerare a creştinismului auzim foarte rar, asta pentru că lumea ortodoxă şi catolică încearcă să facă din împăratul Constantin un „eliberator absolut”, contrar evidenţei. Scriitorul Paul Lemerle confirmă aceste lucruri: „Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului – în chip impropriu, cum vom vedea – «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea”[6]. Împăratul Galeriu se îmbolnăvise grav în 310 şi, probabil temându-se ca această boală să nu fie şi din cauza persecuţiilor pe care le-a ordonat, emite acest decret, menit să legalizeze în premieră creştinismul.

Condiţia impusă de către Galeriu la emiterea edictului era ca toţi creştinii să respecte şi zeul romanilor. Acelaşi lucru este pretins şi de către împăratul Constantin, care continuă să cinstească reprezentări de zeităţi precum Sol Invictus – zeul Soare neînvins. Acesta continuă să-l cuprindă pe feţele monedelor bizantine[7]chiar şi în anul 323. După Sinodul din Arles din 314 avea să impună cu forţă militară tuturor creştinilor să nu-şi mai construiască Bisericile cu altarul spre Nord, ci spre Est, adică spre Soare. De aceea, toate Bisericile creştine din perioada Apostolică[8] şi până în secolul al IV-lea au Altarul spre Nord[9], şi nu spre Apus sau spre Răsărit. Puţini clerici cunosc care este motivul acestei schimbări radicale în poziţionarea Altarelor creştine de după domnia împăratului Constantin.

În ceea ce priveşte ţara noastră, între anii 335 şi 336 împăratul Constantin începe un război la Dunăre împotriva goţilor, despre care din multe surse, printre care şi din celebra lucrare intitulată „Sinaxarium Gothic” (calendarul Sfinţilor goţi) aflăm că erau creştini de pe aceste meleaguri nesubordonaţi bisericii conduse de împăratul bizantin. Totodată, marele cărturar şi Ierarh Ioan Gură de Aur mărturiseşte despre vizita diaconului audian Moduharie într-o scrisoare către Olimpiada: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop”[10]. Dacă privim câtă contradicţie este în cărţile de teologie ortodoxă românească, ne vom da seama că nici ierarhii şi nici clericii nu au curajul să vorbească adevărul, fie pentru a nu-i deranja pe greci, fie pentru a nu-i supăra pe rabini. De pildă, numai în viaţa Sfântului Sava de la Buzău sunt nenumărate lucruri neadevărate, de pildă martiriul său comandat de împăratul goţilor, devreme ce împăratul goţilor, Atanaric, era creştin şi ceruse de la Sfântul Ioan Gură de Aur hirotonirea unui episcop în persoana diaconului audian Moduharie. „Sinaxarele ortodoxe” simplifică textele acolo unde ar trebui să aducă adaosuri, surse sau unde ar fi ceva mai mult decât varianta prezentată de ei unui popor format şi constrâns „soborniceşte” să creadă tot ce aude.

Sfântul Sava de la Buzău a fost executat din porunca arienilor şi a bizantinilor, nicidecum a goţilor, în anul 372, an în care Sfântul Vasile cel Mare întrerupsese slujirea cu episcopii cultului oficial şi se alăturase donatiştilor. Aflăm că regele goţilor nu are nici un fel de implicare în această poveste, după ce Sfântul Vasile îi trimite o scrisoare şi-l roagă să caute rămăşiţele nepotului său, Sava, şi să le trimită în Capadocia. Din scrisoarea care a însoţit trupul Sfântului Sava spre Capadocia şi care se păstrează până astăzi, denumită în titlu „Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia”[11], aflăm că: „(…)Şi astfel s-a săvârşit prin lemn şi apă, nepătat păstrând simbolul mântuirii, când avea treizeci şi opt de ani. S-a săvârşit cu moartea mucenicească în joia din săptămâna de după Înviere, în ziua de 12 aprilie, sub împăraţii Valentinian şi Valens, fiind consuli Modestus şi Arintheus”. Deci, în textul originar al scrisorii găsim aceste informaţii. Din nefericire, pagina pe care a fost scris numele episcopului care o semnează a fost ruptă intenţionat. Teologii ortodocşi forţează să susţină că scrisoarea aparţine episcopului Bretanion al Tomisului, deşi Sfântul Sava a fost martirizat în judeţul Buzău (Mousaious). Să ne amintim că prima mărturie a existenţei unei episcopii la Tomis este „Scrisoarea lui Abdias”. Abdia este Episcopul Audius din Goţia, care locuia în munţii Buzăului în preajma complexului creştin audian de la Bozioru, loc. Nucu.

Falsurile din viaţa Sfântului Sava prezentate de ortodocşi nu fac decât să deplaseze vinovăţia unor crime odioase pe umerii altora. Dacă în textul scrisorii am găsit unele informaţii, în textele ortodoxe găsim cu totul altceva: „Acest sfânt părinte al nostru a pătimit pentru Hristos la anul 372, în vremea prigoanei lui Atanaric, de la dregătorul Atarid…”[12]. În nici un rând din scrisoare nu este menţionat regele Atanaric al Goţilor ci numele „Modestus şi Arintheus”; dar dacă aşa a ordonat stareţul să scrie, nu mai contează pentru nimeni ce rânduri a citit Sfântul Vasile primind scrisoarea aceea şi ce rânduri citesc „oile” obligate să „creadă şi să nu cerceteze”. În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că împăratul goţilor, din vremea trecerii la cele veşnice a episcopului Ulfila, era creştin şi îşi susţinea creştinii, nicidecum ce scriu ortodocşii, având ca sursă pe omul fără de surse, Nicodim Măndiţă. Dacă l-am crede pe „duhovnicul” ortodox am crede că minte Sfântul Ioan Gură de Aur. Nu ar fi de mirare ca ortodocşii să-l numească mincinos pe marele Sfânt, doar pentru a idolatriza mai noii formatori de opinie.

Conflicte sângeroase în spaţiul balcanic si românesc au avut loc şi în vremea lui Constanţiu al II-lea, fiul şi succesorul lui Constantin. Armata goţilor este capabilă să respingă ofensiva constantiniană şi regiunea actualei Ţări Româneşti rămâne necucerită.

În perioada domniei lui Iulian Apostatul înaintaşilor noştri întâmpină o nouă ofensivă între anii 361 şi 363, dar goţii rămân neînvinşi, lucru pe care nu-l putem spune despre locuitorii Dobrogei de astăzi, care au fost obligaţi să se convertească la confesiunea ariană pe care o avea prin botez însuşi împăratul Constantin[13]. De la Sinodul din 353 care a avut loc a doua oară în localitatea Arles aflăm că inclusiv fiul lui era arian[14] şi a făcut presiuni uriaşe asupra Bisericii ca, pe lângă închinarea spre Soare, să mai adopte şi arianismul. Lucrurile acestea rămân scrise şi uitate prin cărţile de istorie ale Bisericii, fără ca cineva să-şi permită să „umbrească” glorioasa imagine pe care i-au alcătuit-o teologii bizantini acestui împărat. Unii chiar l-au numit „întocmai cu Apostolii”, iar arderea manuscriselor Sfinţilor Apostoli comandată de către dânsul a fost definită a fi „un păcat” şi nicidecum o erezie şi un genocid cultural privind tezaurului creştinătăţii.

În perioada constantiniană are loc reforma serbării Învierii Domnului, pentru a se potrivi cu ziua sa de naştere după calendarul evreiesc, după cum mărturiseşte episcopul Epifanie de Salamina[15]. După arderea manuscriselor Sfinţilor Apostoli începe în grabă rescrierea altor evanghelii şi epistole la primul Sinod ce a avut loc în anul 314 în localitatea Arles. Augustin de Hipona numeşte această adunare ca fiind „începutul Sinodului întâi Ecumenic”. Epifanie ne mai informează despre participanţii la Sinodul din Arles: „au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur”[16]. Practic, împăratul de origine iudaică, împreună cu alţi 15 episcopi de aceeaşi origine, reformează creştinismul din temelii şi apoi impun noile doctrine cu forţă militară. În raport cu această dureroasă parte a istoriei creştinismului, trebuie să vedem şi cu câtă lejeritate au fost apărate aceste reforme de oameni politici ascunşi pe sub veşmintele episcopale. Iată ce declara, în secolul al VI-lea, episcopul Grigorie al Romei, ulterior canonizat ca sfânt şi impus ca exemplu în tot imperiul: „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[17]. Grigorie este pomenit ca Sfânt în calendarul ortodox pe 12 martie. Întrebarea este: ortodocşii români ştiu căror sfinţi se închină sau câţi dintre aceşti sfinţi chiar sunt Sfinţi? Din moment ce Grigorie consideră că este îndreptăţit un Sinod, condus mereu de un politician, să schime însăşi Sfânta Evanghelie, putem constata una dintre cele mai grele erezii.

Nu doar Niceta de Remesiana a jucat un rol important în ajutarea puterii politice să pună stăpânire asupra Bisericii Creştine, ci şi contemporanul său, episcopul Augustin de Hipona. Acesta declara despre cei ce încă opuneau rezistenţă: „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[18]. Despre Augustin mai citim că: „el recunoaşte totuşi că o represiune a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[19]. Practic, indiferent dacă era cineva păstrător al dogmelor curată ale Sfinţilor Apostoli, dar nu asculta de suprema poruncă a împăratului de la Roma, era declarat „eretic” fără ezitare. Începând cu domnia lui Constantin şi până în zilele noastre, Biserica, fie ea ortodoxă (bizantină) sau catolică (romană), nu este pe deplin eliberată de stăpânirea puterii politice.

Prin lucrarea de faţă propun să pătrundem în adâncul istoriei creştinismului, să redescoperim izvoarele care ne mărturisesc despre originea creştinismului românesc, dar mai cu seamă să înţelegem de ce Biserica oficială din zilele noastre este radical opusă faţă de Biserica şi dogmele Sfinţilor Apostoli. Orice cleric creştin îşi adresează întrebări cu privire la invocările numelor unor evrei din vechime în absolut toate slujbele Bisericii – Botez, Cununie, Liturghie, Hirotonie, înmormântare. Toate Tainele şi toate Ierurgiile sunt saturate de nume evreieşti, în timp ce extrem de rar sunt invocate nume ale Apostolilor lui Hristos, ale celor care sunt temelia creştinătăţii. De multe ori mi-am adresat şi eu această întrebare: de ce părinţii creştinismului sunt ignoraţi şi uitaţi, în timp ce Ortodoxia, pe care o slujeam din copilărie ca simplu creştin, şi mai apoi ca preot, slăveşte părinţii şi întemeietorii iudaismului? Întrebarea aceasta nu putea să-şi găsească uşor un răspuns lămuritor. Aşadar, căutând printre arhivele hotărârilor Sinoadelor Bisericii din secolele trecute, am găsit declaraţia Episcopului Antonie Khrapovitschi, viitorul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Ucraina şi mai apoi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR). Această declaraţie avea să aducă un răspuns întrebării care ne frământă pe mulţi şi la care nimeni nu doreşte să răspundă tocmai pentru a nu deveni incomod mai-marilor cultelor. Iată ce declara episcopul: „Există patru circumstanţe în această chestiune: În primul rând – încercarea de a forţa creştinizarea evreilor, a avut loc mult mai târziu decât încercările cunoscute din istoria iudaizării violente a creştinismului; în al doilea rând – aceste încercări erau excepţii de la regulă, inclusiv în politicile conducătorilor creştinilor din secolele timpurii; în al treilea rând – Biserica a evaluat negativ aceste încercări şi a condamnat formal ideea în sine; în al patrulea rând – în multe cazuri, aceste încercări nu au fost întreprinse de împăraţi ortodocşi, ci de eretici, care la acel moment au persecutat ortodocşii”[20].

