Creștinismul Românesc de la debut și până în secolul al IV-lea

Creştinismul după reforma de iudaizare din 314

În prima parte a lucrării de faţă am amintit de declaraţia lui Paulin de Nola despre Niceta de Remesiana, care şi-a desfăşurat activitatea de propovăduire pe teritoriul ţării noastre: „Prin tine, într-un ţinut tăcut al lumii, Barbarii învaţă să cânte pe Hristos cu inimă Romană”[1]. „Se serveşte de misionarismul creştin pentru a face opera de romanizare”[2]. Despre naşterea creştinismului în spațiul românesc, istoricul şi cercetătorul Vasile Pârvan scrie că „Romanitatea si creştinismul sunt născute si crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia lui Traian”[3]. Amintesc faptul că numai o parte din această ţară s-a numit Dacia, partea de la Dunăre numindu-se Moesia, care în latina convenţională se pronunţă Mesia, „teritorii care vor fi numite mai apoi, foarte simptomatic „Teritoriile Mesienilor”[4]. Teritoriul românesc in dreapta cursului Dunării mai poartă numele de „Ţara Goţilor”. Goţii erau creştini şi conform mărturiei adusă de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop”[5].

În scrisoarea care însoţeşte rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Mucenic Sava de la Buzău spre Capadocia, la solicitarea Sfântului Vasile cel Mare, şi prin implicarea împăratului goţilor, Athanaric, aflăm chiar din titlu: „Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia”[6]. Sinaxarele ortodoxe plasează vinovăţia uciderii Sf. Sava pe umerii lui Atharid, fiul lui Rotheseu[7], care era adjunctul lui Athanaric. Neadevărul se atestă tocmai prin conţinutul scrisorii trimise de Biserica din Goţia către Sfântul Vasile cel Mare, invocându-se că martiriul a fost pricinuit de „Modestus şi Arintheus”, doi membri ai bisericii oficiale bizantine.

Am putut afla despre Sinodului din Arles din anul 314 convocat de împăratul Constantin, că „au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur”[8], conform scrierilor lui Epifanie de Salamina, că „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[9], conform scrierilor lui Grigorie al Romei, iar din scrierile lui Augustin de Hipona aflăm că îi cataloghează drept „eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[10] pe toţi care nu au acceptat reforma din 314.

Despre iudaizarea creştinismului am putut afla că „există patru circumstanţe în această chestiune: În primul rând – încercarea de a forţa creştinizarea evreilor a avut loc mult mai târziu decât încercările cunoscute din istoria iudaizării violente a creștinismului; în al doilea rând – aceste încercări erau excepții de la regulă, inclusiv în politicile conducătorilor creștinilor din secolele timpurii; în al treilea rând – Biserica a evaluat negativ aceste încercări și a condamnat formal ideea în sine; în al patrulea rând – în multe cazuri, aceste încercări nu au fost întreprinse de împăraţi ortodocşi, ci de eretici, care la acel moment au persecutat ortodocșii”[11].

Forţa cu care a început împăratul Constantin să îşi impună reformele în Biserica Creştină se vede încă din al doilea an de domnie, Sinodul din Elvira din anul 306, care scoate Icoanele prezente în Biserici, după cum mărturiseşte hotărârea sa: „S-a părut bine că picturile nu trebuie să fie făcute în Biserici, astfel încât cei pe care îi cinstim să nu fie pictaţi pe pereţi”[12].

Despre Sinodul din Arles mai aflăm că împăratul, după arderea[13] manuscriselor Sfinţilor Apostoli şi începutul scrierii altor Evanghelii, „a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina”[14], care contribuise la strângerea Cărţilor, iar Epifanie spune că „biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[15]. Caecilian este impus de către împărat ca episcop al Cartaginei, fără a-l interesa poziţia celor 70 de Episcopi cartaginezi, fapt pentru care dispune ca oricine se opune hotărârii sale, să fie executat[16], bisericile lor au fost confiscate de armata trimisă în regiune, s-au făcut arestări, şi ierarhii care n-au primit decizia împăratului au fost exilaţi[17]. Teroarea constantiniană asupra Bisericii începe în anul 305 şi se accentuează în anul 317. După anul 318 împăratul trimite alte trupe în Cartagina care să închidă şi ultimele Biserici ale creştinilor conservatori, care încă rămăseseră deschise[18], şi prin teroare se încearcă reducerea la tăcerea opoziţiei[19].

De cealaltă parte, aflăm câteva informaţii foarte preţioase despre creştinii din Ţara Goţilor că „nu voiau să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă averi, aur şi argint, precum şi pentru că sărbătoresc paştele la aceeaşi dată cu evreii”[20], fiind a doua Biserică după cea din Cartagina, care nu acceptaseră reformele lui Constantin.

Din istoria ţării noastre şi din documentele găsite, aflăm că împăratul Constantin ordonă şi conduce 3 războaie de subjugare[21], între anii 315-316, îndată după Sinodul din Arles, între 323 şi 324, chiar înainte de începerea Sinodului din Niceea, şi între anii 335 şi 336, urmând mai apoi războiul din 358 care a fost condus de fiul lui Constantin.

Despre apartenenţa religioasă în care a murit împăratul Constantin, ne scrie Teodoret, Episcopul Cirului: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat”[22]. Din scrierile lui Epifanie aflăm că Eusebiu era semi-arian, având o doctrină identică arianismului, dar care era și împotriva Duhului Sfânt[23]. Din hotărârea Sinodului din Arles din 343 aflăm faptul că inclusiv fiul lui Constantin, Constanţiu al II-lea, a îmbrăţişat arianismul[24].

După toate câte am amintit în prima parte a lucrării, înţelegem că reforma de „iudaizare a creştinismului” nu a avut loc doar în spațiul carpato-danubian, Ţara Mesienilor, ci în tot arealul ocupat de Imperiul Roman. Această reformă nu a fost implementată în decursul unui singur secol, ci în timp îndelungat, prin diferite metode.

Pe alocuri Biserica Ortodoxă admite unele „mărturii ale adevărului creștin fată de tendințele de infiltrare ale iudaismului”[25]. Este foarte interesant faptul că dincolo de aceste vagi mărturii, nimeni nu face un studiu amănunțit despre dimensiunea adevărată a procesului de iudaizare a scrierilor Noului Testament, rânduielilor de slujbă, scrierilor patristice, dogmelor și eclesiologiei. Nu ar fi imposibil de alcătuit un astfel de studiu, însă interesul este mai mare în ceea ce privește împământenirea iudaismului în creştinism și evitarea controverselor pentru că este mai comod.

Modificarea Noului Testament într-un mod agresiv se poate recunoaște şi prin suprapunerea variantelor de biblii „ortodoxe” de după anul 325, aproape fiecare venind cu o altă variantă de relatări. După Sinodul din Arles din 314, intervine asupra Noului Testament Sinodul din Hipona din anul 393. Abia acum, fără ca această adunare să fie măcar ecumenică, se includ în Noul Testament epistola către evrei, epistolele lui Ioan şi Apocalipsa, contestată la Sinodul din Niceea, ca fiind falsă.

Iată ce găsim în hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea atât despre lipsa de autenticitate a Apocalipsei, cât şi despre ereziile contra Sfintei Evanghelii întâlnite: „În aceleaşi vremuri de care vorbim s-a făcut şi Cerint căpetenie a unei alte erezii. Iată ce scrie în această privinţă Caius, despre care am amintit mai înainte: „Dar prin descoperirile pe care le dă ca şi cum ar fi fost scrise de un mare Apostol. Cerint prezintă în chip mincinos istorisirea unor fapte miraculoase, care i-ar fi fost comunicate de îngeri. El zice, anume, că după Înviere, împărăţia lui Hristos va fi pământească şi că trupurile trăiesc iarăşi în Ierusalim”[26]. Acesta continuă zicând: „Dintre scrierile lui Ioan în afară de Evanghelie, prima Epistolă recunoscută de toţi, atât de cei de azi cât şi de cei de altădată (a se vedea că nu vorbeşte de primul sau al doilea secol), ca autentică, pe când asupra celorlalte două sunt îndoieli. Cât despre Apocalipsă, părerile celor mai mulţi sunt împotrivă”[27]. Acelaşi autor mai relatează: „Între apocrife trebuie socotite „faptele lui Pavel”, cartea intitulată „Păstorul” (cea atribuită în mod eronat lui Clement, despre care am vorbit mai sus), „Apocalipsa lui Petru”, „Epistola lui Barnaba”, „Didahia celor 12 Apostoli” şi apoi după cum am mai spus „Apocalipsa lui Ioan”[28].

Astăzi şi Apocalipsa şi epistolele menţionate în hotărârea Sinodului Ecumenic de la Niceea au ajuns peste noapte „canonice” doar pentru că aşa a hotărât împăratul Teodosie la Sinodul local din anul 393 din Hipona şi la cel din anul 397 din Cartagina. În urma inovaţiilor care „prelungesc” unele părţi ale Noului Testament iar pe altele le scurtează, creştinii donatişti – care conservau autenticitatea cărţilor nou-testamentare, refuzând să accepte vreo reformă – sunt consideraţi eretici, deşi cărţile biblice ale împăratului nu aveau nici o sursă certă de provenienţă.

Unul dintre episcopii vremii, Optatus de Mileve (d. 397), în scrierile sale „contra lui Parmenian”, episcopul creştinilor din Cartagina, susţine că „nu este o erezie faptul că Noul Testament a fost completat cu pasaje din Vechiul Testament” şi că „acest lucru dă o altă formă, mai complexă, Evangheliilor şi Epistolelor”[29]. Este de mirare faptul că Bisericile Ortodoxe recunosc că prin arderea manuscriselor s-a făcut un compromis[30] în ceea ce priveşte conservarea textelor originale, care mai apoi au fost modificate de nenumărate ori încât forma de astăzi nu mai coincide cu forma iniţială. Cu toate acestea, atât Optatus, cât şi Augustin, îi condamnă ca „neascultători” tocmai pe cei ce nu doresc să accepte compromisul.

În anul 257 d. Hr. un număr de 100.000 de creştini părăsesc Orientul Mijlociu pentru a se stabili în Ţara Goţilor[31]. Aceştia se stabilesc în partea muntoasă din judeţul Buzău, de la Siriu în jos, în localităţile Aluniş, Nucu, Bozioru şi în împrejurimi. Muntenia şi Moldova au fost populate de aceşti creştini goţi. Până în zilele noastre, mulţi români păstrează fizionomia goţilor, de origine balcanică. Totodată, cercetătorii nu pot să se hotărască dacă goţii se identifică cu valahii plecaţi înainte de cucerirea romană în diaspora, sau sunt un popor de origine mesopotamiană.