Cu toţii ştim că înainte de Constantin, toţi împăraţii au fost păgâni. Pentru a fi fost numit eretic, trebuia ca împăratul despre care vorbeşte Episcopul Antonie să se fi implicat oarecum în creştinism. Din scrierile lui Teodoret al Cirului aflăm că: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul Constantin în 22 mai 337”[21]. Cine a fost acest Eusebiu este un amănunt foarte slab precizat de teologi şi de Sinaxare. Ei bine, el este cel mai mare susţinător al lui Arie, adoptă arianismul încă dinainte de Sinodul de la Niceea din 325 şi tot arian avea să moară în anul 342. Culmea este că însuşi împăratul Constantin l-a desemnat pe Eusebiu să prezideze „marele Sinod Ecumenic” din 325, în ciuda faptului că era arian. Astăzi se vorbeşte despre „cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea” care au combătut arianismul, dar documentele Sinodului ne arată că numai 10 dintre episcopii participanţi nu erau ariani. După acest Sinod opozanţii aveau să moară subit unul după altul, alţii sunt exilaţi sau ignoraţi total, iar ierarhia Bizanţului rămâne formată în întregime de arieni pentru încă aproape un secol. Practic, împăratul iudeo-arian Constantin nu a condamnat chiar deloc arianismul, ci a facilitat dezvoltarea lui în tot imperiul Roman de Apus şi de Răsărit. Teologii ortodocşi vorbesc despre Eusebiu de Nicomidia că ar fi fost un „semi-arian”, dar mare atenţie la interpretarea termenului! Nu înseamnă că Eusebiu era parţial arian, ci dimpotrivă, adeptul altei erezii egale cu arianismul.

Epifanie de Salamina, pomenit ca Sfânt în Calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 12 mai, ne explică gravitatea acestei erezii: „Semi-arienii păstrează punctul de vedere al Fiului, că a fost pentru totdeauna împreună cu Tatăl, a fost născut fără început și nu în acelaşi timp. Ei neagă că Duhul Sfânt este împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este o hulă adusă Duhului Sfânt”[22]. Deci, semi-arianismul nu este nici pe departe o erezie mai apropiată de creştinism, ci dimpotrivă, egală cu arianismul.

Forţarea termenilor pentru o interpretare diferită de conţinutul autentic se întâmplă şi în cazul ereziei iconoclasmului care nu apare nicidecum în secolul al VII-lea, ci tot în perioada domniei împăratului Constantin (305-337). Acest lucru ni-l dovedeşte Sinodul din Elvira care a avut loc în al doilea an de domnie al lui Constantin în cadrul căruia se decide: „S-a părut bine că picturile nu trebuie să fie făcute în Biserici, astfel încât cei pe care îi cinstim să nu fie pictaţi pe pereţi”[23]. Împăratul nu face decât să le ordone celor nouăsprezece episcopi și celor douăzeci și șase de preoți creştini participanţi la Sinod, sub ameninţarea persecuţiei, să adopte o hotărâre care să nu contravină învăţăturilor evreieşti şi să contravină celor creştine. Se deduce că practica închinării la Sfintele Icoane se regăseşte în creştinismul timpuriu nu doar din hotărârea aceasta de a le scoate din Biserici, ci şi dintr-o multitudine de descoperiri arheologice care atestă iconografia creştină încă din primul secol, fie prin sculpturi, cruci sau pandantive, fie prin scrijelituri pe pereţii unor peşteri.

Modificarea structurii creştinismului din Biserica oficială a Bizanţului începe o dată cu domnia împăratului Constantin şi continuă într-un mod galopant până în vremea împăratului Teodosie. Adaosuri şi schimbări s-au mai acumulat în diferite epoci din primul mileniu, dar în secolul al IV-lea întâlnim cele mai radicale reforme. Din acest motiv, Episcopul Antonie, în declaraţia de la Sinodul din 1912, pune procesul de „iudaizare” a creştinismului pe umerii „împăraţilor eretici”, care deşi se declarau creştini pentru a atrage susţinerea creştinilor, urmăreau subjugarea Bisericii şi transformarea ei într-una receptivă la obiecţiile imperiale. Pentru a duce la bun sfârşit acest proces, curtea împărătească avea nevoie de episcopi, preoţi, teologi şi oameni influenţi infiltraţi în cele mai de sus locuri ale Bisericii Creştine. Ce a urmat după aceea se vede până în ziua de azi.

Este greu ca după 1700 de ani să mai poată fi reconstituită istoria completă a creştinismului primelor secole, mai ales că începând cu secolul al IV-lea insistenţele de iudaizare şi grecizare au căzut greu şi brutal peste creştinismului curat din spaţiul românesc. Pagini întregi de istorie se pierd în negura timpului sau ajung să fie arse pentru a nu jena puterea politică. Este drept că Biserica trecuse prin perioade grele, de persecuţie, dar, totuşi, este inadmisibil ca episcopii acelor vremuri să accepte reformarea întregii structuri dogmatice a creştinătăţii, compromiţând oficial predania Sfinţilor Apostoli şi uitând sacrificiile, adesea supreme, ale înaintaşilor. Din nefericire inevitabilul se produce şi nu doar atunci când ierarhi precum Atanasie al Alexandriei acceptă să slujească împreună cu arienii, cum s-a întâmplat în anul 335 în Iudeea.

Compromisul este acceptat cu lejeritate nu numai de către unii ierarhi în mod individual, ci de către Sinoade întregi. Amintesc aici de Sinodul din Antiohia din 341 care, deşi are loc după moartea lui Constantin, în vremea lui Constanţiu al II-lea, acceptă să formuleze un alt „crez”, şi aşa schimbat de câteva ori după cel de la Niceea. Nici Sinoadele Ecumenice nu au stat mai bine la capitolul unitate. De pildă, nu putem să nu ne amintim de felul în care a murit Sfântul Ierarh Meletie, Episcopul Antiohiei, chiar în timpul primei sesiuni a celui de-al doilea Sinod Ecumenic, condus tot de un împărat de parcă Biserica nu avea nici un ierarh responsabil care să gestioneze independent un Sinod bisericesc.

Era de aşteptat ca nici după Edictul de la Milano să nu fie libertate deplină pentru creştinism. Nu doar România şi-a pierdut istoria prin distrugerile de documente ce atestau cele petrecute în secolul al IV-lea, ci întreaga creştinătate. Cel mai mare val de ardere a cărţilor Apostolice a avut loc între anii 303 şi 311, începând cu domnia lui Diocleţian şi continuând cu domnia lui Constantin cel Mare. În acest interval de timp, majoritatea cărţilor originale au fost strânse de unii episcopi şi preoţi. Aceştia au reuşit să înşele creștinii pretinzând că adună cărțile pentru a fi studiate de teologii vremii, şi adunate spre păstrare în biblioteci, dar acestea sunt nimicite ulterior prin ardere[24].

În anul 305 d. Hr. are loc un mare Sinod în localitatea Cirta, unde sunt combătuți cei ce au dat spre ardere manuscrisele Apostolilor. În anul 311 are loc celebrul Sinod din Cartagina, la care participă un număr de 70 de Episcopi în frunte cu Majorinius. Aceştia condamnă hirotonia lui Caecilian făcută de către episcopul Felix, întrucât Caecilian fusese unul dintre episcopii care au contribuit la distrugerea manuscriselor apostolești. Sinodul din Cartagina i-a numit „traditori” (sau trădători) pe autorii acestor fapte. Un alt „traditor” a fost episcopul Secundus de Tighisis, care a încercat din răsputeri să-l atragă de partea împăratului Constantin pe episcopul Mensurius, fostul episcop de Cartagina.

Episcopii din Cartagina considerau pe bună dreptate activităţile lui Cecilian o crimă la adresa creştinătăţii. Era primul secol de după 300 de ani de creştinism în care Biserica Creştină rămâne fără nici un manuscris din cauza infiltraţilor puterii politice în rândurile ierarhiei. Pe lângă privilegiile de tot felul generate graţie funcţiilor primite pe nepusă masă, episcopii care acceptau colaborarea cu împăratul primeau şi remuneraţie. Despre acest aspect putem citi următoarele în scrierile lui Eusebiu: „Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina”[25]. El îndeplinise o misiune dorită de puterea politică, despre care astăzi nu se mai aminteşte nimic. Nu numai Cecilian a contribuit la arderea manuscriselor, ci şi alţii: Marinus de Aquae Tibilitanae, Donatus de Mascula, Donatus de Calama, Purpurius de Limata, Victor de Garbis şi alţii.

Susţinător al „traditorilor” s-a arătat şi Papa Militiade, care a pretins că va fi neutru la Sinodul din Arles din 314 între cele două părţi. Sinodul a fost o capcană, pentru că li s-a impus Episcopilor din Cartagina să vină în număr de doar 11 din totalul numărului de 70 de ierarhi, pentru că puterea politică strânsese doar 15 episcopi de partea ei. Astfel, Sinodul a avut ca scop să domine adunarea prin majoritatea numărului de semnături. Aşa s-a înfăptuit instalarea lui Caecilian ca episcop în Cartagina. Disputa din Nordul Africii nu se opreşte aici, pentru că indiferent ce decizie ar fi luat împăratul Constantin, creştinii nu l-au primit.

Presiunile s-au suprapus din toate timpurile peste creştinism. Perioada constantiniană nu a reprezentat o excepţie. Astfel, unul dintre episcopii care au condamnat arderea manuscriselor a fost Sfântul Clement cel tânăr, Episcopul Ancirei, care avea doar 28 de ani. Acesta a fost prins, torturat şi ucis de 11 soldaţi în anul 312. Împăratul credea că prin înspăimântare, executându-l pe cel mai tânăr dintre episcopi, îi va determina şi pe ceilalţi să cedeze şi să accepte reforma. O dată cu el a fost ucis şi preotul Agatanghel din Ancira şi diaconii Hariton şi Hristofor. În acelaşi an au fost torturaţi şi mucenicii Austac şi fiica sa, Calistena din Efes, Luchian preotul, Silvan episcopul de Emesa, ucis şi el împreună cu Luca diaconul, Iulian şi alţii.

După Sinodul din Arles tocmai cei ce au combătut arderea manuscriselor Sfinţilor Apostoli au fost numiţi eretici. Augustin de Hipona dă o explicaţie halucinantă: „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[26]. Eusebiu de Nicomidia vine şi el cu o altă explicaţie la fel de halucinantă în ceea ce priveşte grosolănia Sinodului din Arles. El spune: „Chiar dacă au greșeală, să nu cârtiţi”[27].

Conform scrierilor lui Augustin de Hipona, Sinodul din Arles din anul 314 a fost începutul primului Sinod Ecumenic. Scopul acestui Sinod nu a fost nici pe departe combaterea arianismului, ci găsirea unor modalităţi prin care imperiul să scape de „răzvrătiţii”. Despre rezultatul acestui Sinod, Epifanie spune: „biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[28].

Sinodul din Arles are un caracter destul de controversat. Se adună pentru a-i condamna pe cei ce nu-l acceptă pe Caecilian şi se termină prin numirea lui Felix de Aptunga şi Caecilian ca fiind într-adevăr „traditori” şi se decide suspendarea lor pentru o vreme[29]. După ce au plecat de la Sinod Episcopii din opoziţie veniţi din Cartagina, Constantin a căutat să pună la cale câteva hotărâri prin care să-i condamne la moarte sau la exil pe cei ce nu vor să-l accepte iarăşi pe Caecilian. Hotărârile vor fi aplicate mai târziu.

Pentru că nu avea un număr semnificativ de episcopi, Constantin optează pentru hirotonirea altora. Iniţial, doar papa Militiade a acceptat reforma, deşi mai mulţi episcopi au contribuit la strângerea manuscriselor. Acesta hirotoneşte 15 episcopi tăiaţi împrejur, dintre care la sinodul din Arles participă doar 3. Aceştia hirotonesc alţi 28 de episcopi, ridicând numărul la doar 43 de episcopi, aproape jumătate din numărul celor 70 de Episcopi cartaginezi. În acelaşi an, după potolirea protestelor, Felix şi Cecilian sunt reabilitaţi de către Constantin, călcându-şi propria lui hotărâre de la Arles, prin tribunalul condus de Aelius Paulinus din Cartagina. Practic, destituirea de câteva săptămâni a fost pusă la cale tocmai pentru potolirea protestelor.

Văzând că împăratul nu vrea să lase în pace Biserica, Episcopii din Cartagina au declarat invalide tainele „traditorilor”. Devreme ce l-au trădat pe Hristos şi au schimbat învăţătura adevărată, nu mai avea nici un temei lucrarea Darului Sfântului Duh în ei. Abia spre jumătatea secolului al IV-lea, Episcopul Donatus Magnus hotărăşte să primească numai Botezul săvârşit de „traditori”, care se poate face şi de un simplu mirean, în caz de nevoie. Pentru o vreme, de teama poporului, Constantin întrerupe uciderile în public, urmând să le reia mai târziu. Acesta găseşte o strategie de discreditare a Sfântului Majorinus, spunând că este un „învechit”[30], pentru faptul că nu acceptă credinţa aceasta modernizată.

Episcopul Majorinus de Cartagina moare subit în anul 314 şi ceilalţi episcopi îl aleg ca întâistătător pe Episcopul Donatus Magnus. Constantin hotărăşte în anul 317 că este timpul să apeleze la hotărârile luate la Arles şi îl impune cu forţă militară în Cartagina pe Cecilian. Despre acest Cecilian se mai ştie că în vremea când s-au strâns cărţile Apostolice, el a contribuit la uciderea prin înfometare a multor creştini care nu s-au supus hotărârii. El ceruse „să fie interzisă suplimentarea cu hrană a multora dintre ei”[31]. În semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat pentru strângerea şi arderea cărţilor, Constantin hotărăşte ca cei ce nu-l acceptă pe Caecilian să fie arestaţi, Bisericile lor confiscate, şi care vor protesta să fie executaţi[32]. „Astfel, la scurt timp s-a dispus confiscarea bisericilor donatiste în favoarea comunităţilor cartagineze, decretul fiind pus în aplicare la 12 martie 317 de ducele Leontius şi de comisarul Ursacius. Deşi au apelat la arbitrajul imperial, donatiştii s-au opus cu îndârjire, refuzând în multe cazuri să părăsească bisericile lor. S-a acţionat în forţă cu ajutorul soldaţilor, s-a produs vărsare de sânge sub ochii îngroziţi ai celor ce priveau dezlănţuirea acestui război inter-creştin[33], s-au făcut arestări şi s-au dispus exilări în rândul ierarhilor[34], printre ei numărându-se şi episcopul Silvan[35] de Cirta”[36].

În preajma anului 318 Constantin trece la măsuri mai drastice împotriva celor ce nu se supun hotărârilor sale. În Africa sunt trimise trupe care să execute clericii şi să le confişte Bisericile încă rămase deschise[37]. Împăratul roman de la Est, Liciniu, dăduse un edict de libertate a creştinismului[38], despre care astăzi nu se mai vorbeşte nimic. Liciniu era soţul Constanţiei, sora lui Constantin. În ciuda oricărei opoziţii, Constantin interzicea să se vorbească în public despre distrugerea cărţilor, crezând că prin frică va câştiga tăcerea opoziţiei[39].

Planul împăratului eşuează şi emite un nou decret în anul 321 prin care le cere episcopilor aflaţi de partea sa să găsească persoane potrivite care să se infiltreze printre creştinii din opoziţie[40]. În acest an nu mai are loc nici o execuţie în public. Constantin se temea să nu fie detronat. Nemaigăsind nici o altă soluţie, apelează la o diversiune de amploare, care a făcut un haos în tot Bizanţul. Era singura lui variantă de a distrage atenţia şi, prin bulversarea populaţiei, să scape de pedeapsa protestatarilor. Sora sa, Constanţia era cumnată şi prietenă apropiată evreului „convertit” Eusebiu, numit episcop de Nicomidia încă din anul 313 şi unul dintre cei 15 episcopi tăiaţi împrejur care a participat la Sinodul din Arles. Acesta fusese coleg de şcoală cu un anume Arie, care acum avea o carieră clericală în Alexandria.

Eusebiu pune la cale întâlnirea lui Constantin cu Arie. După întâlnirea secretă ce a avut loc şi după stabilirea planului diversiunii, Arie revine în Alexandria şi îl aplică. Amploarea cu care începe răzmeriţa diaconul Arie îl şochează pe Episcopul Alexandru al Alexandriei. Acesta nu-şi dă seama că este vorba de o diversiune, fapt pentru care îi trimite o scrisoare împăratului prin care îi relatează ce erezie predică Arie şi câtă tulburare pricinuieşte în toată regiunea. Primind scrisoarea de la Episcopul Alexandru, Constantin îşi vede planul îndeplinit şi convoacă Sinodul Ecumenic de la Niceea.

După încheierea primei şedinţe[41] a Sinodului din anul 325, Sfântul Alexandru îşi dă seama că ceva este în neregulă şi părăseşte localitatea Niceea. Moare subit, 5 luni mai târziu[42], iar Arie revine liniştit în Alexandria, unde slujeşte până în anul 335, murind la vârsta de 80 de ani. Chiar în timpul acestui Sinod din Niceea, moare subit şi episcopul Ioan din Irinopole[43]. Sfântul Agatanghel, episcopul Damascului, a decedat subit după ce şi-a arătat nemulţumirea faţă de tulburările aduse Bisericii de către împăratul Constantin. El a devenit incomod pentru că a redeschis cazul arderilor manuscriselor, ceea ce l-a înfuriat pe Constantin. În anul 326, spre terminarea Sinodului, mor subit alţi episcopi: Inochentie, episcopul de Tortona, Mitrofan, episcopul Constantinopolului şi episcopul Papia de Nisibe.

Sinodul din Niceea s-a desfăşurat între anii 325 şi 326. În acest timp, deşi biserica oficială încearcă să-l arate pe împăratul Constantin ca pe un mare apărător al credinţei adevărate împotriva ereziei lui Arie, istoria completă vădeşte minciuna. De pildă, prima victimă din familia regală este fiul cel mare al lui Constantin, Crispus. Constantin îl pusese Caesar al Romei în anul 324, după ce câştigase o bătălie cu Liciniu în anul 322. Între Elena şi Fausta (cea de-a doua soţie a lui Constantin), se iscase o dispută de mai mult timp. Fausta îl vedea moştenitor pe Constanţiu, iar Elena pe nepotul Crispus, care era primul fiu al lui Constantin din prima căsătorie. Simpatia Elenei faţă de „întâiul născut” era un obicei evreiesc moştenit de la străbunii săi. Sătul de disputele dintre noră şi soacră, Constantin pune la cale să-l îndepărteze pe Crispus de Bizanţ şi în anul 326, prinde momentul potrivit în care îl ucide la doar 26 de ani, în timpul „marelui Sinod” Ecumenic din Niceea.

Pentru a vedea cât de mult a activat Constantin în cadrul adunării Sinodale care a început în 325 şi s-a terminat în 326şi cât mint relatările teologilor, trebuie doar să căutăm biografia Faustei, fiica lui Maximian, cu care se căsătorise Constantin. Fausta era foarte îndrăgostită de Constantin şi nu a bănuit că nunta lor are la bază interesul acestuia de a pune mâna pe frâul imperiului Roman. În anul 310 Maximian îşi dăduse seama de viclenia lui Constantin şi urmărea să-l ucidă. Fausta, orbită de dragoste, îi spune planul lui Constantin. Urmează o luptă între cei doi, iar Constantin îşi ucide socrul, spunând că după ce s-au bătut, el s-ar fi sinucis. În anul 325 Constantin îi dă titlul de „Augusta” soţiei sale, însă nimeni nu bănuia ca acest onor avea să fie tocmai camuflarea unei oribile crime. După ce îl alungă pe fiul său la Roma[44], în anul 324, Constantin caută să scape şi de Fausta, cu care se căsătorise doar din interes.

După uciderea lui Crispus, disputele dintre Elena şi Fausta se înteţesc. Împărătesei Elenei îi părerea rău că datorită pretenţiilor sale despre cine trebuie să fie urmaşul la tron, Constantin şi-a ucis propriul fiu. Acesta după ce-şi dă seama de greşeala făcută într-un moment de mânie, o prinde pe Fausta într-una dintre băile palatului şi o îneacă în ulei încins[45]. În acelaşi an mor subit soţia lui Crispus şi copilul lor de 5 ani. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în timpul marelui Sinod din Niceea.

Pe lângă uciderile episcopilor care au opus rezistenţă în faţa arianismului şi a iudaizării, Constantin şi-a ucis şi o mare parte din familie. Licinius, ucis în 324, era cumnatul său, soţul Constanţiei. Aceasta îi ceruse lui Constantin să-i lase soţul în viaţă, însă după ce a promis că doar îl va trimite departe, în exil, Constantin şi-a aplicat planul criminal şi l-a executat în Tesalonic, înaintea începerii Sinodului din Niceea. De ce a făcut aceasta? Pentru că, după cum am mai amintit, Liciniu fusese autorul unei hotărâri de acordare a libertăţii creştine, pe când Constantin oferea o libertate condiţionată de acceptarea doctrinelor sale[46]. Un alt edict fusese emis de Galeriu, despre care am mai amintit[47]. În acelaşi an, 326, Elena fuge în Israel pentru a scăpa de execuţie. Ea revine în Bizanţ în 327, şi după ce i se face o fastuoasă primire publică, a doua zi este găsită fără viaţă.

Sinodul din Niceea a fost prezidat de episcopul semi-arian Eusebiu. La primele şedinţe sinodale au participat şi Sfântul Alexandru, Episcopul Alexandriei, Sfinţii Ierarhi Nicolae, Spiridon, Audius, episcopul goţilor şi alţi puţini episcopi care şi-au manifestat indignarea faţă de diversiunea ariană. Episcopul Nicolae a fost arestat, iar Spiridon, umilit, luat în derâdere şi alungat. Audius, Episcopul goţilor, a fost exilat pentru că vorbea public împotriva ascunzişurilor şi intereselor imperiale.

La împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin, Episcopul Eusebiu ţine un discurs public, pentru o şi mai profundă ascultare a poporului faţă de puterea împărătească, mai puţin de Sfinţii Apostoli. Despre implicarea lui în Sinodul de la Niceea se mărturiseşte atât în lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din trecut: „el a adoptat o poziție apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la Sinodul din Niceea (325) şi s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței împăratului”[48].

Sinodul din Niceea s-a terminat favorabil pentru arieni, nicidecum pentru partea adversă cum minte biserica de astăzi. Îndată după moartea subită a Sfântului Mitrofan al Constantinopolului, pentru a nu crea suspiciuni că îl instalează ca „prim-patriarh” tocmai pe fondatorul ereziei ariene, Constantin îl propune tacit pe Eusebiu în această funcţie, pe care avea să o ocupe mai târziu, în vremea lui Constanţiu, fiul său. În documentele reale, Sinodul din Niceea n-a combătut arianismul, ci i-a ucis pe episcopii adevăraţi creştini şi a impus arianismul ca religie de stat pentru încă un secol. Constantin n-a mai apucat să-l şi instaleze, pentru că Eusebiu şi fiul lui, Constanţiu, puseseră la cale să-l ucidă chiar în localitatea Nicomidia, faptă care avea să fie îndeplinită de cei doi în anul 337.