Migrarea din secolul al III-lea s-a datorat persecuţiilor intense de pe vremea împăratului Alexandru Sever. În vremea acestuia, a început cu forţa aşa numita „iudaizare a creştinismului”. În timp ce împăratul avea grijă să-i ucidă pe creştini, îl susţine financiar pe scriitorul duplicitar Origene, pentru alcătuirea lucrării „Hexapla” şi a Noului Testament folosit astăzi de Bisericile oficiale. Însăşi „Biblia” lui Constantin de la Sinodul din Arles nu este o transcriere a „Evanghelionului” sau a unor părţi din acesta, ci o transcriere, ajustare şi completare a textelor origeniste.

Dacă Origen a fost mai fidel puterii imperiale, marele scriitor Clement Alexandrinul este obligat să se retragă din calitatea sa de profesor al şcolii teologice din Alexandria. Despre această etapă critică din viaţa lui aflăm următoarele: „persecuţia lui Septimiu Sever l-a obligat să închidă şcoala şi să părăsească Alexandria. S-a refugiat în Capadocia, la fostul său elev Alexandru, care era episcop al Cezareii Capadociei”[32], unde moare în preajma anului 215. Origen a continuat să trăiască până la adânci bătrâneţi, murind în anul 253.

Aceşti creştini mesopotamieni n-au dorit să lepede niciodată moştenirea Sfântă şi Dumnezeiască de la Hristos, primită în dar prin Sfinţii Apostoli, şi din acest motiv au îndurat persecuţia, până la refugierea lor „înapoi acasă”, în leagănul creştinismului. Nu este întâmplător faptul că ei aleg să plece 2600 de Km tocmai pentru a se stabili în vecinătatea unei aşezări antice, numită „Fundul Peşterii”, aşezare din perioada adamică, ce seamănă izbitor de mult cu peştera din Icoanei Naşterii Domnului. Pentru ei, Peştera aceasta a reprezentat ceva deosebit, în timp ce pentru creştinismul modern, trecut prin fel şi fel de schimbări, peştera este aproape anonimă.

Arderi de manuscrise s-au făcut şi în vremea lui Origene. Creştinii goţi s-au refugiat în România de astăzi tocmai pentru a putea proteja această Carte. Ulterior a fost tradusă în limba gotă, de Episcopul Ulfila, un fost arian convertit la creştinism de Sfântul Ioan Gură de Aur, purtând numele de „Evanghelia Goţilor”.

Până acum nu au fost făcute studii semnificativ de importante pentru a se clarifica de ce creştinii goţi au optat pentru a se stabili în Ţara noastră, sau poate că nu s-a dorit efectuarea unor astfel de cercetări. Totuşi, mai multe mărturii biblice conservate chiar şi în Evanghelia oficială, ne arată că Hristos nu a predicat numai evreilor şi numai în Israel, ci dimpotrivă. Printre aceste mărturii se numără şi aceasta: „au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii” (Luca 8, 26). Nu a existat niciodată o localitate cu numele „Gherghesa” în faţa Mării Galileei. Cea mai trainică robie este aceea în care omul este convins să-şi lege de bunăvoie lanţurile robiei. Cel mai apropiat ţinut cu un nume asemănător este Ghenizaret; dar, Evanghelia numeşte ţinutul „gherghesenilor” şi nu al „ghenizaritenilor”. Ghenizaretul se află la o distanţă de 48 de km de Mare, într-o zonă mai înaltă, adică în deşertul Iordaniei, unde nu putea ajunge nimeni cu corabia prin nisip. Unii teologi încearcă să explice, argumentând că Marea era mai mare decât acum. Să nu uităm că Ghenizaretul este mai sus de nivelul Israelului, ceea ce ar fi însemnat că Iudeea nu exista chiar deloc, fiind sub apele Mării Galileei.

Origen era alexandrin, dar nu cunoştea geografia Israelului. El schimbă numele localităţii din Gherghesa în Ghenizaret şi apoi în Gadara, precum vedem contradicţia din Evanghelia atribuită lui Marcu, în capitolul 5, versetul 1. Aşadar, are loc un eveniment în două locuri diferite, iar una la o distanţă extrem de mare. Dacă porcii din Ghenizaret s-au urcat pe o stâncă şi de acolo au sărit în Mare, conform relatării biblice, însemnă că ei au zburat aproape 50 de km. Dar puterea politico-religioasă are nevoie de oameni care să creadă tot ce li se impune.

De cealaltă parte, modificarea textului, făcută de Origene, necesită inventarea unui nume de ţinut mai apropiat de Marea Galileei, pentru a nu stârni amuzamentul cititorilor cu puţină cunoaştere geografică. Este posibil ca şi pe vremea aceea să fi existat oameni care nu se ghidau în viaţă numai după premiza „crede şi nu cerceta”. El plasează evenimentul în Gadara, însă şi această localitate se află foarte departe de Mare, la mai bine de 6 mile, distanţă pe care porcul nu o parcurge toată viaţa lui. De asemenea, nici acest ţinut nu se află în faţa Mării Galileea. În cele din urmă, pentru a „rezolva problema”, Constantin cel mare construieşte în prima jumătate a secolului al IV-lea, o Biserică dedicată „Minunii din ţinutul Gherghesenilor” chiar pe malul lacului Ghenizaret, care de asemenea, nu se află pe malul Mării Galileei.

„Ţinutul Gherghesenilor” din Evanghelie ne determină să ne gândim la o localitate denumită „Gherghesa”. Pe suprafaţa actualei Delte a Dunării a existat o Mare de apă dulce, menţionată în anul 1691 de cronicarul Miron Costin[33]. De ce n-ar fi palpabil acest adevăr, câtă vreme Evanghelia însăşi mărturiseşte acest lucru? Nici actualul Ierusalim nu se află pe vechea temelie, ci la 6 km distanţă şi totuşi, găseşti câte o locaţie cu inscripţia „aici a avut loc cutare eveniment evanghelic”…

Trebuie să observăm detaliul din Evanghelia atribuită lui Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei, 7, 15). În tot „vechiul testament” lupul este menţionat doar de 6 ori şi ultima dată înainte cu aproximativ 1000 de ani înainte de Hristos, când regiunea devine deşertică. Lupul nu locuieşte în zonele deşertice sau foarte calde, ci este un animal de munte. Cum le-ar fi vorbit Hristos despre lupi unor oameni care nu văzuseră niciodată un lup? Este ca şi cum le-ar fi zis românilor: „feriţi-vă de proorocii care vin îmbrăcaţi în haine de pangolin”, un animal pe care majoritatea românilor nu-l cunosc.

Să ne amintim de pilda: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi” (Luca 9, 58). Vulpea nu mai există în Israel din vremea lui Solomon (931 î.Hr.). În cartea vechi-testamentară „a judecătorilor”, capitolul 15, versetele 4-5, aflăm că Solomon a adunat 300 de vulpi din apropierea Ţării Filistenilor, nu din Israel. Hristos nu ar fi vorbit despre vulpile din urmă cu un mileniu unor iudei care nu le-ar fi văzut niciodată.

Este importantă şi descrierea lui Ioan Botezătorul –„hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3, 4). Din nou citim despre o vietate care se află numai în ţările cu vegetaţie abundentă şi umiditate mare, nici pe departe în deşert. Lăcustele din apropierile Egiptului dispar înainte de Hristos cu 1500 de ani. Unii ar spune că este vorba despre o iarbă amară cu numele „lacustă”, care de asemenea, creştea în înălţimile Munţilor Hermon din Siria şi nici pe departe în dunele din Israel. Aproape nimeni nu observă aceste detalii, dar mai cu seamă că mierea sălbatică sau mierea ursului nu are ce căuta în deşert.

În România este destul de vestită „Peştera Sfântului Andrei”. Peştera nu este menţionată în nici o carte istorică până în anul 1943, când a început să fie promovată de Ion Dinu, avocatul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ciudată „evlavie” a „paşnicului” călău şi dictator… Spre deosebire de toate Bisericile Apostolice din Români acare au fost săpate în stâncile Munţilor încă din primele secole cu altarul spre Nord, aspect specific până la reforma lui Constantin din 314, această construcţie din Dobrogea este foarte recentă, cu altarul spre Răsărit. Nu-i de mirare de ce avocatul unui necreștin ajunge să dea contur unei poveşti, pe care regimul comunist a impus-o ca fiind „autentică”.

Din aceeași categorie de probare a autenticității „peşterii” atribuite Apostolului Andrei, din localitatea Ion Corvin, sau a altor elemente promovate cu sârg, nu este de mirare că, recent, un jurnalist a reuşit să sustragă mostre din „moaştele” despre care, Episcopia Tomisului specula că sunt ale Sfinţilor Epictet şi Astion. După ce au fost testate în laborator, s-a confirmat că sunt oseminte de animale[34]. Arhiepiscopia, sub sloganul „crede şi nu cerceta”, a afirmat că osemintele de porci, la care s-au închinat oamenii atâţia ani în şir, vor fi înlăturate. Este greu de crezut poziţia oficială, deşi iniţial tot ei au confirmat că aceia au fost Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, iar la canonizare, oseminte de porci şi măgari au fost privilegiaţi cu o solemnă procesiune, „simţită” intens şi trăită de mulţi. Deci, „moaştele” de porc fac minuni pentru un popor care a confundat credinţa cu credulismul.

Autenticitatea acestei peşteri, descoperite abia în perioada lui Gheorghiu Dej, este problematică pentru întreaga creştinătate. Vina aparţine şi „vânătorilor” de minuni, care nu ezită să caute „peştişorul de aur” care îndeplineşte dorinţele. Tot aşa s-au şi vindecat oameni la „moaştele porcului”. Într-o societate confuză, nu-i de mirare că noţiunea de discernământ singură nu vindecă, căci minunile şi ficţiunile se află la mare căutare.

Sunt multe situri arheologice descoperite în judeţul Constanţa şi promovate intens la nivel naţional şi absolut niciunul nu poate să fie dovedit mai vechi de secolul al IV-lea. Despre Peşterile de la Bozioru Ortodoxia încă nu a avut curajul să vorbească. Ar fi cele mai importante mărturii ale creştinismului românesc în defavoarea unor situri arheologice care reprezintă foste garnizoane militare, unele din ele având în incintă o biserică ariană.

Nu se tace numai în privinţa crimelor lui Constantin, a iudaizării sau reformelor din secolul al IV-lea, ci inclusiv Apostolii lui Hristos sunt purtaţi prin identităţi mincinoase. De pildă, ignorarea numelui Apostolului Petru, pentru a le da întâietate grecilor şi bizantinilor, are un scop anume. Viaţa Sfântului Apostol Petru este foarte necunoscută de români, tocmai pentru ca ei să nu descopere marea legătură dintre neamul nostru şi slăvitul Apostol. El este singurul dintre toţi Apostolii căruia Hristos îi zice: „m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 32). Din pricina acestui cuvânt rostit de Hristos, Apostolului Petru i-a rămas până în zilele noastre apelativul de „Verhovnic”, care înseamnă „întâiul dintre toţi” sau „cel mai mare”.

În Evanghelia oficială atribuită lui Matei găsim afirmaţia: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). Vedem că Petru este întemeietorul Bisericii Creştine şi întâistătătorul celor 84 de Apostoli (12 din prima chemare – Matei 10, 3 – iar alţii 72 din a doua chemare – Luca 10, 1). Dar bisericilor ortodoxe li se permite să predice la orice oră contrariul învăţăturilor propriei Evanghelii, care spune foarte clar: „întâi pe Petru, apoi pe Andrei” (Matei, 10, 2). Evanghelia spune că Petru a fost întâiul, Bizanţul lui Constantin şi-a impus autoritatea, şi până astăzi „sinaxarul” o contrazice – „Andrei este cel întâi chemat”. Iată până unde poate merge mândria grecească…

Tot în Evanghelia oficială, Petru este menționat întâiul dintre Apostoli, ba chiar de mai multe ori: „a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, aruncând mrejele în mare, şi le-a zis: Veniţi după Mine” (Marcu 1, 16-17). Evanghelia lor spune că i-a chemat pe amândoi, Sinaxarul – cea mai falsă lucrare, lipsită total de surse şi coerenţă – afirmă că Andrei a fost primul. Tot în aceeaşi Evanghelie mai citim: „a rânduit pe cei doisprezece: pe Petru; pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui Iacob, Andrei, Filip, Bartolomeu… etc.” (Marcu 3, 17-19). Observăm că şi această mărturie ni-l înfăţişează pe Andrei tocmai al 4-lea. Evanghelia atribuită lui Luca ne prezintă lista într-o altă formă: „…Petru, Andrei, fratele lui, pe Iacob, Ioan… etc.”  (Luca, 6, 14-16). În nicio listă nu este menţionat Andrei nici ca întâiul chemat, ci Petru, nici ca primul dintre Apostoli, numai mândria grecească a făcut în aşa fel încât să contrazică până şi propria Evanghelie.

Evanghelia atribuită lui Matei menționează la învierea fiicei unui om, căruia tradiţia i-a păstrat numele Iair[35], Hristos i-a luat cu El pe trei Apostoli, întâiul fiind menţionat Petru, apoi Ioan şi Iacob (Luca 8,51). Altă menţionare este aceea când Hristos se urcă în munte să se Lumineze la faţă (Schimbarea la Faţă) şi îi ia cu El pe trei dintre Apostoli, dintre care cel dintâi este menţionat iarăşi Petru, apoi Ioan şi Iacob (Marcu 9, 2). Altă menționare este aceea când Hristos îi trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească unde avea să aibă loc „Cina cea de Taină” (Luca 22, 8).

Contrar realității evenimentelor, teologii încearcă să distragă atenţia creştinilor pretinzând că în Ziua Învierii, la Mormântul lui Hristos, au venit femeile, pentru că Apostolii erau ascunși de frica iudeilor. Evanghelia atribuită lui Luca (cap. 22, vers. 8) spune că primul dintre Apostoli care a intrat în Mormânt a fost Petru.

Întâietatea lui Petru este ascunsă de teologii ortodocşi, pentru ca noi toţi să nu ştim nimic despre acesta, care a întemeiat Biserica lui Hristos pe Piatra Credinţei, doar pentru faptul că el nu a predicat în Bizanţul iudeului Constantin. De asemenea, imperiul Roman chiar şi după încreştinarea unor politicieni, a continuat să impună propriile idei, păreri sau dorinţe, chiar dacă intrau în contradicţie cu Evanghelia cultului oficial. O antipatie faţă de Petru au dezvoltat-o mai toţi romanii care şi-au făcut un fel de zeu protector din Pavel, deşi acesta le interzisese. Discriminarea lui Petru se resimte și la nivelul unor diferite versete apocrife adăugate în Noul Testament origenist. Hristos nu-i spune lui Petru că acesta din urmă se va lepăda de El la cântatul niciunui cocoş, cum apare în Evanghelia Sinodului din Arles, ci că el îi va întări pe toţi ceilalţi Apostoli în momentele mai dificile care aveau să fie la Răstignirea Sa.

Sursele oficiale vorbesc despre misiunea de încreştinare a Traciei de către 3 dintre Apostoli, dar îi menţionează doar pe Andrei şi pe Filip. Să nu uităm că numele Petru este de origine tracică, înseamnă piatră şi nu este folosit de nici un alt popor înainte de Hristos. Este un nume unic, care atunci ia fiinţă. Fiica sa se numea Petronela, iar cei doi fii se numeau Matia şi Marcu, unul fiind dintre cei 12 Apostoli, ales în locul lui Iuda şi al doilea între cei 72 de Apostoli.

Ar trebui să ne întrebăm şi de ce creştinii din primele secole n-au folosit nici un simbol iudaic. Dimpotrivă, ei au folosit doar simboluri sumeriene, precum: Crucea cu patru laturi egale, descoperită pe tabletele sumeriene datate la 8500 de ani care pot fi identificate cu „sigiliul lui Adam”. Acelaşi sigiliu se găseşte şi în aşezarea „Fundul Peşterii” din Poiana Cozanei, peşteră datată la aproximativ 13.500 de ani. Aceştia mai foloseau „Simbolul Peştelui”, care reprezenta „naşterea şi renaşterea” şi nu în cele din urmă steaua cu 8 braţe, „Sirius”, de la care vine şi numele localităţii Siriu, din apropierea „Poienei Cozana”. Cel mai vechi peşte sculptat între-o Biserică timpurie din Ţara noastră se află la intrarea în „Bisericuţa lui Iosif”, care, iarăşi, are altarul spre Nord, şi nu spre răsărit sau spre apus. Această Stea reprezenta pentru civilizaţia adamică, adică „sumeriană”, Icoana lui Dumnezeu Tatăl. Această Stea cu 8 raze se află pictată atât în toate Icoanele Maicii Domnului, pe frunte şi pe umerii săi, cât şi la Aureola lui Dumnezeu Tatăl.

Românii sunt familiarizaţi cu numele regelui Irod, care sufocă intenţionat cultura şi tradiţia poporului nostru. El este menţionat în colinde, în cărţi şi în predici, tocmai pentru ca oamenii să se obişnuiască an de an cu acelaşi nume, încât să nu mai fie curioşi să caute dacă nu există o altă istorie, decât cea pe care au învăţat-o ei forţat. Evanghelia atribuită lui Luca aduce o mărturie puţin cunoscută de unii: „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria” (Luca 2, 2). Nu am putea să credem că sunt mai plauzibile declaraţiile unor teologii formaţi de şcolile bizantine, decât ale Apostolilor.

Regele Irod era mort de un deceniu la Naşterea lui Hristos. Pe de cealaltă parte, la cârma Israelului se afla Arhelau, fiul lui Irod. Recensământul irodian s-a făcut cu 37 de ani înainte de Naşterea lui Hristos, după cucerirea romană. Dacă s-ar fi născut la acest recensământ, vârsta lui la răstignire ar fi fost de 70 de ani. Pare absurd să afirme cineva că Hristos a fost răstignit la vârsta de 70 de ani. Tot atât de absurd este să afirmăm că El s-a Născut în vremea recensământului lui Irod şi a fost Răstignit la vârsta de 33 de ani, 70 de ani mai târziu, în vremea împăratului Roman Tiberius. Istoria răstălmăcită ne arată cât de uşor se poate stăpâni o lume întreagă cu erori atât de grave şi totuşi, atât de insesizabile pentru oameni cu multă capacitate intelectuală.

Pe lângă aceste argumente, mai răsare unul: Betleemul apare ca cetate, pentru prima dată în perioada cananită (cc. 1400 î.Hr.), este desfiinţată la cucerirea romană din 61 î.Hr. şi apare din nou în anul 132 d.Hr. Deci, cum s-ar fi născut Hristos într-o cetate care revine la viaţă după mai bine de un secol?

În Evanghelia oficială se vede că Origen din Alexandria, necunoscând istoria Israelului, intervine şi completează textul ca şi cum recensământul lui Quirinius a avut loc înainte de recensământul lui Irod. Luca nu ar fi făcut această greşeală. În altă ordine de idei, Quirinius începe domnia la circa 20 de ani după moartea regelui Irod. Cum putea face un recensământ după Quirinius, un guvernator deja mor?

Apostolul Luca îl menţionează la Naşterea lui Hristos pe acest Quirinius, care ocârmuia Siria. Dacă privim ideea de bază şi coincidenţa de nume, vom vedea cum se încearcă ascunderea celor mai transparente argumente. Iată ce scrie în Evanghelia atribuită lui Matei, după ce menţionează alegerea Apostolilor: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria…” (Matei 4, 24). Dacă teologii ortodocşi vorbesc că Hristos şi-a început propovăduirea în Israel, atunci contrazic mărturia propriei lor Evanghelii. De ce ar fi ales nişte Apostoli din Israel, unde ar fi predicat, iar cei mai familiarizaţi cu predicile Lui erau tocmai cei din Siria sau Sirius?

Trebuie să mai vedem că Apostolul Luca nu specifică nicăieri că acest Quirinius era rege al Ţării Siria, ci doar că ocârmuia Siria şi nu o menţionează ca ţară. De asemenea, între guvernarea lui Quirinius în Siria şi Naşterea lui Hristos este o diferenţă de 12 ani. Ţinând cont că Apostolul a scris cartea sa în limba siriană, fiind de loc din Damasc, o limbă scurtă şi destul de săracă, va trebui să ne închipuim şi felul în care a fost tradus textul, după cum a dorit fiecare. Nici Irod şi nici Quirinius din Damasc nu au fost contemporani cu Hristos. Irod era mort, iar Quirinius doar în vârstă de 12 ani. În limba siriană numele Coryllos şi Quirinius se pronunţă la fel, de asemenea, Sirius (Siriu) şi Siria.