Un detaliu iudaic apare chiar în numărul episcopilor chemaţi de Constantin la Niceea. Aceştia au fost exact în număr de 318, pentru a coincide în mod intenţionat cu numărul de 318 de slugi ale evreului Avraam (Facere; cap. 14; vers. 14). Cei 318 chemaţi la Sinod nu reprezentau nicidecum totalitatea episcopilor Bisericii. La nivel global existau de fapt 1800 de ierarhi, dar la Sinod au participat atât de puţini. Este drept că majoritatea nu a dorit să participe, fiind conştienţi că împăratul venea cu documentele de-a gata scrise, episcopii având doar rolul de a-ţi manifesta acordul prin semnătură. Pe de altă parte, majoritatea dintre cei 318 au rămas arieni şi după Sinod şi au murit aşa, cu excepţia a 10 episcopi creştini. De ce „sinaxarul” cultului iudaizat îi pomeneşte ca „sfinţi” pe toţi cei 318, din moment ce aceia aflaţi în erezie şi-au conservat poziţia anti-creştină.

Sinodul din Niceea nu a dezbătut atât problema arianismului, cât alte subiecte banale. Iniţial, Constantin aşa a reuşit să inducă ideea participanţilor anti-arianism că scopul Sinodului este clarificarea acestei erezii. După ce a început Sinodul, prima hotărâre luată, care până astăzi se află în Pidalion, este „despre castrare”. Un subiect origenist, mort de un secol, care n-avea nici o legătură cu arianismul.

Al treilea canon al acestui Sinod interzice episcopilor și preoților să se mai căsătorească. Mai târziu vom vedea de ce s-a luat această hotărâre. Restricția a provocat un val de homosexualitate şi dereglări mintale în rândurile episcopilor și preoților. În cele din urmă, înainte să înceapă al II-lea Sinod Ecumenic, care să anuleze acest canon eretic, episcopii verticali îl nesocoteau ca şi cum nici nu a fost.

Apostolul Pavel, în Epistola către Corinteni, spune că doar doi dintre cei 12 şi cei 72 de Apostoli (în total fiind 84 de Apostoli), adică doar el şi cu Varnava au fost singuri, ca mai apoi şi el să fie însoţit pretutindeni de Lidia. Printre cele mai cunoscute cupluri Apostolice sunt: Ap. Petru și Mariamna, Ap. Filimon și Apfia, Andronic și Iulia, Natanael şi Maria Magdalena, Acvila și Priscila, Lin şi Claudia și alte cupluri de mai târziu: Episcopul Spiridon (nu se cunoaşte numele soţiei, decât că a fost căsătorit şi a avut o fiică), Teodor, episcopul Mopsuestiei şi Ermiona, Grigorie episcopul de Nyssa (fratele Sf. Vasile cel Mare) şi soţia sa, Teosevia, Ioan Gură de Aur şi Olimpiada şi mai înainte Grigorie cel bătrân şi soţia sa, Nona, părinţii Sfântului Grigorie de Nanzianz cel tânăr.

Sfântul Grigorie de Nyssa se căsătoreşte cu Teosevia în preajma anilor 371-372 înainte de Sinodul al II-lea ecumenic. Manipulatorii pro-celibatari au falsificat viaţa Sfântului Grigorie şi au spus că după moartea soţiei a fost ales episcop. În primul rând Teosevia moare la anul 395, iar Sf. Grigorie moare în acelaşi an, la puţin timp după decesul soţiei. Deci, el fusese episcop din anul 372, cu aproape 22 de ani înainte de moartea soţiei. Nu putea să fie episcop după moartea Teoseviei, pentru că ar fi avut o episcopie doar de câteva luni, el având mai mult de 2 decenii de activitate episcopală. În sinaxarul grec este cenzurată şi viaţa Sfintei Nona, numindu-o cuvioasă, pentru ca omul să creadă că era vreo călugăriţă. În realitate ea a fost mama Sfântului Grigorie cel tânăr şi soţia lui Grigorie cel bătrân. Astfel de modificări se găsesc sinaxare.

Canonul Sinodului din Niceea n-a avut prea mare însemnătate pentru nimeni. Episcopilor căsătoriţi li se pricinuiesc discriminări abia în vremea Sinoadelor V şi VI, însă ei sunt prezenţi în istorie inclusiv în preajma anului 800. Până şi viaţa Sfântului Spiridon a fost falsificată tot cu acelaşi scop, de a se acorda întâietate celibatului, spunând acelaşi lucru, că „după moartea soţiei” a fost ales Episcop, ceea ce este total fals, condiţia primei decade a secolului al IV-lea, în care a trăit şi Sfântul, era aceea de a fi căsătorit, după cum spun aşezămintele Apostolice: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”[49]. Ei încearcă să deruteze cititorul, care ar tinde să creadă că Sf. Spiridon s-a călugărit înainte să fie hirotonit Episcop. El trăieşte în prima jumătate a secolului al IV-lea, iar călugăria apare în secolul al V-lea, când el era decedat de aproape un secol. Şi despre diaconi Pavel vorbeşte la fel, că neapărat trebuie să fie căsătoriţi, căci dacă nu-şi chivernisesc bine casele lor, nici episcopii şi nici diaconii, cum vor avea grijă de Biserica Lui Hristos? Amintim că din Epistola către Filipeni, cap. 1, vers. 1, Apostolul Pavel menţionează doar Diaconii şi Episcopii, preoţii apărând abia în secolul al doilea, în vremea Sfântului Apostol Ignatie Teoforul, urmaşul dumnezeiescului Apostol Petru.

Apostolul spune că hirotonia se face doar celui căsătorit, pentru că de ar fi singur, n-ar purta grijă de Biserică, ci de cum să-şi găsească soţie. Totuşi, în Epistola I Corinteni, cap. 9, vers. 5-6, devreme ce el era deja episcop, pentru ce se mai întreabă dacă poate să se căsătorească, devreme ce căsătoria era permisă doar înaintea hirotoniei? În primele secole condiţia principală era să fie căsătorit, sau să se căsătorească la scurt timp după hirotonie, având deja stabilită logodna cu femeia aleasă spre căsătorie. Astfel de cazuri au fost întâlnite şi în secolele mai recente. Una dintre aceste excepţii este chiar cazul lui Teodor al Mopsuestiei. El este hirotonit preot la vârsta de 18 ani, iar la 19 ani se căsătoreşte cu Ermiona (Hermione) din Antiohia. Adepţii „canonului celibatului” condamnă şi critică aspru căsătoria lui Teodor. I se cere să divorţeze, şi ca făgăduinţă să-şi ardă lucrurile personale. Teodor refuză acest lucru[50] şi rămâne neatins de intenţia „celibatarilor”, printre care episcopii Valerie, Porfirie şi Florentin. Sfântul Ghenadie, Episcopul Antiohiei, îl povăţuieşte să nu cumva să se despartă de Ermiona, promovându-l ca preot în Antiohia[51]. În anul 392 este hirotonit episcop de către episcopul Diodor.

Este cunoscut faptul că Teodor nu a dorit să se implice în campania agresivă a episcopului Flavian împotriva creştinilor din opoziţie, rămânând fidel şi bun apărător al acestora. El participă la mai multe Sinoade alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, ultimul având loc în anul 395. Mai apoi Sfântul Ioan avea să părăsească biserica politică şi să adere la audianism, urmându-l şi Teodor, colegul său de şcoală şi prieten din copilărie, dar şi Maruta al Persiei, care odinioară, pe când era preot al bisericii oficiale, luptase împotriva audienilor. În cele din urmă, vine şi el şi este hirotonit episcop de Sfântul Ioan Gură de Aur. Un alt Episcop ce trebuie amintit acum este Marai al Damascului. Acesta, împreună cu Sfinţii Audius din Goţia şi Teodor din Mopsuestia, alcătuiesc rânduiala care până astăzi poartă numele „Liturghia lui Addai şi Marai”, o reconstituire a Liturghiei Apostolului Tadeu.

După canonul al 3-lea de la Sinodul din Niceea, canonul al 8-lea se referă la creştinii apostolici. Acesta îi numeşte în derâdere „curaţi”; dar spune că cei ce vor ceda şi se vor alătura episcopilor politici să nu fie hirotoniţi din nou, ci să fie instalaţi în parohii. Acest canon introduce a II-a căsătorie unor clerici, intrând în contradicţie cu canonul anterior dat de ei înşişi (al 3-lea). Aici le sugerează celor ce vor ceda: „Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi”[52]. În acest caz, canonul de la Niceea vorbește despre clericii recăsătoriți. „Cei curaţi” erau numiţi în batjocură toţi episcopii şi preoţii care nu acceptaseră nici o reformă născocită de împărat.

Dacă am adus vorba despre Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie amintit că se arătase total contra iudaizării creştinismului încă de pe vremea când era preot în Antiohia. Acesta adoptă o cale de pace şi dialog cu creştinii, scopul său fiind acela de a-i apropia din nou de tradiţiile şi învăţăturile de demult ale Creştinismului Apostolic. După ce Sfântul Ioan devine Episcopul Constantinopolului, îi susţine mai mult pe creştinii „audieni”, în defavoarea episcopilor puterii politice. Într-un moment de nebunie şi furie, episcopul iudeo-creştin Teofil al Alexandriei, împreună cu preoţii lui, ard de vii 10.000 de creştini, care păstrau tradiţia şi învăţătura Apostolilor, la anul 397. Încă din acest an, care era şi anul instalării sale ca Episcop al Constantinopolului, Sfântul Ioan întrerupe comuniunea cu episcopii politici şi inclusiv cu Teofil al Alexandriei şi Flavian al Antiohiei. Aceştia pun la cale, împreună cu împărăteasa Eudoxia, să-l înlăture pe Sfântul Ioan.

În scrisorile 204 şi 212, Sf. Ioan Gură de Aur detaliază cum l-a susţinut episcopul Teodor al Mopsuestiei începând cu anul 403, când începe cea mai grea etapă a vieţii sale, după ce întreaga putere politică şi episcopii iudeo-creştini au recurs la caterisirea lui şi înlăturarea din scaunul episcopal. Sfântul Ioan Gură de Aur încă din anul 398 stabilise definitiv comuniunea cu episcopii creştini „audieni”, iar subtil, încă din anul 375. Plecarea lui din „ortodoxie” a zguduit din temelii cultul oficial. Astăzi se vorbeşte foarte rar despre această etapă şi despre catalogarea lui ca schismatic.

La Sinodul din Niceea participă și 3 episcopi din actuala România, anume Marcu al Tomisului, Teofil al Buzăului, care de asemenea era episcop al goţilor, şi Sfântul Audius. Mărturiile istorice ne arată că Sfântul Audius nu a fost primul episcop „audian”, ci el s-a evidenţiat cel mai mult prin fapte, trăiri şi misiune pastorală. După Sinod, până la sfârşitul secolului al IV-lea, toată Dobrogea şi partea de şes a Munteniei era ţară ariană, cu excepția Țării Goților.

Sfinţii Audius[53] deopotrivă cu Alexandru, episcopul Alexandriei, își dau seama că asistă la o diversiune politică. Episcopul Audius rămâne fidel învățăturilor Sfinților Apostoli și nu acceptă nici arianismul şi nici reforma pascală, pe care Constantin a dispus să o lege strâns de pascalia evreiască şi de data lui de naştere. Audius a fost şi împotriva arderii manuscriselor Apostolice de mai-nainte. El însuşi fusese hirotonit Episcop de către Sfântul Silvan de Cirta.

În continuare vom vedea alte reforme religioase înfăptuite de Constantin prin Sinodul de la Niceea. Încă din anul 311, episcopii care acceptaseră reforma au fost îmbogăţiţi, şi de acum apăreau ca nişte boieri, contrar felului cum era odinioară episcopatul, simplu şi fără dragoste de avuţia şi mândria boierească.