Singurul guvernator din lume, cu un nume asemănător, contemporan cu Hristos din toate punctele de vedere, a fost Coryllos (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Deci, dacă domnia lui Quirinius i-ar scădea vârsta de la 33 de ani, la doar 21 de ani, domnia lui Irod i-ar creşte vârsta la 70 de ani, domnia lui Coryllos este singura plauzibilă, care nu schimbă nimic. Acest Coryllos (sau Scorila), nu era nimeni altul decât Regele Ţării noastre şi bunicul lui Decebal. Întrucât Luca nu ne menţionează o ţară anume, oare, poate fi vorba despre prezenţa acestui rege într-o zonă de munte, cum descrie Evanghelia peisajul unde s-a Născut Hristos? Nimeni, până acum n-a putut atesta de la ce provine numele localităţii Siriu din munţilor Buzăului şi nici cum au apărut toate acele aşezări rupestre, antice, pe meleagurile Moesiei. Însuşi numele Mesia are o frumoasă legătură cu numele Moesia.

Să fi ştiut mesopotamienii mai multe decât noi?Nu este de mirare de ce aceste aşezări antice sunt tăinuite până astăzi. Cei 100.000 de creştini de la anul 257 numărau mai bine de o jumătate din creştinismului la nivel global! Cu siguranţă au avut un scop, un obiectiv precis şi nu au plecat la voia întâmplării.

O informaţie destul de importantă este aceea că Hristos a vorbit limba aramaică[36]. Aramaica este limba Mesopotamiei (Fapte 2, 9). Mesopotamienii erau „duşmanii” iudeilor, astfel că din orgoliu evreii nu ar fi vorbit niciodată limba lor. Nici un istoric nu a putut vreodată să ateste aramaica în Israel. Deci, Hristos dacă vorbea aramaica în Israel, nu l-ar fi înţeles nimeni sau l-ar fi alungat din primul ceas. Să ne reamintim că această Ţară a Tracilor mai poartă numele şi de „Mica Mesopotamie”, nu doar de Moesia (Mesia).

Să ne amintim că din 84 de Apostoli, aproape niciunul n-are nume iudaic. Teologii spun că Petru era din Capernaum, adică iudeu. Să spunem că intervenţia asupra numelui său, s-a produs prin schimbarea din Simon în Petru, deşi Simeon nu este un nume găsit numai la evrei. Însă de ce nu observă nimeni că pe fratele lui Petru îl chema Andrei, nume care nu apare niciodată în vechiul testament evreiesc?Capernaumul apare pentru prima dată în anul 132 şi nu este menţionat niciodată în vechiul testament sau în vreun registru.

Aici ar trebui să amintim faptul că nici o profeţie vetero-testamentară nu pomeneşte vreodată de „nazarinean se va chema”, precum găsim în Biblia Ortodoxă a Sinodului din Arles[37]. Nazaretul în care ar fi locuit Hristos în copilărie nu a existat în acele vremuri, de asemenea, nu este menţionat niciodată în vreun registru iudaic sau roman şi nu apare niciodată în Vechiul Testament. Este amintit pentru prima dată de către Eusebiu de Nicomidia, în secolul al IV-lea, ca şi cum Sextus Julius Africanus l-ar invoca în preajma anilor 200 şi până atunci nu mai poate fi identificat în vreun alt document[38]. Eusebiu face această menţionare între anii 314 şi 320. Împărăteasa Elena construieşte pentru prima dată un oraş cu acest nume şi se pare că atunci ia fiinţă pentru prima dată[39].

Doar pentru faptul că împăratul Constantin introduce numele Nazaret în Noul Testament, construieşte un orăşel cu acest nume, de atunci toată suflarea evreiască neagă existenţa lui Hristos, doar pentru că acest oraş nu a existat până atunci[40]. Nu poate să spună nimeni dacă împăratul nu a deschis tocmai această negare a lui Hristos, devreme ce el însuşi era arian. Arienii nu l-au cinstit niciodată pe Hristos ca pe Dumnezeul întrupat, precum l-au considerat creştinii primelor secole, iar după secolul al IV-lea doar donatiştii din Africa şi audienii[41] din Moesia – România de azi. Nu poate fi această sursă de negare premergătoare apariţiei ideii unui alt Mesia evreiesc? Este bine cunoscut faptul că evreii îşi pregătesc sursele cu secole sau milenii înainte.

Mai apare un nume în Noul Testament de la Arles: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă” (II Corinteni 11, 32-33). Se presupune că Apostolul Pavel a fost creştin din anul 33 şi până în 67, când a fost martirizat. În acest text Pavel l-ar menţiona pe un rege Areta, din Damasc, al cărui ostaş dorea să-l prindă.

Cu 9, respectiv 40 de ani înainte de Hristos, a existat un anume Aretas Filopatris al IV-lea, care fusese regele Nabatienilor din Negav, Arabia, iar nu din Damasc. Însăşi istoria nabatienilor este una mai mult fictivă, nefiind clară existenţa unui astfel de popor, decât din surse foarte vagi şi foarte rare, dar niciuna nu-i menţionează în Damascul Siriei. Acum să vedem lista guvernatorilor Siriei: Aelius Lamila (32-35 d. Hr.); Vitelius (35-39); Publius Petronius (39-42); Marsus (42-45); Longinus (45-49); Quadratus (50-60); Gnaeus (60-63); Gallus (63-67); Licinius Mucianus (67-69).

Problema este că nici un guvernator sirian n-a avut numele Areta până în anul 290 d.Hr. Acest lucru ne arată că după ce Origen (mort în anul 254), care a modificat textul Noului Testament, s-au mai gândit şi alţii să o facă. N-avea cum să vrea să-l omoare pe Pavel un guvernator care trăieşte la aproape 250 de ani după moartea lui Pavel. Acest Areta fusese rivalul lui Constantin cel Mare încă de la începutul domniei sale, nu al lui Pavel. Acesta este încă un motiv care arată că împăratul Constantin şi-a introdus în Noul Testament propriu cam toate lucrurile dorite de dânsul. Poate că cititorul va înţelege de ce nici donatiştii şi nici audienii nu au dorit să accepte un astfel de Nou Testament compromis din toate punctele de vedere, nici măcar sub ameninţările cu moartea sau cu torturile.

Printre episcopii care se opun reformei de iudaizare[42] se numără şi Sfântul Audius, episcopul goţilor[43] din Munţii Buzăului. El fusese invitat să participe la Sinodul din Niceea, alături de alţi episcopi mărturisitori ai dogmelor apostolice, din dorinţa împăratului Constantin de a-i convinge să accepte reforma în schimbul unor beneficii. Episcopul Audius avea să refuze propunerile împăratului.

În timpul Sinodului din 325, Sfântul Audius invocă o serie de argumente nou-testamentare, printre care şi următoarea afirmaţie a Apostolului Pavel: „Dumnezeu S-a arătat în trup”  (I Timotei 3, 16). Ajungând iarăşi la această epistolă, constatăm că şi în vremea Apostolilor ereticii montanişti răspândeau aceleaşi învăţături, înainte ca ele să fie numite „arianiste”. Deci, am putea spune că şi arianismul apare tot în sânul aceleiaşi erezii, care avea să devină „parte din biserica oficială”. Practic, arianismul nu ia fiinţă în studiile lui Arie, ci este adus în biserica oficială de către montanişti şi mai apoi propagat de către acest cleric alexandrin. Citatul din Epistola către Timotei avea să pună bazele teoriei contra-arianism ce se va numi „audianism” sau teologia „antropomorfismului” dumnezeiesc şi singura doctrină coerentă din secolul al IV-lea care apără Persoana divino-umană a Mântuitorului.

Tot din teologia paulină mai aflăm: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul înviat din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinirea” (Coloseni 1, 15-19).Sfântul Audius le aduce aceste argumente bizantinilor, cu intenţia de a le arăta că Dumnezeu a creat omul după chipul Lui, deci, după asemănarea Sa. Cu ce era neputincios Hristos Dumnezeu să-şi ia trup în acelaşi timp fiind şi om şi Dumnezeu, devreme ce El a zidit lumea şi a făcut tot ce se află în ea? Episcopii aceia ştiau ce cere împăratul, dar nu şi ce învățaseră Apostolii. Se pare că nu citiseră niciodată aceste învăţături ale Apostolilor.

Văzând ereticii arieni că Episcopul Audius le-a adus cele mai solide argumente în ceea ce priveşte dumnezeirea lui Hristos, au început să interpreteze ca şi cum Sfântul ar fi zis că Dumnezeu are trup şi că ar lua literalmente versetul amintit. Dar, nu Sfântul Audius născocise această teologie din dorinţa de a-i combate pe arieni, ci însuşi Apostolul Pavel era autorul. Oare, dacă Sfântul Spiridon le-a arătat o cărămidă, însemna că pentru el Dumnezeu era o cărămidă[44]? Nicidecum.

După ce este exilat de către fiul lui Constantin, Constanţiu al II-lea, Sfântul Audius continuă să propovăduiască adevăratul creştinism[45] în Ţara Goţilor şi încheagă mai multe comunităţi creştine în regiunile actuale ale Munteniei şi în Sudul Moldovei. Cenzura şi tăinuirea marelui ierarh român se vede şi în „Patericul Românesc”, unde este prezentată „viaţa unui episcop necunoscut”[46], a cărui viață coincide perfect cu a Sfântului. Pentru a nu crea curiozități cititorilor, au preferat să ascundă un mare Sfânt sub umbra anonimatului. Autorul, Ioanichie Bălan, susţine că ştie despre Sfânt că era milostiv, liniştit şi implicat în tot ceea ce făcea. În acest capitol se vorbeşte despre participarea Episcopului „necunoscut” la Sinodul din Niceea, însă altul în afară de episcopul Audius şi ceilalţi doi, nu mai avea cine să participe[47].

Este dubios şi felul în care aduce sursele Ioanichie, ca şi cum nişte oameni de prin Dobrogea i-au povestit lui despre un episcop necunoscut. Ce oameni ar mai fi cunoscut un episcop fără de nume, din urmă cu 1600 de ani? Deducem de aici că în fiecare secol s-a preferat tăinuirea numelui marelui Sfânt Audius. Este şi limpede de ce, pentru că de secole, am fost obligaţi de boierime să ne plecăm capetele în faţa unei confesiuni total diferite faţă de a Sfinţilor Apostoli, grecizată şiiudaizată încă din vremea lui Constantin.

Sfântul Audius nu este promovat, deşi el este prezent în sinaxarul cultului oficial[48] la data de 16 mai (în calendarul Apostolic pe 29 mai), repet, tocmai pentru a nu stârni curiozităţi. Majoritatea teologilor nici nu au avut unde să audă de numele celui mai important episcop prezent la Sinodul din Niceea, care cu doar câteva propoziţii demontează întreaga filozofie iudeo-ariană. Din acelaşi motiv, nici Bisericile „audiene” cu Altarele spre Nord, din Munţii Buzăului, nu sunt prea des menţionat, ca nimeni să nu fie curios să afle mai multe despre „Audianism” şi într-un final să descopere ceva ce ar ataca la temeliile poziţiei oficiale.

Audienii din Ţara Goţilor sunt susţinuţi după anul 372 de către Sfântul Vasile cel Mare din Capadocia. Prietenia capadocienilor şi a audienilor a fost ţinută tainică în faţa împăratul Teodosie, audienii fiind declaraţi „în afara legii”[49].

Mai devreme vorbeam despre sursele şi stilul contradictoriu cum a alcătuit „Patericul Românesc” Ioanichie Bălan. Pentru a înţelege cât de evidentă este minciuna „cuvioşească”, trebuie să ne reamintim de nepotul Sfântului Vasile, Sfântul Mucenic Sava, despre care aflăm că era „de neam got”[50]. În viaţa Sfântului Sansala, autorul uită cenzura şi îl plasează pe Sfântul Sava ca fiind de „neam capadocian”[51]. Deci, într-un final, minciuna se lasă singură descoperită. Se vede clar că într-o parte Ioanichie schimbă contextul după bunul plac al cultului ortodox pe care îl slujea, pentru a ascunde informaţia că Sfântul Vasile şi-a trimis nepoţii să înveţe la şcoala Audiană din Munţii Buzăului.

Alt misionar din părţile Buzăului a fost preotul Nichita[52], originar din Cilicia, Ţara Anatolia, unde se născuse şi Sf. Ap. Pavel. În chip fals este numit „Nichita Romanul” în calendarul ortodox, pentru că el era de neam mesopotamian, și nu latin[53]. Sfântul preot Nichita a fost martirizat în anul 372, în vremea împăratului bizantin Teodosie. Devreme ce „Patericul Românesc” susţine, la pagina 22, că propovăduirea se desfăşoară „fără nici o constrângere”  din partea guvernării de atunci din Ţara Goţilor, regele goţilor fiind Athanaric, înţelegem că Sfântul a fost ucis de arienii din partea de jos a Munteniei care erau susţinuţi de către Bizanţ. Ajungând la martiriul Sfântului Nichita, care a fost ars de viu în Bisericuța sa, autorul plasează vina asupra„goţilor”. Acesta, cel mai probabil, fusese ucis de bizantini, pentru că în alte lucrări vom vedea că regele goţilor, Athanaric, era creştin[54] şi chiar coresponda cu episcopii din alte ţări, precum şi cu Sfântul Vasile cel Mare, iar mai târziu cu Ioan Gură de Aur.

Printre misionarii din munţii Buzăului se numără şi Sfântul Eutihie preotul. Acesta a era de neam capadocian, prieten din copilărie cu Sfântului Vasile cel Mare şi se pare că şi episcopul din Tesalonic venea în Buzău, devreme ce acesta îi transmisese veştile directe despre goţi Sfântului Vasile[55]. Mai apoi, tocmai din cauză că îi susţinea pe creştinii apostolici din Ţara Goţilor, Sfântul Vasile avea să fie otrăvit de împăratul Teodosie. Cu toate că numeroşi Sfinţi au fost ucişi de acest împărat, pentru politica sa de intoxicare a creştinismului cu reformele, episcopii politici l-au inclus între „sfinţi” şi îşi are data de pomenire[56] la 17 ianuarie iar nevasta sa, Plachila,  pe 14 septembrie[57].

Toate aceste contradicţii şi mărturii ne arată că puterea politică a „ortodoxiei” a căutat cu orice preţ să țină sub tăcere atât persecuţiile lui Teodosie din ţara noastră, cât şi strânsele legături dintre creştinii mesopotamieni şi creştinii Moesiei, adică Tracia,  „Mica Mesopotamie” sau „Ţara Mesienilor”.

Despre implicarea Sfântului Vasile în activităţile Bisericii din Goţia, aflăm că: „a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[58]. Relatarea cotidianului „Basilica” al Patriarhiei Române intră în contradicţie cu „Patericul Românesc”, de unde am citat viaţa Sfântului Sava de la Buzău, dar şi cu „Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia”. De asemenea, se mai ştie că: „Încă din 257, goţii dislocaseră din Capadocia circa 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase ale Buzăului”[59]. Discreţia cu care colaborau Sfinţii Vasile şi Audius, cu toţi ceilalţi creştinii apostolici din Ţara Goţilor[60] este trădată de o persoană din Dobrogea, care coresponda prin scrisori cu Sfântul Vasile din Capadocia. Nu poate fi exclusă aici şi o oarecare vină avută de către Episcopul Bretanion, despre a cărui activitate nu putem afla prea multe informaţii. În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară împotriva goţilor[61], sute de creştini fiind executaţi. Teodoret, episcopul politic al Ciprului, scrie „lăudăros” despre barbaria lui Teodosie în Tracia: „Astfel, cei mai mulţi au fost ucişi şi numai puţini dintre ei au putut să scape, trecând Dunărea. Strălucitul conducător de oaste, Teodosie, a împrăştiat apoi oastea pe care o avea, în localităţile apropiate, iar el plecând în grabă a venit la împăratul Graţian, făcându-se astfel, vestitorul biruinţei sale”[62]. În urma acestui război, împăratul Teodosie află că Sfântul Vasile cel Mare are legături strânse cu creştinii goţi, probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în 379, Sfântul Vasile moare subit la doar 49 de ani. Trebuie reamintit faptul că acesta era primul an în care îşi începea domnia barbară vestitul împărat roman.

Spuneam că nu se ştie cu exactitate care a fost rolul Episcopului Bretanion în toată această istorie. Însă, în anul 381, Bretanion, originar tot din Capadocia, l-a mustrat pe împăratul Teodosie pentru felul în care îi persecutase pe creştinii goţi[63].

Se păstrează până astăzi cea mai veche atestare a unei Episcopii la Tomis. Mărturia se numeşte„Scrisoarea lui Abdia”, adică Audius, care îi scrie Episcopului Bretanion. Nu poate fi exclusă nici o folosire a lui Bretanion doar într-un anumit moment al istoriei şi mai apoi singur să-şi dea seama de viclenia venită din Bizanţ, precum se dezisese ulterior Episcopul Ulfila, iar mai apoi să fi lepădat subjugarea faţă de puterea imperială. După ce Bretanion îl mustră pe împăratul Teodosie, în public, moare subit chiar în timpul Sinodului al II-lea ecumenic.

Un alt rol în istoria creştinismului românesc îl are Sfântul Ioan Gură de Aur. Este instalat ca Episcop al Constantinopolului în anul 397 de către Teofil al Alexandriei. În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm că: „Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI)”[64].

Teofil fusese instalat după moartea Episcopului Timotei I al Alexandriei. Acesta hotărăşte să ucidă toţi creştinii care nu se supun puterii politice. În acest sens, îşi strânge o armată de soldaţi şi preoţi şi cu barbarism ard de vii 10.000 de creştini, a căror pătimire este menţionată foarte vag în Sinaxarul zilei de 10 iulie: „Tot întru această zi, pomenirea Sfinţilor zece mii de părinţi, pe care prin foc şi cu moarte silnică i-a dat Teofil, episcopul Alexandriei pentru Isidor horepiscopul”[65]. Şi toate aceste fapte nu erau făcute de păgâni persecutori, ci de aşa-zişi „ortodocşi”.

După ce fusese ales episcop al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur este întristat de vestea că 10.000 de creştini au fost arşi de vii de către episcopul Alexandriei. Sfântul Ioan îi cere episcopului Teofil să vină în Constantinopol, să discute pentru ce a trebuit să verse atâta sânge. Teofil împreună cu episcopul Flavian al Antiohiei şi împărăteasa Eudoxia pun la cale să-l ucidă. Sfântul Ioan părăseşte scaunul şi pentru totdeauna comuniunea cu biserica oficială. Un număr mare de preoţi, episcopi şi creştini îl urmează pe marele ierarh. Despre această scindare a Sfântului Ioan, din ziarul „Lumina”, aflăm: „Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”[66]. În realitate, Patriarhia îl numeşte schismatic pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că a lepădat cultul iudaizat. Sfântul nu a făcut schismă, ci s-a întors la adevăratul creştinism apostolic, dar asta este strategia acestui cult din toate timpurile existenţei sale de după Sinodul din Arles. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu donatiştii şi cu audienii. Cultul politic le găseşte tot felul de denumiri, pornind de la numele ierarhului, dând impresia că „sunt schisme” pentru inducerea în eroare a credulilor robiți de ignoranță.

Odată cu plecarea sa din cultul Oficial, Sfântul Ioan se implică intens în sporirea Bisericii Apostoleşti. El îl hirotoneşte ca episcop pe părintele Adelfios al Aravaselor, cel ce mai înainte fusese declarat eretic de episcopul politic Flavian. Despre Episcopul Adelfios aflăm chiar din „Limonariu” că era un părinte duhovnicesc, iubit de episcopii dreptslăvitori din acele vremuri, şi nu un eretic, cum încerca Flavian să-l descrie[67]. Deşi Sfântul Adelfie este pomenit şi lăudat în cărţile bisericilor oficiale, patriarhiile încă se prefac că nu ştiu aceste detalii şi numesc teologia Sfântului Adelfie „erezia messaliană” sau „adelfiană”. Mereu biserica ortodoxă a căutat să-i batjocorească pe creştinii care renunţă la erezie, de parcă ar fi prima condiţie spre mântuire să fii în comuniune cu patriarhul lor, ales din considerente politice, nicidecum să păstrezi dogma Sfinţilor Apostoli. Lucrurile acesta sunt vorbite pentru oamenii care se lasă uşor manipulați, gândind că Dumnezeu leagă porţile Raiului în funcţie de nesocotirea unui Sinod condus de împăratul Bizanţului.

În descrierea lui Ioan Moshul, autorul „Limonariului” de la anul 540, Episcopul Adelfie nu era un eretic cum îl descrie sinodul lui Flavian, ci era un creştin cu viaţă aleasă şi duhovnicească. O altă mărturie despre acest Sfânt este aceea că, deşi discreditat de iudaizatori ca fiind „eretic”, devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care îl hirotoneşte episcop: „Tot Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul Constantinopolului a fost surghiunit în Cucuzan, a fost găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul patriarhal”[68]. Trebuie să amintim că nici un episcop nu s-a numit Patriarh până în secolul al V-lea. Patriarhul este preluat din rangurile specifice în iudaism. Creştinii primelor 4 secole aveau 3 ranguri ierarhice: horepiscop, episcop şi arhiepiscop.