În Biserica Apostolească erau la începutul secolului al IV-lea 70 de episcopi, şi apoi numărul a crescut la 410. Donatus Magnus era o figură individualizată, implicat în activităţi cărturăreşti şi îşi petrecea majoritatea timpului în Biserică şi în biblioteca din Cartagina. În Ţara noastră cel mai distins misionar era Sfântul Audius. În aceeaşi perioadă împăratul Constantin le dăduse episcopilor săi „sacosul boieresc”[54], pe care-l poartă la slujbă iudeo-creştinii până în ziua de azi. Episcopii conservatori, dacă au rămas la tradiţia Apostolească de până la anul 311, purtau veşmintele preoţeşti peste care aşezau şi Omoforul ca însemn episcopal. De altfel, trebuie să mai amintim faţă de această reformă faptul că veşmântul este menţionat de Apostolul Pavel, când îi scrie lui Timotei: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp” (II Timotei 4, 13). Pavel, fiind Episcop, purta felon, şi nu sacos, asemenea boierimii de ieri şi de azi, care s-a aşezat la cârma bisericii politice.

Presupunând că donatiştii au rămas doar cu un singur episcop în viaţă, Constantin nemaiavând acces la nicio informaţie despre forma lor de organizare, se apucă să scrie „canoane apostolice”, atribuindu-le la propriu Sfinţilor Apostoli. Aşa apare celebra lucrare neatestată niciodată şi nemenţionată de vreun episcop din secolele de dinainte, intitulată „cele 85 de canoane apostolice”. În primul canon al falsei lucrări scrie: „Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei”[55]. Acest canon nu putea să fie formulat aşa, pentru că ar fi fost necanonice hirotoniile făcute chiar de Apostoli[56], care hirotoneau singuri. Mai mult decât atât, ar fi fost o neconformare plină de mândrie a Apostolului Pavel, devreme ce „canonul ar fi zis” ca episcopul să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi, iar el hirotonea de unul singur. Epistola a doua către Timotei, în care relatează Pavel hirotonia săvârşită de el singur, este ultima scrisoare trimisă înainte de a fi executat în anul 67 d. Hr. Se presupune în chip fals că „Sinodul Apostolic” care ar fi redactat „cele 85 de canoane apostolice”, ar fi avut loc în anul 50. Deci, era culmea ca Pavel, în anii 60-65, să-şi fi călcat propria hotărâre. În plus, în anul 50, majoritatea Apostolilor erau trecuţi la cele veşnice şi nu avea cum să fie îndeplinit numărul necesar pentru a fi definit „Sinod Apostolic”. Autorii acestor texte false nu cunoşteau nimic din operele Apostolice şi de aceea se contrazic, atât textele introduse în Noul Testament, cât şi cele 85 de canoane pseudo-apostolice. Chiar până astăzi rugăciunile hirotoniei episcopilor sunt citite la singular, de către un singur episcop. În concluzie, chiar şi episcopul Epifanie de Salamina numeşte „canoanele apostolice” a fi de „provenienţă dubioasă”[57], apărute de nicăieri abia în anul 317.

În canonul al 2-lea „apostolic” scrie că: „Prezbiterul (preotul) şi diaconul, şi ceilalţi clerici să se hirotonească de un episcop”. Canonul nu putea să fie dat de Apostoli, pentru că în Biserica timpurie nu au existat preoţi, mai cu seamă „ceilalţi clerici”, adică anagnoştii sau ipodiaconii. Aceştia apar abia după anul 314, după ce episcopilor li se dă sacosul împărătesc, şi dezbrăcarea de acest veşmânt se făcea foarte greoi. Aşa apar anagnoştii[58], ca deschizători de sacos, ţinători de trenă şi cărăuşii bastonului, ca nişte slugi ale episcopului devenit boier. În acest aşa-zis canon apostolic vedem că se vorbeşte despre obiceiuri din secolul al IV-lea.

Aceeaşi situaţie se găseşte şi în canonul al 4-lea, în care citim: „Celelalte poame toate la casă trimită-se pârgă episcopului, şi prezbiterilor, şi nu la Jertfelnic. Şi arătat este, cum că episcopul şi prezbiterii, le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi clerici”. Apostolii şi creştinii de până în secolul al IV-lea nu aveau Biserica cu turle impunătoare, în mijlocul satului, să-i vadă toţi persecutorii de departe, să le spună un canon „apostolic” să ducă darurile „acasă la preoţi”. Ei aveau Bisericuţele chiar în casele lor şi nu separate, precum zice Apostolul Pavel: „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). Deci, acest canon de provenienţă dubios de târzie nu coincide cu realitatea, după cum constată şi Epifanie.

Străbătând aşa-numitele „canoane apostolice”, ajungem la numărul iudaic al 7-lea. Până la acest canon nu s-a vorbit nimic despre iudaism. Iată ce spune acest canon al 7-lea: „Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”[59]. Problema pascală s-a discutat pentru prima dată în Arles, la 314, apoi la Niceea în 325. Aceasta a implicat doar dorinţa lui Constantin, despre care Epifanie de Salamina mărturiseşte: „în vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a se potrivi cu ziua de naştere a împăratului”[60]. Vechea dată a Învierii Domnului era stabilită încă din perioada Apostolică. Răstignirea Domnului avusese loc joi, 3 aprilie, adică 21 martie stil vechi. Echinocţiul de primăvară are loc pe data de 20 martie. Apostolii stabiliseră data Învierii Domnului în prima duminică după echinocţiul de primăvară, ca o închipuire a renaşterii. Acelaşi Epifanie mai scrie despre Sfântul Audius, despre care am amintit, şi despre episcopii conservatori care nu îmbrăţişaseră noile doctrine imperialiste: „nu voiau să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă averi, aur şi argint, precum şi pentru că sărbătoresc paştele la aceeaşi dată cu evreii”[61].

Mai mulţi scriitori din sec. al IV-lea şi din prezent au argumentat că aceste aşa-zis „canoane apostolice” au fost alcătuite de un arian din Antiohia[62], unii plasându-l pe vremea lui Constantin, alţii pe vremea lui Constanţiu, fiul său. Nu este exclus ca acestea, menţionate prima dată în 317, să fi fost modificate după anul 341 într-o altă formă. Aşa se justifică prezenţa unor tradiţii din secolul al IV-lea.

Înlocuirea datei adevărate a Învierii Domnului cu o alta după dorinţa lui Constantin a constituit o mare erezie în Biserică. De pildă, dacă data Învierii Domnului se sărbătorea, cel mai devreme la data de 22 martie stil vechi, 4 aprilie stil nou şi cea mai târzie dată era 28 martie stil vechi, 10 aprilie stil nou (după regulamentul apostolic), studiind pascalia iudeo-creştină, impusă de împărat, Învierea cade între 4 aprilie şi 8 mai cel mai târziu. În anul în care paştele iudeo-creştin cade la cea mai îndepărtată dată, de 8 mai, ţinând cont că Hristos s-a răstignit pe 3 aprilie, vom observa că aceştia sărbătoresc la o îndepărtare de 36 de zile. Întârzierea se datorează intenţiei bizantine de a da mai mare importanţă zilei de naştere a lui Constantin.

Oscilaţiile haotice ale celor două paralele (evreieşti şi iudeo-creştine), nu au acelaşi scop, ordonat şi frumos, pe care îl are ziua apostolească a Învierii. În primul rând, Apostolii ţin cont de data răstignirii Domnului, de echinocţiul de primăvară şi de ziua duminicii, ca un început de primăvară creştină. Ajungând până în luna mai, nu doar că serbezi Învierea la ultima lună de primăvară, dar eşti şi cu 36 de zile mai târziu de ziua Învierii. Scopul oscilaţiei a fost aceea de a include mai multe repere păgâne, folosite de alte confesiuni religioase de atunci, nicidecum să păstreze autenticitatea datei. Din acest motiv, nu se mai foloseşte termenul „Primăvara Creştină”, înlocuindu-o cu „paști”, care este sărbătoare evreiască, noi creştinii având Înviere. Ziua de naştere a lui Constantin, pe 17 martie, care după calculul Apostolic cădea mereu în Postul Mare. Interesul lui era mai mult ca ziua lui să cadă când nimeni nu postea, nepăsându-i de Hristos şi de hotarele Sfinţilor Apostoli.

Interzicerea căsătoriei clericilor prin canonul al 3-lea de la Niceea avea un scop manipulator, în spatele căruia se ascundea tendinţa spre o altă reformă, care până la urmă avea să fie făcută. Unii, neștiind despre ce este vorba, pot afirma că din prea mult exces de zel și dorința de a se nevoi, oamenii aleg calea singurătății. În realitate, puterea politică avea cunoştinţe despre efectele sectei „montanismului”, una dintre cele mai vechi erezii, de la periferia creştinismului. Această sectă se naşte în rândurile unor ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, care, după ce au rămas fără călăuzitor au căzut în mâinile iudeilor. Erezia a pornit încă de la început prin încurajarea postului îndelungat, a torturilor şi autoflagelării fizice „moderate”, trăirea în castitate pentru ca, din pricina războiului cu hormonii, să poată fi mai uşor de condus.

Pe „montanişti”, părinţii călugăriei de astăzi şi ai „nevoitorilor”, îi găsim chiar în Sfânta Evanghelie, după cum relatează Apostolul Matei: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot oare, nuntașii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”[63]. Îi regăsim şi în Evanghelia lui Ioan: „Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, de asemenea şi ai cărturarilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile”[64].

Este cunoscut faptul că prin frică oamenii pot fi conduşi şi manipulaţi cel mai uşor. Iată ce zice Sfântul Apostol Petru în „Biblia Goţilor”: „Să nu vă temeţi de nimic, ci să nădăjduiţi în Dumnezeu, precum noi toţi (Apostolii), am păzit Cuvintele Lui, iară nu spre laudă o zic, ci precum toţi bărbaţii înţelepţi care au vieţuit cu femeile lor întru dragostea Lui Dumnezeu, ca fiind suflete mai gingaşe, făcându-le parte de cinste şi bucurii, ca unora ce împreună cu voi sunt moştenitoare ale Darului vieţii şi împreună rugându-vă, să vă fie spre folosinţă” (Ep. I. Petru, vers. 22). Într-un singur citat găsim atât combaterea fricii, cât şi a celibatului, practică pe care doar „părinţii călugărismului” o aveau la acea vreme. Apostolul Pavel zice şi el: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Timotei, cap. 1, vers. 7). Până astăzi ereticii montanişti ies cu potirul în timpul liturghiei şi spun „cu frică să vă apropiaţi”, în timp ce Apostolii opresc cu desăvârşire frica.

Frica de Dumnezeu menţionată de conducătorul evreu Solomon, nu se referă la Dumnezeul creştinilor care opreşte frica. El scrie despre „domnul” lor, al evreilor: „Domnul a spus că El binevoieşte să locuiască în negură” (II Paralipomena 6, 1). Adică acel domn despre care Moise zicea că scuipa flăcări pe nări şi se mânia extrem de mult (II. Regi 22, 8-11), dar Apostolul Pavel spune clar că suntem închinători ai altuia, nu al dumnezeului evreilor (Romani 7, 4). Tocmai de aceea Hristos îi alungă din preajma Lui pe ereticii ioaneici (viitorii montanişti), pentru că aparenta lor nevoinţă nu era cerută de Dumnezeu şi nici de folos. Apostolul Pavel îi scria lui Timotei despre „nevoinţele” montaniştilor: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 7-8). Deci, Apostolul Pavel, precum şi Hristos, zice întocmai că nevoinţa trupească nu foloseşte, pe lângă adevărul credinţei care dă viaţă veşnică. Şi astăzi, după 1700 de ani de la introducerea ereziei montaniste în mănăstirile ortodoxe şi catolice, se născocesc tot felul de basme băbeşti cum că cei ce zboară, au vedenii, merg pe apă, pe aer, nevăzuţi de nimeni niciodată, sunt neapărat „celibatari” sau „călugări”. Drept şi bine le numeşte Apostolul Pavel basme băbeşti. Numai Patericul Egiptean este burduşit de poveşti atât de realiste încât sunt bune de adormit copiii. Basmele cu faceri de minuni, toţi le aud şi nimeni nu le-a văzut cu ochii lor vreodată. Dar asta este ceva obişnuit în ortodoxie şi catolicism să auzi de la alţii ca şi cum la rândul lor, alţii le-au văzut şi le-au povestit şi lor și tot așa.

„Montaniştii” deveniseră foarte răspândiţi şi la acea vreme. Erau celebri pentru „vedenii” sau închipuiri, comportament specific nebuniei survenite în urma izolării. Erau ghicitori în ascuns sub denumirea de „văzători cu duhul”. Din această cauză, Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei şi îl avertizează să fie atent ca nu cumva să-l rătăcească şi pe el. Acesta îi zice: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi[65] în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă”[66]. Dacă mai citeşti încă o dată acest verset vei înţelege de ce obiceiurile din mănăstiri contrazic Evanghelia şi Epistolele propriei lor Biblii, pentru că însuşi autorul monahismului era un eretic. Să nu creadă cineva că Montanus din Frigia nu apela la sintagma „mai există o explicaţie”. Şi călugării de astăzi sunt plini de explicaţii fabuloase care întorc cu susul în jos întregul context al Noului Testament pentru ideologiile cu care au fost hrăniţi sufleteşte de conducătorii lor.

Înainte de a-i numi „insuflaţi de demon” pe cei ce opreau de la căsătorie şi de la anumite feluri de bucate – precum fac şi astăzi în mănăstiri – Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei cum trebuie să fie Episcopul şi Diaconul: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor, destoinic să-i înveţe pre alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda ispititorului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa potrivnicului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi cercetaţi, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi pre copiii săi. Căci cei ce slujesc întru bunătate, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus”[67]. Să privim acest îndemn al Apostolului şi să vedem cum îl îndeplinesc episcopii montanişti de astăzi. Nu se căsătoresc, nu au familii, adesea trăiesc şi unii cu alţii precum sodomiştii, numai nu în public, să-i vadă toată cetatea. Ei mai iubesc traiul bun, opulenţa, luxul şi câştigul urât din munca altora, pentru că mâinile lor nu se deprind nicicum cu munca, nu au blândeţe, ci autoritate, nu au dragoste, ci totalitarism, nu au ce casă să chivernisească bine, pentru că nu au familii, deci, neavând această comuniune cu o familie, cum ar putea avea grijă de Biserică care este o familie universală? Pentru rarele excepţii de „cuvioşi” n-are rost să ştergem o dogmă stabilită de Apostolii lui Hristos. Acesta este încă un aspect care arată că bisericile oficiale de astăzi sunt departe de creştinism.

Montanismul s-a opus din toate timpurile învăţăturii lui Hristos, şi sub pretextul „mai există o explicaţie” au răstălmăcit textele şi învăţăturile, încât biserica lor chiar nu are nimic în comun cu creştinismul. Iată ce învaţă Mântuitorul despre căsătorie: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă”[68]. Acum înţelegem de ce s-au întors să se închine demonului vechi-testamentar şi au fugit de Dumnezeul cel adevărat şi de învăţăturile Mântuitorului Hristos? Până astăzi s-a strigat sus şi tare împotriva „ereziei ecumenismului”, în timp ce erezia ereziilor, care o cuprinde şi pe cea ecumenistă şi pe toate celelalte, este „erezia montanismului”, practicată de cultele oficiale din secolul al IV-lea şi până astăzi, erezie despre care nimeni nu are voie să vorbească. Poate că puţini dintre cititori au auzit de această erezie.

Am numit până acum erezia „montanism”, însă în diferite tratate istorice şi teologice din vechime îi regăsim ca: „ioaneeni”, „ioaniţi” şi „ioaneici”. Numele de „erezia montanismului” i-a fost dat abia după anul 156, când, un anume „preot” al lor, pe nume Montanus din localitatea Frigia, a reuşitsă atragă numeroşi adepţi care îi cedau averile şi se retrăgeau în comunităţi monastice conduse de acesta. El considera că deja s-a ajuns la apogeul propovăduirii (aşa-numita „Epoca Paracletului”), creştinismul s-a răspândit destul şi bărbaţii trebuie să se separe de femeile lor şi fiecare să trăiască în mici „obşti” anahoretice, rugându-se pentru creştinii care sunt în „lume” şi pe care-i consideră inferiori călugărilor. Interesul lui nu era nici pe departe rugăciunea, ci ca naivii să-şi vândă averile, să-i dea banii şi apoi să se roage şi să-l slugărească pe amăgitor, muncind fără să aibă „pretenţie” la remuneraţie. Aşa ajung mulţi să-şi vândă casele şi să-l îmbogăţească pe liderul cultului, Montanus.

Erezia a devenit foarte populară până în secolul al IV-lea, şi ideea i-a surâs împăratului Constantin, ajungând să o impună cu forţa în biserica politică. Nevoie de muncă silnică şi neremunerată a fost dintotdeauna. Împăratul pregătea un război cu imperiul Persan, şi pentru asta avea nevoie de forţă de muncă gratuită, naivul fiind îndoctrinat că trebuie să mănânce puţin şi să se nevoiască până la epuizare.

În cele din urmă montanismul este ridicat la rang „virtute înaltă, îngerească” de către puterea politică a lui Constantin, iar episcopii şi preoţii căsătoriţi sunt socotiţi inferiori călugărilor. Acest lucru îl vedem chiar în calendarul ortodox unde, spre exemplu pe data de 17 ianuarie este pomenit Antonie „cel mare”, şi pe 20, Eftimie „cel mare”. Ambii montanişti sunt trecuţi cu „†)” adică „importanţi”. Dacă ne uităm la data de 4 ianuarie, vedem că sunt pomeniţi cei 70 de Sfinţi Apostoli ai lui Hristos. Cu mâhnire veţi vedea că ziua lor de pomenire nu are nici un fel de însemnătate în calendar, Apostolii, părinţii creştinismului, devenind astfel secundari, şi călugări personalităţi principale.

Pe lângă minimizarea importanţei Apostolilor, Sinodul din Niceea introduce formula „Biserica Sobornicească şi Apostolească”, acordând din nou întâietate taberelor și adunărilor episcopale conduse de împărat şi lăsând la urmă apostolicitatea. Desconsiderarea Sfinților Apostoli o întâlnim și în ziua de 10 septembrie când este pomenită Mitrodora, sora împăratului Teodosie cel mic, un alt mare călău care a ucis mii de creștini. În aceeași zi sunt pomeniți Sfinții Apostoli Luca[69], Apelie[70] și Clement[71]; aceștia sunt azvârliți la coada listei, acordându-i-se întâietate surorii împăratului[72]. Alt exemplu ni-l oferă ziua de 21 mai, când este pomenit împăratul Constantin[73], zi cunoscută ca fiind o „mare sărbătoare” în „ortodoxie”, consemnată cu roşu chiar. Cu 4 zile înainte, pe 17 mai, sunt pomeniţi Sfinţii Apostoli Andronic şi Iunia, soţia lui[74]. Aceşti lăudaţi Apostoli ai lui Hristos nu au nici măcar un minim semn distinctiv în calendarul bisericilor care se pretind a fi ortodoxe[75]. Deci, pentru ei, Apostolii lui Hristos, în chip vădit, nu au prea mare importanţă. Să ne mai întrebăm dacă a auzit vreun român de marele Apostol Lin, din cei 72, al cărui nume doar românii îl mai au (Lina, Alin, Leana, Elena)? Sărmanul Apostol Lin a fost azvârlit în uitare, a fost lăsat în anonimat, ca manipulaţii să creadă că poartă numele mamei împăratului, Elena. Total fals! „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 21-22). Cultul acesta, nu de ieri sau de azi doreşte să aibă mulţi robi întunecaţi la minte. Nu-i de mirare că monahii nu observă cât de gravă este erezia pe care o practică din necesitatea cultului de a avea slugi neplătite. Dimpotrivă, caută să se lege de orice fir de păr să-şi îndreptăţească robia în care se află. Este un fel de „sindromul stockholm” religios şi chiar împotriva firii.

Pentru a înţelege câţi nebuni, de-a binelea, au născut erezia „montanismului”, să vedem viaţa „sfântului” Nifon, episcopul Constanţianei, care a fost unul dintre primii episcopi montanişti. Nifon fusese fiul unui boier cu numele Agapit. Boierul, ademenit de înşelarea împăratului Constantin, şi-a dat pruncul să fie educat în tainele acestei erezii de un anume „stareţ” cu numele Petru. Adus aici, copilul a stat în casa lui Savatie, un boier căruia împăratul îi încredinţase misiunea de a vedea cum funcţionează experimentul.

Copilul Nifon a fost crescut în învăţătura montaniştilor, şi când a ajuns la maturitate, a fost hirotonit în 3 zile diacon, preot şi episcop. În  lucrarea intitulată „Somnul”, scrie despre el: „Când a auzit aceste cuvinte smerite, diavolul s-a înfuriat şi mai rău şi i-a adus o somnolenţă teribilă şi căscături neîntrerupte, vrând astfel să moleşească pe „cuviosul”. Acesta însă, dându-şi seama de ispită, a luat un toiag şi a început a se lovi cu mânie, zicând: „Rob nesăturat, ţi-am dat de mâncat şi de băut. Mai vrei şi somn? Te voi învăţa eu ca să dormitezi!”. Se vede că Nifon era învăţat să doarmă puţin, pentru ca mintea sa să nu mai funcţioneze cum trebuie. „Căscatul” nu vine de la diavol, ci de la nesomn, când creierul îi spune omului că nu este oxigenat suficient pentru a putea procesa normal. Manipulatorii opreau acest proces fizic dorind ca acei oameni amăgiţi, să nu-şi oxigeneze creierul cum trebuie. Şi astăzi prin mănăstiri sfatul opririi căscatului, care este un proces fizic vital pentru funcţionarea optimă a creierului. După cum scrie în această carte despre „marele cuvios”, Nifon, după băutură, începuse să vadă demoni şi află soluţia să scape de ei: să-şi dea singur cu parul în cap şi peste mâini. Unde cere Dumnezeu cuiva atâta demenţă? După ce-şi zdruncina capul, începea să vadă ba sfinţi, ba demoni cu care visa că se ia la bătaie.

O altă lucrare a sa se numeşte „Înfricoşata materie a lui Dumnezeu” în care scrie că: „Vai, ticălosul de mine, în ce stare mă aflu; că om fiind şi având buze spurcate şi sălăşluindu-mă în mijlocul poporului, cu ochii mei am văzut pe Domnul Savaot! Pentru că, fiule, aşa de mare şi înfricoşat este Dumnezeul nostru”. Ialdabaot (savaot) Demiurgul, în realitate NU era Dumnezeu, ci un „înger” căzut, care în cultura evreiască era „cel care-i ţine pe oameni departe de cunoştinţă”[76] – evreii având mai multe divinităţi, nici pe departe una singură, cum minte biserica politică. Adică, omul trebuia să fie ţinut în punctul mort al cunoaşterii, ca puterea politică să-l manipuleze mai ușor.