În scrierile episcopilor oficiali s-au făcut numeroase critici la adresa Sfântului Adelfios, episcopul Aravesei, încă dinainte de anul 380, pentru opoziţia sa faţă de reformele religioase impuse de puterea politică. Sfântul Ioan îl vede total vrednic de primirea hirotoniei[69], indiferent de criticile „oficialilor”.

Despre „schismaticul Ioanit”, putem afla mai multe informaţii atât din scrierile apologeţilor sfârşitului de secol IV, printre care şi Epifanie de Salamina. După anul 399 Sfântul Ioan însuşi menţionează prietenia apropiată cu creştinii audieni şi în cele din urmă vine să vieţuiască în actualul „Agatonul Nou”. Aici vieţuiau Episcopul Audius[70] şi ceilalţi ierarhi audieni[71]. Indiferent de mărturisirea lui de credinţă, episcopii politici primiseră ordin imperial să-l persecute[72]. El susţinuse audianismul încă din anul 375, hirotonindu-l Episcop pe fostul arian Ulfila, unul dintre cei mai importanţi episcopi ai Bisericii Creştine din Goţia[73], care a murit la anul 383. Hirotonia din anul 375-376 a episcopului Ulfila este menţionată în scrisoarea a IX-a către Olimpiada.

Episcopul Ulfila murise în anul 383, iar ucenicul său, Episcopul Auxentios, îi scrie viaţa într-o lucrare numită „Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae”. Din această lucrare şi din viaţa Sfântului Ioan descoperim că nu doar în anii 398 şi 399, ci încă dinainte de anul 380, avusese implicări în structura goţilor şi a audienilor. În ciuda prigoanei pornite împotriva sa: „Însuşi arhiepiscopul Ioan venea să oficieze în aceasta biserică şi să predice ca într-una din duminicile anului 398 sau 399 când, după ce a slujit cu clericii goţi în limba lor şi după predica lor, a ţinut în biserica Sf. Pavel un cuvânt”[74].

În Ţara Românească rămăseseră însă mulţi arieni şi adepţi ai cultului politic, printre care şi un anume roman cu numele Gaȉna. Pentru că Sfântul Ioan nu a acceptat să reînceapă comuniune cu biserica oficială, ereticul Gaȉna, purtându-se ca un barbar[75], a bătut mulţi creştini şi le-a jefuit casele, în dorinţa de a-l obliga pe Sfânt să cedeze.

Un alt susţinător al Sfântului Ioan avea să fie preotul Marutha, care a participat la Sinodul din Antiohia din anul 390. Sfântul Marutha vede la această adunare că episcopii politici nu renunţă la dorinţa de impunere agresivă a reformelor bizantine şi, părăsind cultul oficial, intră în comuniune cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta vede în Marutha un preot râvnitor, plin de credinţă şi dragoste şi hotărăşte să-l hirotonească episcop de Maiafarakin[76]. Aici, guvernatorul locului, Yezdigerd, găseşte şi el o sfinţenie deosebită în viaţa episcopului Marutha, îl scuteşte de toate persecuţiile şi oferă libertate creştinilor. Marutha a trăit până prin anul 415 şi a fost canonizat. Pomenirea sa o facem la data de 31 ianuarie.

În lucrarea „Despre Preoţie”, Sfântul Ioan afirmă de mai multe ori regretul că a acceptat să fie preot în biserica oficială. Vedem că până astăzi Biserica Ortodoxă promovează toate scrierile pe care acesta le-a alcătuit până în anul 399. Celelalte sunt lăsate uitării pentru că aveau să nu mai coincidă cu doctrina oficială din nici un punct de vedere. Încă din lucrarea „omilii împotriva evreilor” se putea vedea că Sfântul Ioan avea să treacă printr-o schimbare radicală în dogma şi în viaţa sa.

Episcopul Teofil adună un Sinod în Alexandria, unde o acuză pe Olimpiada că adeseori ascunde în casa ei preoţi şi creştini din opoziţie şi nu face ascultare de biserica imperială. Dar, chiar Sfântul Ioan o învăţa prin scrisori să procedeze aşa, lucru dovedit şi prin vizita diaconului audian, pe care urma să-l hirotonească episcop: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop[77]. Dar deoarece pentru îndreptarea nenorocirii ce ne ameninţă[78] nu văd alt mijloc, decât zăbovirea şi amânarea – căci nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea – fa-i ca să întârzie din pricina iernii”[79].

Pe data de 14 septembrie 407 (27 septembrie stilul vechi), Sfântul Ioan Gură de Aur a decedat subit, la doar 60 de ani, în drumul spre exil, iar Sfânta Olimpiada a fost nevoită să plece din Constantinopol în Nicomidia, din pricina represaliilor venite din partea lui Atticus, episcopul Constantinopolului (406-425). În Nicomidia avea să fie în continuare persecutată şi în cele din urmă îşi găseşte sfârşitul la aproape un an după Sfântul Ioan, pe data de 25 iulie 408 (7 august stilul nou). Viaţa Sfintei a fost falsificată precum a Sfinţilor Grigorie de Nyssa şi Teosevia, dar şi a celorlalţi Sfinţi episcopi căsătoriţi. De pildă, Olimpiada ajunge în Nicomidia după moartea Sfântului Ioan (407). După moartea ei (408), se scrie o carte ca şi cum Sfântul Ioan îi trimitea corespondenţe, pe când ea locuia în Nicomidia. Sfântul Ioan era deja decedat de un an de zile, să-i mai poată trimită scrisori.

În bisericile oficiale Sfântul Ioan a fost socotit schismatic. În timpul vieții sale pământești a trebuit să îndure umilință pentru că s-a lepădat de cultul oficial. Subtil, chiar și astăzi marile Patriarhii îl numesc schismatic, însă catalogarea lui ca şi „sectar” o încadrează într-o serie de laude. Omul de rând, neștiind adevărul, nu își poate da seama. Iată ce găsim în ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Pornind de la datarea în 15-20 ianuarie 412 a unei scrisori adresate de către episcopul Synesius de Cyrene lui Teofil al Alexandriei în care se solicită în virtutea amnistiei instituite de trei ani, reabilitarea lui Alexandru, hirotonit iniţial de către Sfântul Ioan ca episcop de Basilinoupolis în Bitinia, Peter van Nuffelen consideră că a existat un acord de reintegrare masivă a ioaniţilor după moartea ilustrului lor ierarh, intrat în vigoare cândva între jumătatea anului 408 şi sfârşitul lui 409”[80]. Se vede clar din citat că nu prea îl considerau ilustru pe Sfântul Ioan. Ei nici măcar hirotoniile lui nu le mai primeau ca fiind canonice.

Episcopul Alexandru îi cere episcopului Teofil – ucigătorul celor 10.000 de creştini – să-l primească înapoi în cultul oficial, acceptă iudaizarea şi îndată este „reabilitat”. Vedem cum episcopii politici considerau că urmarea Sfântului Ioan Gură de Aur este un fapt condamnabil şi nicidecum o laudă, devreme ce li se aplicau pedepse „canonice” pentru schismă! Se pare că episcopul Alexandru fusese tocmai unul dintre infiltrații cultului oficial, pentru a informa ce se întâmplă în jurul acestuia.

Din acelaşi cotidian ortodox aflăm următoarele: „În ciuda diferenţei vizibile, putem spune că cele două fracţiuni ale grupării ioanite nu s-au aflat totuşi pe poziţii opuse, ci au adoptat căi diverse pentru a duce mai departe moştenirea încredinţată de marele ierarh. Dacă „schismaticii” propriu-zişi s-au opus cu toată tăria oricărui episcop care se instala în mod abuziv şi necanonic în scaunul episcopal ocupat de către Sfântul Ioan, poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan Gură de Aur. Moartea Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat un moment cheie în evoluţia schismei ioaneice, când mulţi dintre partizanii săi au abandonat dezorientaţi această cauză şi se arătau dispuşi să intre în comuniune cu Biserica oficială. În acest context le-a fost acordată amnistia din anul 408 sau 409, care îi primea pe ioaniţi în comuniune cu arhiepiscopul Atticus al Constantinopolului (406-425), fără a mai fi nevoie să sub­scrie actul de condamnare a Sfântului Ioan. În baza acestei reconcilieri o parte din episcopii deportaţi au fost readuşi din exil încredinţându-li-se noi eparhii pe care să le păstorească”[81]. De aici constatăm că doar „o parte” din urmaşii Sfântului Ioan Gură de Aur i-au trădat mărturisirea, au acceptat compromisul prin unirea cu biserica politică, în schimbul beneficiilor financiare şi materiale, dându-li-se noi eparhii. Vedem că structura Sfântului Ioan este numită de „biserica ortodoxă” a fi o „schismă ioaneică”.

O dată cu trădarea unora, cultul oficial îşi atinge scopul, ademenind prin bani numai o parte a „ioaniţilor”. Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte? Au mers mai departe, păstrând învăţăturile Sfinţilor Apostoli. De ce nu ar fi mers şi ei mai departe, dacă însuşi Sfântul a mers pe această cale, până la sfârşitul vieţii sale? Dacă era bine să accepte iudaismul, atunci de ce n-a făcut-o el, ci alţii după moartea lui?

Articolul sus menţionat se numeşte„Reabilitarea post-mortem a Sfântului Ioan Gură de Aur”, dar cu ce drept i-au schimbat istoria unui om, unui ierarh, care a dorit să moară în afara acestei biserici ortodoxe? El nu şi-a trădat niciodată convingerile îmbrăţişate după anul 398, ci în ele a dorit să plece din această lume, iar dacă audianismul şi ioanismul sunt structuri batjocorite ca fiind „schismatice”, de ce se reabilitează „post-mortem” un „schismatic”? Pentru că şi azi, dar mai cu seamă atunci, Ioan fusese foarte iubit de mulţi oameni şi cu gândul că doar aşa i-ar putea ademeni înapoi, în biserica politică. A se vedea că ultimele cuvinte înainte de moartea Sfântului Ioan au fost rostite în case Episcopului Adelfie al Aravaselor. Cu siguranţă nu a spus niciodată vreun îndemn, cuiva, să revină în cultul iudaizat, devreme ce casa Sfântului Adelfie nu s-a unit niciodată cu biserica oficială. Nu există nicăieri sursă veridică pentru sus citata afirmaţie că: „poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan…”.