Nifon, fără să-şi dea seama, parafrazează, cenzurat, un capitol din Vechiul Testament în care „Ialdabaot”, adică „Savaot” umple templul de fum[77], deci se ascunde în negură. Apoi continuă: „Pentru aceasta zice domnul, dumnezeul savaot, puternicul lui Israel: răzbuna-mă-voi împotriva asupritorilor mei şi mă voi întărâta cu răzbunare asupra vrăjmaşilor mei” (Isaia 6, 24-25). Apoi iarăşi zice: „Iată că domnul dumnezeu savaot frânge crengile dintr-o lovitură năprasnică: vârfurile sunt tăiate şi crengile de sus date jos. Desişul pădurii cade sub lovituri de unelte de fier, cedrii Libanului se prăbuşesc la pământ” (Isaia 10. 33-34). Această divinitate era atât de diabolică încât i se căşuna, adesea, chiar şi pe nevinovatele păduri şi ierburi. Pentru că nu se „pocăiau” de păcate?

Despre „vedenia” lui Nifon mai concret deducem ce fel de „dumnezeu” era acesta tocmai din ce spune Moise: „Atunci v-aţi apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi era negură, nor şi întuneric. Iar domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului” (Deuteronom 4; 11-12). Însuşi Vechiul Testament îi dă o înfăţişare satanistă acestei divinităţi: „Atunci s-a clătinat şi s-a cutremurat pământul, şi temeliile cerurilor s-au zguduit, pentru că se mâniase domnul! Fum ieşea din nările lui, din gura lui ieşea foc mistuitor şi cărbuni aprinşi tâşneau. Plecat-a cerurile şi s-a coborât şi sub picioarele lui era negura deasă” (II Regi 22, 8-9). O divinitate care urlă ca un descreierat, scoate flăcări pe nas, fum din gură şi scuipă foc.

Să analizăm şi ce pretenţie avea acest „savaot”: „Să faci un jertfelnic din lemn de salcâm, lung de cinci coţi, lat de cinci coţi. Jertfelnicul să fie în patru colţuri şi înălţimea lui de trei coţi. În cele patru colţuri ale lui să faci coarne. Coarnele să fie ca răsărite din el şi să-l îmbraci cu aramă” (Ieşirea 27, 1-2). Dumnezeul lui Moise îi cere altar cu coarne şi apoi mai voia: „să aduci apoi viţelul înaintea cortului adunării şi să-şi pună Aaron şi fiii lui mâinile pe capul viţelului, înaintea Domnului, la uşa cortului adunării. Să junghii viţelul înaintea Domnului, la uşa cortului adunării. Să iei din sângele viţelului şi să pui cu degetul tău pe coarnele jertfelnicului” (Ieşirea 29, 10-12) – cere să fie unse cu sânge coarnele jertfelnicului.

După ce a fost îndobitocit şi înnebunit, Nifon a fost dat exemplu pentru ceilalţi amăgiţi. Iată ce se mai scrise despre dânsul: „şi-a luat canon să-şi dea in fiecare zi câte patruzeci de pumni. Iar dacă se întâmpla vreo ispită sau îl lupta vreo patimă, atunci pumnii cădeau câte o sută, două. Lovindu-se astfel zilnic, a slăbit mult cu trupul. Adeseori ameţea de durere şi cădea la pământ ca un mort”[78]. Ajuns la nebunie totală, se bătea singur şi îşi închipuia că îi bate pe diavoli: „Adeseori în vis năvăleau diavolii asupra lui, îl tulburau şi nu-l lăsau să doarmă. Cuviosul lua atunci toiagul şi îi lovea cu putere duhovnicească”[79]. După ce se bătea zdravăn cu parul în cap, Nifon începea să „primească vizite extraterestre”. În halucinaţia demenţei sale, „vede unul care vine să-l lovească cu un târnăcop în cap”[80]. Un individ bolnav psihic, dar exemplu de mare cuvios „slugilor” credule şi supuse. Cam asta a adus împăratul Constantin în biserica politică, greu de numit creştină.

La capătul unui alt proces de automutilare, Nifon îşi imagina alţi extratereştri cu diferite atribute supranaturale bineînţeles: „Erau, însă, mulţi fără poveri. Aceştia înotau uşor şi repede. Unii mergeau pe suprafaţa apei, iar alţii aveau aripi şi zburau pe deasupra”[81]. Ca o ironie, dacă ar fi trăit Nifon în zilele noastre, ar fi văzut că alţii au inventat povestea despre „zâna măseluţă”. Doar că în zâna măseluţă cred doar copiii mici, pe când în zânele din capul lui Nifon cred aproape toţi călugării. Viziunea sa este similară sintagmei „merg pe gard, mă ţin de drum, arunc cu câinii după pietre” a lui Eminescu, după ce s-a îmbolnăvit şi el tot de sifilis, de vreme ce zice că arătările din capul lui lovit cu leuca, „mergeau încet şi repede” în acelaşi timp.

Tulburările de acest fel apar în cazul mai multor afecţiuni, printre care şi diabetul în stadiu debutant, când câmpul vizual are o stare de întârziere sau creierul derulează imaginea mai repede. În cazul lui Nifon, nu este de vină diabetul, ci măciuca „duhovnicească” cu care-şi amesteca singur ideile.

După ce se obişnuieşte cu ciomagul de lemn, Nifon trece la alt nivel. Îşi sculptează o bâtă din piatră şi începe să-şi folosească noua ustensilă de nevoinţă. Numai că a şi murit din cauza loviturilor pe care şi le dădea în cap. Şi uite aşa a ajuns „sfânt” în calendarul ortodox, pe data de 23 decembrie, un om care se sinucide cu un pietroi.

Cam aşa şi-a petrecut toată viaţa lui şi s-a săvârşit acest Nifon, îndobitocit şi înnebunit de erezia montanismului, apoi a fost vârât în calendarul „ortodox” ca sfânt, pentru a fi „pildă” şi altor nebuni uşor de manipulat. Numai satana putea să născocească aşa ceva; satana şi „biserica sobornicească iudeo-politică”.

Nu doar Nifon a fost adus la extreme de către religia monahismului montanist, ci şi mulţi alţii. Liderul numit „stareţ” juca un rol politic pentru îndobitocirea „slugilor mănăstireşti”[82]. Acestora li se spuneau pilde cu tâlc: „Un bătrân a venit la o apă şi aflând acolo papura, a şezut. Şi smulgând frunze de pe mal, împletea coşniţe şi le dă pe apă. În acest chip se nevoia până când au venit oamenii şi l-au văzut şi atunci s-a sculat şi a plecat. Căci nu pentru trebuinţă lucra, ci pentru osteneala şi liniştea sa”[83]. Această practică trebuia interpreteze ca „nevoinţă sfântă”; însă la capătul râului se afla un om al stareţului, care culegea coşurile şi le vindea în târg, astfel beneficiind de munca neremunerată a unor oameni[84],[85],[86]. Hristos nu a dat nimănui prostia ca virtute, ci raţiunea şi libertatea conştiinţei, să cunoască, să fie liberi, şi nu robii cuiva. Domnul zice atât de frumos: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Doar că montaniştii au căzut în mâinile celor ce, din libertatea dată de Hristos, i-au făcut iarăşi slugile unor chiaburi cu camilafcă pe cap.

Este incredibil câtă prostie zace la vedere în cărţile ortodoxe şi cât de puţini realizează cât de diferită este această „biserică” faţă de frumoasa Biserică a Sfinţilor Apostoli. Apostolii au avut nevoie de creştini luminaţi la minte, iar biserica împăratului Constantin avea nevoie de slugi. De aceea îi şi numeşte la toate slujbele „robi” şi iarăşi „robi” netrebnici. Nici la Botez nu-i numeşte creştini, ci tot robi. Stai puţin, omule! Hristos nu a zis nicăieri că Dumnezeu are nevoie de slugi şi sclavi. Dar, iată că sub pretextul inoculat de secole că omul drept este automat „robul lui Dumnezeu”, acesta se obişnuieşte şi devine sclavul tuturor: episcopilor boieri, stareţilor boieri, duhovnicilor care nu te lasă nici măcar să gândeşti fără „binecuvântarea” lor, şi în cele din urmă, constaţi că eşti tratat exact ca un sclav redus la minte, pe când Hristos a adus luminarea minţii omeneşti.

Este cunoscut cum profită stareţii de sclavii mănăstireşti sub pretextul „ascultării necondiţionate” şi al „răbdării”, de parcă eclesiologia, dogma şi tradiţia bisericii lor se speteşte respectând ce învaţă Evanghelia lui Hristos şi ce scriu Apostolii. Aici vorbim despre cum să fii sclav cu desăvârşire, nu cum să fii un creştin desăvârşit. Nici cei ce ar vrea să fie creştini desăvârşiţi nu au pace în ortodoxie. Mereu se găseşte, ba un călugăr desemnat de stareţ să dea porunci, ba un duhovnic cu aspect fanatic şi minte cât o nucă, să te tulbure cu ideile, invenţiile şi depresiile sale. Dar este desemnat de un om să-ţi fie stăpân. Aşa că nu cumva să cârteşti în faţa lui… Dincolo de ironia aceasta, cui îi trebuie Hristos, merge bine după Hristos. Cui îi trebuie sclavie, merge după robitorii lor.

Închei subiectul constatând că până la Apostoli, te mănâncă „sfinţii” care se bat în cap şi apoi reinventează creştinismul, creştinism pe care politica îl impune cu armată.

Vorbeam la începutul lucrării despre botezul împăratului Constantin în arianism, făcut de către semi-arianul Eusebiu de Nicomidia. Teodoret, Episcopul Cirului şi cunoscut scriitor bisericesc din secolul al V-lea, completează mărturiile aduse de către alţi cărturari din secolul al IV-lea, scriind: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul  Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat. Deși nu era un arian, Constanțiu a căzut sub influența lui Eusebiu, care a sprijinit în fața lui politicile ariene. În 339, după ce și-a consolidat poziția pe lângă împărat și prin intrigi de curte, Eusebiu a pus la cale numirea sa ca Arhiepiscop de Constantinopol prin expulzarea lui Pavel I de Constantinopol” (…) „După cum s-a spus deja, Eusebiu al Nicomidiei a condus în mod tiranic scaunul din Constantinopol. Astfel, bucurându-se de mai multă autoritate vizitând des pe împărat şi căpătând încrederea prin întâlnirea mai deasă cu el, a urzit acţiuni viclene contra apărătorilor Adevărului”[87]. Biserica iudeo-creştină a încercat să mintă poporul şi să-l ţină în calendar pe Constantin ca şi „sfânt”, spunând doar că „a fost botezat pe patul de moarte”. Nu specifică şi faptul că el nu a fost botezat de episcopi creştini, ci de eretici, deci, nu putea fi Sfânt vreodată, nefiind nici măcar creştin. Totodată vedem că biserica politică de astăzi recunoaşte o mare parte dintre acţiunile criminale atât ale lui Constantin, cât şi ale lui Constanţiu şi ale altor împăraţi bizantini, dar ascund informaţiile prin diferite metode.

În privinţa presupusului botez al lui Constantin, istoria ne prezintă destul de clar că nu a murit de moarte bună, ci a fost otrăvit de fiul lui Constanţiu şi acest eretic episcop, Eusebiu, după ce începuse să pregătească un război cu imperiul Persan. Eusebiu şi Constanţiu se temeau ca Bizanţul să nu piardă lupta, şi pentru a slava imperiul, îl otrăvesc pe împărat în Nicomidia. Cum l-ar fi botezat pe patul de moarte? I-au spus: „hai să te botezăm că mâine oricum vei muri”­? Oare, nu şi-ar fi dat seama şi i-ar fi executat pe amândoi? Este lesne de înţeles, doar că în ortodoxie nu ai voie să adresezi întrebări, ci doar să dai ascultare şi crezare.