Conform „Limonariului”[82], Sfântul Ioan din casa lui Adelfie a plecat în drumul spre exil, călătorie unde a şi decedat subit în preajma ostaşilor care-l însoţeau. Pentru o moarte atât de grăbită, la doar 60 de ani, putem crede că moartea i-a fost determinată, însă devreme ce Adelfie nu a acceptat niciodată slujirea cu Atticus, episcopul oficial al Bizanţului, este lesne de înţeles că aceasta a fost dorinţa marelui ierarh, din ultimele sale cuvinte în viaţă, ca ucenicii săi să nu intre niciodată în biserica oficială şi nici în comuniune cu episcopii lor din pricina dogmelor non-apostolice.

Pentru o şi mai fructuoasă manipulare a necunoscătorilor, în momentul în care trădătorii Sfântului au primit beneficiile, l-au canonizat ca şi cum el s-a unit înapoi cu cultul politic, prin acel episcop trădător, Alexandru. Prin fapta lor meschină s-a călcat voinţa Sfântului de a nu mai avea nici o legătură cu biserica pe care o lepădase.

Ulterior s-au scris mai multe cărţi pentru manipularea oamenilor, cum că Sfântul Ioan nu a părăsit ortodoxia, ci doar a fost destituit din considerente politice ale vremii. Dacă ar fi fost doar „demis politic” şi ar fi rămas ca mirean în cultul oficial, ce rost mai avea să-l hirotonească pe episcopul Adelfios, pe Unila al audienilor goţi şi Moduharius, sau pe ceilalţi mulţi episcopi, devreme ce episcopii oficiali Teofil şi Flavian îl condamnă şi caterisesc în 404 ca fiind eretic şi schismatic în acelaşi timp?

Cultele oficiale insistă pe ideea că Sfântul Ioan a fost depus din treaptă, dar a rămas în cultul oficial. Povestea vieţii sale şi ale episcopilor hirotoniţi de el arată că nu a fost deloc aşa, ci dimpotrivă, el părăseşte cultul oficial din anul 398 şi renunţă total la această confesiune mai puţin religioasă şi mai mult politică, aşa cum o vedem şi în ziua de astăzi. Depunerea sa din treaptă are loc tocmai în 404, când era plecat de aproximativ 6 ani şi nicidecum nu rămăsese în cultul oficial „ca şi episcop depus”.

Bisericile politice practică renumita „liturghia Sf. Ioan Gură de Aur”, care a fost impusă în Bizanţ în prima parte a secolului al V-lea. Totuşi, manuscrisul original al acestei liturghii apare după moartea Sfântului. Deşi Epifanie de Salamina a fost unul dintre cei mai mari critici ai Sfântului Ioan, în nici una dintre lucrările sale nu menţionează această liturghie. Ea are şi un aspect iudaic (turnarea apei în vin, spălarea mâinilor sub formă de ritual iudaic, rugăciuni pentru sionişti, promisiuni faţă de rezidirea Ierusalimului, promovarea ideii că Dumnezeu inspiră frică, contrar a ceea ce spun Sfinţii Apostoli, cuprinde rugăciuni pentru politicieni, promovarea cultului robilor, are introdus numele lui „ialdabaot”, adică savaot, demonul sângelui şi al necunoştinţei în mitologia iudaică etc.). Manuscrisul din 413 este semnat de episcopul Alexandru şi se păstrează la Roma.

Cuprinsul Liturghiei atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur ar fi trebuit să aibă un conţinut similar Liturghiei celor 12 Apostoli, o rânduială anaforală din primul secol pe care, conform multor surse, Sfântul Ioan a folosit-o la alcătuirea variantei sale liturgice. Observăm că între Liturghia Apostolică şi varianta atribuită Sfântului sunt diferenţe majore, atât din punct de vedere al structurării momentelor, cât şi din cel al conţinutul textului[83]. Dacă Liturghia celor 12 Apostoli este compusă din rugăciuni creştine, varianta despre care vorbim se bazează pe scrierile psaltice. Acest gen de anaforale nu se regăsesc în niciuna dintre cele peste 27 de Liturghii Apostolice conservate până în zilele noastre.

Epifanie de Salamina moare în anul 403 după ce puterea politică îl foloseşte să organizeze un protest în faţa casei unde locuia Sfântul Ioan. Înainte de acest protest, Epifanie participase la Sinodul din luna Mai a aceluiaşi an care l-a caterisit întâia oară pe Sfântul Ioan Gură de Aur. După acestea, Epifanie pleacă în Cipru cu corabia şi este găsit mort pe drum, într-o toaletă publică. Poate fi vorba de o ucidere a lui după ce a fost folosit, sau conştiinţa l-a mustrat într-atât încât a decedat într-un mod atât de jalnic.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur a fost Sfântul Teodor, episcopul Mopsuestiei, despre care am mai discutat anterior. Sinodul al V-lea ecumenic, adunat sub conducerea împăratului Iustinian, în anul 553, impune scoaterea cu desăvârşire din „biblia ortodoxă” a tuturor indiciilor despre locurile unde se află cele 10 triburi ale iudeilor. Împăratul dispune noi persecuţii împotriva creştinilor care nu se supun voinţelor imperiale şi discreditarea numelui Sfântului Teodor. Împotriva lui se scrie un tratat imperial care se numeşte „Henoticonul”. Întrucât Sfântul Teodor a lăsat în urma sa o imagine îndrăgită de creştinii, viaţa lui fiind o întărire a rezistenţei lor, împăratul impune cu orice preţ să fie socotit drept eretic, deşi murise de două secole şi până la acest moment creştinătatea îl cinstise ca pe un Sfânt. Condamnarea lui Teodor de „erezie” n-a putut avea vreodată un fundament, pentru că era imposibil să mai verifici vreo carte, dacă îi aparţine lui sau este contrafăcută de către potrivnicii săi, după 200 de ani de la moarte.

Despre Episcopii care nu au dorit să accepte condamnarea unui Sfânt ca eretic, după două secole de cinstire, doar că aşa i s-a năzărit împăratului, aflăm următoarele: „Zoil al Alexandriei, Efrem al Antiohiei şi Petru al Ierusalimului au cedat şi ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din scaun sau au trebuit să se ascundă”[84]. Aşa se stabilea cine este eretic şi cine nu, cu o valiză de bani adusă de împărat şi în cealaltă mână având un decret de condamnare la moarte a celor ce refuză să semneze. Şi nu este singurul „sinod ecumenic” care îşi scrie hotărârile astfel.

Astăzi, dacă întrebi un „ortodox” cine a fost Teodor al Mopsuestiei, marele prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, îţi spune că a fost declarat eretic la două secole după moarte lui. Cu siguranţă nimeni nu va aduce şi explicaţia cum a fost el declarat aşa, prin punga de bani pe care Iuda odinioară o folosise să-l vândă pe Hristos, iar ereticii să arunce acuzaţii de erezie asupra unor Sfinţi curaţi în dogmă.

În anul 630 apare islamul. Într-un mod destul de dubios, unii numesc apariţia ca fiind „invazia islamică”, pe când ei nu invadau şi nu veneau de nicăieri, ci acolo stătuseră ascunşi. Ei devin o armată bazată pe torturi şi ucideri în masă, în special în părţile Mesopotamiei şi în vecinătate (Irak, Siria, Egipt şi în toată Asia). Acolo şi în Ţara Goţilor şi găsiseră refugiul grupuri foarte mari de creştini conservatori. La baza apariţiei islamice a stat călugărul montanist Bahira[85], un om foarte bogat care avea o mănăstire impunătoare în Siria. Bahira locuia chiar la drumul principal pe care-l foloseau comercianţii arabi pentru a traversa regiunea. Călugărul îl îndeamnă pe Muhammad să devină un „proroc” şi să organizeze un cult. Aşa apare islamul în 610.

O dată cu apariţia islamului, apariţie tăinuită şi susţinută de împăraţii bizantini pentru care se scosese din „Scripturi” orice fel de referire la cele 10 triburi israelite, respectiv despre cele 3 triburi din apropierea oraşului Medina, începe cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor, care se extinde până în ziua de astăzi. Drept dovadă a caracterului „secret” al acestui Sinod, stă mărturie neclintită faptul că toate canoanele sale au fost şterse din istorie şi nu se găseşte nici măcar unul singur în culegerea tuturor canoanelor, numită „Pidalionul”. Este singurul dintre sinoadele care nu are nici un fel de canon.

Politica de guvernare a lui Iustinian şi a tuturor împăraţilor bizantini din primul mileniu a fost identică. Fiecare împărat roman sau bizantin a căutat să inducă ierarhiei bisericeşti impresia că statul doreşte pace între cetăţenii imperiului. Până în vremea constantiniană, trei secole creştinii au fost uniţi între ei cu foarte puţine structuri care se constituiau la periferia creştinătăţii. După implicarea puterii politice în viaţa Bisericii Creştine, episcopii aleşi din considerentele mai puţin creştine ale împăratului primesc funcţia de senatori[86]. După aceea, împăratul a avut pretenţia să-şi aleagă singur senatul.

Episcopii politici primesc beneficii financiare şi imunitate imperială atâta vreme cât se supun poruncilor împărăteşti. Practic, dintr-o Biserică Creştină autentică, ajung să se înlocuiască toate elementele sale distinctive, care câştigaseră încrederea omenirii în decurs de trei secole, cu interesele politice până în ziua de astăzi. Episcopii devin dependenţi de guvern pentru beneficii, mai mult decât de Evanghelie. Din acest motiv, episcopul Grigorie al Romei spunea că „primele sinoade au asimilat şi înlocuit Evanghelia prin hotărârile lor”[87].

Supunerea faţă de stat a episcopilor aşa-zişi creştini, din foşti slujitori ai lui Dumnezeu ajunşi senatori şi oameni politici de manipulare a unor mase de oameni în folosul intereselor imperiale, împăratul avea să le pună la dispoziţie sabia şi banii[88].

Episcopii sunt aleşi de către împărat nu pentru că aşa ar fi fost mai bine pentru Biserică, ci pentru a şti cum să folosească vistieriile imperiale în scopul soluţionărilor disputelor în favoarea statului. În acelaşi timp episcopii îi garantează împăratului că prin „canonizarea lui din timpul vieţii” îi oferă credibilitatea în moralitate, cu scopul de a-şi justifica în faţa supuşilor orice fel de acţiuni[89]. Din persecutaţi, devin persecutori[90] ai propriilor confraţi în credinţă, doar pentru că autoritatea imperială să găsească motiv de controversă când vine vorba de „toleranţă religioasă”. Sub pretextul intenţiei autorităţilor de a stopa divergenţe religioase[91], care de fapt erau diversiuni puse la cale, se apelează la constrângeri[92] şi astfel, prin instalarea fricii între creştini, puterea politică îşi asigură o vreme stăpânirea şi supunerea poporului. De acum credincioşia este de mult înlocuită cu credulismul. Suntem foarte conştienţi de acest lucru.