Graţie marelui „sinod ecumenic” din Niceea şi a puterii politice, ereticii arienii rămân la puterea împărăţiei şi la conducerea bisericii iudaizate, după ce Constanţiu, fiul lui Constantin, îl alungă pe Episcopul Pavel al Constantinopolului[88]. Acesta a fost ucis în anul 351, în Armenia, fiind spânzurat în altar cu propriul omofor. Arienii se temeau ca Sfântul Pavel să nu divulge care a fost adevăratul scop al sinodului din Niceea şi să strice imaginea glorioasă a împăratului Constantin.

Înainte de executarea Sfântului Pavel, în anul 345, murise subit Sfântul Nicolae episcopul Mirei Lichiei la vârsta de doar 65 de ani. Detalii despre viaţa Sfântului Pavel mărturisitorul nu se cunosc, decât faptul că nu a decedat pe data de 6 noiembrie, ci acolo a fost aşezat de Constanţiu, care în realitate pusese la cale uciderea lui şi înlocuirea cu ereticul Eusebiu. Este momentul în care fiul lui Constantin dă putere deplină arianismului în „biserica” ce astăzi se numeşte „ortodoxă”.

Uciderea episcopilor din opoziţie, care nu acceptau reforma şi vorbeau împotriva împăratului, continuă şi după moartea lui Constantin. În anul 347, episcopul Donatus Magnus din Cartagina participă la o conferinţă a Sinodului din Arles, ademenit de împăratul Constanţiu al II-lea cu impresia că este dispus la dialog. Sfântul Donatus nu se teme pentru propria viaţă, aşa că acceptă participarea alături de diferiţi episcopi „ortodocşi”. După ce acesta argumentează împotriva arianismului, este exilat în Galia, unde avea să moară în anul 355. Toate cărţile sale şi toate scrierile, au fost distruse în perioada când toţi episcopii au fost arestaţi, şi Bisericile „audiene” şi „donatiste”, confiscate. De asemenea, documentele Sinodului din 347 sunt declarate pierdute pentru totdeauna, reluându-se discuţiile[89] abia în anul 353.

Un studiu mai amănunţit asupra istoriei Bisericii Creştine din secolul al IV-lea ne-ar face să înţelegem cu câtă persecuţie s-a putut realiza subjugarea creştinismului faţă de puterea politică a Imperiului Roman. În lucrarea de faţă am menţionat doar câteva nume de ierarhi mărturisitori şi mucenici care au opus rezistenţă în faţa tendinţelor imperialiste de iudaizare a Bisericii. Sinaxarele şi cronicile vremii ne prezintă un număr mult mai mare de mucenici doar în perioada domniei lui Constantin. Numărul lor depăşeşte cu mult numărul tuturor martirilor din primele 3 secole.

Deși mulți se ambiționează să creadă că majoritatea informațiilor sunt ascunse în Biblioteca Vaticanului, sunt o sumedenie de cărți aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care ne dezvăluie destule informații despre reformele care astăzi au devenit obișnuite și parte din această confesiune religioasă. Adevărul nu stă ascuns nicăieri. Iese singur la iveală. Doar să fie cei care să-l caute cu voinţă şi dezrobire.

---

[1] Conform Horatius, Carmina, I, I, 10 v. 1-4.

[2] Traian Diaconescu, „Paulinus de Nola şi Niceta de Remesiana Carmen XVII”, pag. 189.

[3]„Originea si vechimea creştinismului românesc”, revista „Observator”, Prof. Dr. C. Vasiliu, 21.08.2016.

[4] Trinitas TV – „Pagini de istorie. Creştinismul Daco-Român”, part.14-a, min. 04.16, din 12 mai 2020.

[5]„Contributii epigrafice la istoria crestinismului românesc”, Bucuresti, 1911, p. 201.

[6] „Jurnal de Studii literare româneşti”, Timişoara, nr. 17/2019, pag. 312.

[7] Halsberghe, „Cultul lui Sol Invictus”, pag. 155.

[8] Biserica lui Petru din Antiohia, Bisericuţele din peşteri din apropierea sa etc.

[9] Peşterile de la Bozioru – România; din Han-Krum, Şumeş – Bulgaria, din Mangup, Cherson etc.

[10] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, p. 5, s.p. B.

[11] Drugaş Şerban, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, lucrarea „Scrisoarea Bisericii din Goţia către cea din Cappadocia” – pag. 57, rândurile 2-4.

[12] „Sinaxarul Ortodox, 12 aprilie.

[13] Împăratul Constantin a fost botezat de Eusebiu de Nicomidia, care era arian.

[14] „Istoria Sinoadelor Bisericii” Volumul II. Edinburgh, T. Clark. pag. 203–205.

[15]Epifanie de Salamina – „Panarion” cartea a III-a, p. 70, s.p. 9.

[16]Panarion, cart. III, 10, 4.

[17] Migne, op. cit, b. Patrologia Latina vol. LXXVII, col. 478

[18] Augustin; Mărturisiri, Epistola 93.

[19] „Observatorul”, Beiuş, anul III, 1930, nr. 4-5-6; lucrarea „Despre Augustin”, Pag. 257-258.

[20] Антоний Храповицкий „истории попыток насильственной иудаизации христиан” в мае 1921; Церковные Ведомости „Buletinul Bisericii”, nr. 20, din 18 mai 1913, p. 277-286).

[21] Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB) vol. 44, Teodoret al Cirului, „Istoria Bisericească” pag. 66, cap. 21.

[22] Epifanie de Salamina, „Panarion”, cartea a II-a, secțiunea VI, punctele 1.1 și 1.3.

[23] Sinodul din Elvira din anul 306, Canonul 36.

[24] Schaff Philip, „Istoria Bisericii creștine”, vol. 2, pag. 69.

[25] „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea scrieri part. II, pag. 32.

[26] Augustin, Mărturisiri, Epistola 93.

[27] Eusebiu „Istoria Bisericii”, cart. 4., punctul 5., Subpunctul 3.

[28] Eusebiu „Panarion” p. 9, s.p. 9.

[29] Optatus (Episcopul Mileve), Mark J. Edwards, Optatus, pag. 20, Liverpool University Press, 1997.

[30] Edward L. Smither, „Istorie şi Teologie” (James Clarke & Co, 25 septembrie 2014).

[31] Optatus de Mileve, „Contra Parmenianum Donatistam”, I,19,20.

[32] „The Donatist Church”, 1952, Oxford, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156.

[33] Nu este vorba de un război între creştini, ci o persecuţie desfăşurată de către episcopii imperialişti.

[34] Optatus de Mileve, „Carta a VI-a”, p. 149, n.n. 8-10.  – de unde aflăm că persecutarea lui Silvan începe abia în anul 320, pornind de la prietenia lui Constantin cu diaconul Numidinarius.

[35] Episcopii donatişti Silvan de Cirta şi Urani de Mesopotamia s-au alăturat „audienilor” din Ţara Goţilor – Epifanie de Salamina, „Panarion” p. 15, s.p. 2. Aflăm că Urani nu fusese hirotonit de către audieni.

[36] „Mişcarea donatistă şi politica religioasă constantiniană” Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, pag. 4.

[37] „The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman…” 1952, Oxford University; pag. 161, p. 62.

[38] „Istoria Bizanțului” de Paul Lemerle şi Bogdan Mateciuc, pag. 7.

[39] 1819-1893, Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean and Anti-Donatist Writings, pag. 469 pct. 4.

[40] Ibidem, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161.

[41] Sinodul din Niceea a avut mai multe sesiuni sinodale şi s-a desfăşurat pe parcursul anilor 325 şi 326.

[42] PSB vol. 44, Teodoret episcopul Cirului „Istoria Bisericească”, pag. 73, al. 1.

[43] „Sinaxarul Sfinţilor de Pretutindeni” Ed. 2010 – 4/17 februarie – ibidem;

[44] „Der Neue Pauly, Stuttgardiae” 1999; c. 442.

[45] „Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre”, I. Bota, pg. 20.

[46] „Istoria Bizanțului” de Paul Lemerle şi Bogdan Mateciuc, pag. 7.

[47] Ibidem „Istoria Bizanţului” pag. 7.

[48] Migne, „Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en Palaistine…” – Patrologia Greacă 19–24, 1857.

[49] I Timotei; cap. 3; vers. 2-5.

[50] Mansi, cap. 9, pag. 284.

[51]„De Viris Ilustribus”, cap. 12.

[52] „Pidalionul”, Veniamin Costachi, 1844, canonul 8 al Sin. I. din Niceea.

[53] Baronius „Anexe bisericeşti”, IV, col. 156; Fontes „Historiae Daco-Romanae”, Vol. II, 1970, p. 174.

[54] Îmbrăcăminte imperială care ajunge până aproape de jumătatea dintre glezne şi genunchi.

[55] „Pidalion” 1844, V. Costachi, Can. 1 Ap., pag. 23.

[56] II Timotei, cap. 1., Vers. 6-7.

[57] Epifanie de Salamina – „Panarion”, 70, 10, 1.

[58] Denumirea vine de la valeţii romani care slugăreau boierii.

[59] Ibidem, Pidalion 1844, can. 7 ap.

[60] Epifanie de Salamina – „Panarion” cartea a III-a, p. 70, s.p. 9

[61] Epifanie de Salamina, „Ancoratus” p. 14, 83; „Polyhronion” BOR – EDJ, 2015, pag. 430 (sus).

[62] Diac. Prof. Ică I. Junior, Canonul Ortodoxiei, Sibiu 2008, pag. 233 și pag. 255.

[63] Matei, cap. 9, vers. 14.

[64] Ev. Luca, cap. 5, vers. 33.

[65] Zăvorâţi, încuiaţi la minte, izolaţi, pustnici, locuiesc prin morminte etc. (Marcu 5, 5; Matei 8, 28 etc.)

[66] I Timotei, cap. 4, vers. 1-5

[67] I Timotei, cap. 3, vers. 1-12.

[68] Ev. Marcu, cap. 10, vers. 6-12.

[69] Romani, cap. 16, vers. 21.

[70] Romani, cap. 16, vers. 10.

[71] Filipeni, cap. 4, vers. 3.

[72] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni”, editura „Cartea Ortodoxă” – Teleorman, 2010, pag. 34, vol. 2.

[73] Ibidem, „S.S.P.”, 2010, luna mai, pag. 169, vol. 1.

[74] Romani, cap. 16, vers. 7.

[75] Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”, pag. 385-386.

[76] „Istoria Literaturii Patristice”, Daniel Ion.

[77] Isaia, cap. 6, vers. 4.

[78] Viaţa şi învăţăturile S.I. Nichifor, Petroniu Tănase, Muntele Athos, 23 decembrie 1986, cap. 1.

[79] Ibidem, cap. 3 – „Undelemnul candelei”, Petroniu Tănase, 1986.

[80] Viaţa şi învăţăturile S.I. Nifon”, Eftimie, episcopul Romanului şi Huşilor, editura E.R.H. 1993, pag. 22.

[81] Ibidem, pag. 100.

[82] Patericul egiptean; despre avva Ahilla, al. 3.

[83] Patericul egiptean; cap. 16; al. 12.

[84] Patericul egiptean; cap. 7; al. 8.

[85] Patericul egiptean; cap. 12; al. 34.

[86] Patericul egiptean; despre avva Arsenie; al. 14, 15.

[87] „P.S.B.” vol. 44, Teodoret episcopul Cirului, „Istoria Bisericească” pag. 66, cap. 21, al. 1-2.

[88] Pomenit în calendarul ortodox pe 6 noiembrie ca şi mărturisitor, deşi a murit ca Mucenic. Acesta a fost Episcopul Constantinopolului între anii 337-339.

[89] Karl Joseph „Istoria Sinoadelor Bisericii între anii 326 – 429” – 1876, vol. II., Edinburgh pp. 203–205.