Legat de „supunerea poporului”, trebuie să observăm şi elementele noi care apar în Biblia lui Constantin, de la Sinodul din Arles: „Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2, 18-19). Sau: „Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (I Petru 2, 20). Prin astfel de paragrafe care se pot vedea în multe alte locuri din Noul Testament bizantin, nu putem să nu constatăm felul în care împăratul îşi asigură slugărirea poporului încă mediocru în gândire, în aşa fel încât în loc de plată să fie fericit şi dacă primeşte o mamă de bătaie. Apostolii nu aveau cum să scrie astfel de texte în epistolele lor pentru că ei înşişi erau ilegali în imperiu, trăiau ascunşi sau evitau orice expunere care ar fi stârnit curiozităţi autorităţilor romane, darămite să aibă şi slugi precum nişte boieri.

Un alt fals din punct de vedere geopolitic este relatarea evenimentului îngrozitor, când„un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiindu-şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit…”[93]. Paragraful este desprins din practicile ereziei lui Montanus din Frigia, care îi convingea pe oameni să-şi vândă averea şi să toţi banii să-i dea liderului cultului. Naivii erau duşi într-un fel de mănăstiri unde munceau continuu fără a primi altceva decât mâncare. Unii dintre episcopii vremii au susţinut ideea lui Montanus[94], fapt ce poate confirma că, pe alocuri şi în secolul al II-lea erau oamenii romanilor infiltraţi în interiorul Bisericii Creştine, cum a fost cazul papei Elefterie al Romei, un grec originar din Nicopolis[95]. Acesta a rămas cunoscut pentru relaţiile sale necreştine cu ereticii montanişti, deşi teologia Bisericii era deja formată.

Este cunoscut faptul că, după reforma constantiniană, s-a impus ideea unei „patrii” a creştinismului, iar devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit cu devoţiunea faţă de puterea politică[96]. Sugerează acest lucru şi informaţiile păstrate din primele veacuri[97], dar şi adaosurile din Biblie, printre care şi acesta: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos”[98]. Cu astfel de texte introduse în Biblia bizantină oamenii au putut să fie constrânşi să muncească şi să se supună intereselor imperiului cu gândul că asta îşi doreşte Hristos, iar împăratul îşi aroga dreptul de înlocuitor al Mântuitorului pe pământ. Astăzi Biserica Ortodoxă condamnă erezia „infailibilităţii papale”, deşi la constituirea ei ca şi dogmă religioasă însuşi împăratul Constantin așeză temelia. Prin urmare, din „Codex Vaticanus”, biblia de la Sinodul Ecumenic din Niceea, nu cuprinde versetul „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 3)[99]. Este exact scopul unui împărat care nu a fost deloc pasionat de creştinism, ci mai degrabă de infiltrarea în conducerea Bisericii, ca mai apoi să o poată conduce din interior, schimbând întreaga ierarhie. Nu poate nimeni să dovedească faptul că acest împărat a avut vreo fărâmiţă de credinţă în Hristos[100], ci mai degrabă un interes de a subjuga Biserica, nicidecum să o lase să rămână independentă faţă de politică şi de stat[101].

Să ne amintim şi de perioada boierimii din Ţara Românească. Aceştia foloseau oamenii ca pe nişte sclavi datori să le muncească pământurile, iar pe moşiile lor construiau şi Biserici. Omul se ducea şi dona Bisericii bani şi ofrande, sperând într-o viaţă mai bună. Astfel, statul beneficia din două părţi de la aceeaşi categorie de populaţie. Prima dată prin exploatarea forţei de muncă şi a doua prin naivitatea de a-şi dărui economiile unor preoţi favoriţi boierimii. Lumea nu se schimbă prea uşor, ci modalităţile politice de manipulare se schimbă periodic, în funcţie de starea de deşteptare sau de amorțeală a naţiunilor.

Epifanie de Salamina descrie viaţa Sfântului Audius, episcopul goţilor, ca fiind una nemaivăzută de multă vreme în rândul ierarhilor politici. El spune: „Audius era un om eminent, din părinţi mesopotamieni. Casa lui era lăcaşul purităţii vieţii sale, plin de râvnă dumnezeiască şi credinţă. De multe ori, când vede lucrurile care au continuat să se petreacă în biserici, sub nasul episcopilor şi preoţilor, el se opune unui astfel de comportament, spunând cu mustrare: „aceasta nu este aşa cum ar trebui să fie” sau „acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. El este întocmai unui povestitor de adevăruri şi se potriveşte cu persoanele care vorbesc deschis din respect pentru adevăr, mai ales când propriile lor vieţi sunt exemplare”[102]. Sau: „Pe lângă admirabila lui mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Duhul Sfânt în sensul bisericii apostolice și respectarea tuturor dogmelor, prin întreaga sa manieră de viaţă, care de asemenea a fost admirabilă, Audius şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile sale mâini, la fel şi episcopii care erau sub omoforul lui şi preoţii şi toţi ceilalţi”[103]. Din nefericire, boierimea românească nu a fost prea încântată ca populaţia acestei ţări să ştie cine a fost marele episcop Audius, care au fost trăirile sale şi cum, prin maniera sa de credinţă şi vieţuire, i-a încreştinat pe mulţi dintre traci şi goţi.

Un alt aspect foarte important pentru a înţelege stadiul de degradare a cultului oficial este interzicerea căsătoriei episcopilor, căsătoria fiind lăsată și în acest caz  chiar de Sfinţii Apostoli. La Sinodul al VI-lea ecumenic, când încă mai erau episcopi căsătoriţi, pentru a prelua cârma cei bogaţi în patimi nefireşti, nu doar în avuţie şi putere, s-a dat următorul canon: „Femeia celui ce se ridică la proşederea episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în monastire, care va fi zidită departe de aşezarea episcopului, şi purtarea de grijă de la episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoria diaconiţei”[104]. Acest Sinod a încălcat pe deplin cuvântul Mântuitorului, care zice: „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă”[105]. Împăratul Constantin al IV-lea (652 – 685), precum făcuse toţi împăraţii de până atunci se duce la un aşa-zis Sinod ecumenic cu hotărârile de-a gata luate, rămânând ca episcopii doar să-și dea semnătura. Se vede destul de limpede că nu avea habar de Învăţătura Mântuitorului, dar interesul politic rolul central în viaţa unei biserici care a acceptat să fie slujitoarea împăraţilor.

Despre canonul de mai sus citim următoarele: „Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care este supus şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop”[106]. Tâlcuirea a fost scrisă pe la sfârşitul primului mileniul, dar se arată în chip vădit că horepiscopii, care, cândva erau episcopi sau întâistătători ai Bisericii, ajunseseră să fie slugile celor singuri, practicanţii ereziei montanismului. Nici astăzi preoţii de mir nu sunt socotiţi de către cultul oficial ca fiind mai importanţi decât montaniştii (călugării).

Trebuie să facem şi o altă analiză asupra faptului că există două păcate capitale, împotriva firii: a te opune firii sau a-ţi schimba rânduiala firească. În „Pidalion” găsim şi lucruri mai puţin creştineşti, cum ar fi privilegierea homosexualilor şi pedepsirea familiilor: „Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând”[107]. Ipocrizia, sau intenţia sodomiştilor de a se arăta în texte altceva decât practică ei, ca şi cum se opun acestei erezii faptice, se demască în văzul tuturor, tocmai în următorul canon: „Pe preacurvarul după 3 ani îl învrednicim a se cumâneca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi”[108]. Homosexualitatea primeşte 200 de metanii, iar fapta săvârşită după rânduiala firii, deşi fără cununie, este pedepsită cu 250 de metanii. Episcopii politici văd mai îndreptăţită homosexualitatea din mănăstiri, decât „trăirea cu o femeie”, după Sfânta rânduială lăsată de Mântuitorul Hristos. De ce aceste canoane sunt aşezate în culegerea de rânduieli a bisericii ortodoxe şi nimeni nu le vede? Iată până unde duce manipularea, ca în cărţile „bisericeşti” să ascundă privilegierea „sodomiţilor monahali” împotriva celor ce trăiesc după rânduiala firii.

Ortodocşii fanatici sunt formaţi de către cei ce-i conduc să citească intens falsa „Apocalipsă”, pentru a nu se elibera de jugul stăpânirii. Ei nu au vreme să vadă locurile atât de transparente unde homosexualitatea devine cârma bisericii şi nu învăţătura lui Hristos, Dumnezeu. Nu ştiu dacă sunt mulţi cei ce observă discrepanţa majoră dintre tradiţiile şi învăţăturile Apostolice şi practicile confesionale din zilele noastre. Probabil nici nu vor fi prea mulţi „observatori” în viitor. Jugul robiei este pus pe umerii lor încă de la botez[109]. Cu frica de a nu-şi pierde mântuirea, dacă îndrăzneşte să nu mai fie sluga unor patriarhi sau mitropoliţi „canonici”, în spatele cărora stă neclintită de 1700 de ani puterea politică, omul devine în secolul XXI mai uşor de manipulat decât în epoca bronzului.

Trebuie să revenim puţin la activitatea Sinodului al V-lea care are loc în anul 553, unde joacă un al doilea rol important şi soţia Împăratului, Teodora. Aceasta fusese o actriţă de circ. Pentru a-şi urma scopul de a ajunge la conducerea imperiului, Teodora devine amanta unui important om politic din guvernul lui Iustinian. La o piesă de teatru unde juca în rolul principal, asistă şi împăratul. Teodora s-a remarcat prin frumuseţea fizică şi prin extravaganţă, drept pentru care i-a atras privirile acestuia. Rolul jucat era o luare în derâdere a mitologiilor greceşti şi o parodiere a moralităţilor creştine. Împăratul Iustinian având deja intenţia de a face reforme considerabile în biserica politică se împrieteneşte cu Teodora, îi devine amant şi mai apoi se căsătoresc în anul 523. Astfel, Teodora leapădă cel de-al doilea bărbat şi se mărită cu Iustinian.

Împăratul a stabilit anul 553 pentru întrunirea Sinodului al V-lea ecumenic. Cu 5 ani înainte de adunarea episcopilor, Teodora moare din condiţii naturale, în anul 548. În amintirea soţiei sale, Iustinian le impune episcopilor să o includă ca „sfântă” în calendar, deşi ea nu avusese nici un fel de implicare în viaţa Bisericii. Astfel, apare prima actriţă în calendarul ortodox, fără nicio trăire de adevărată creştină.

Reformele acestui Sinod au fost atât de numeroase încât teologia creştină era deja aproape nouă în totalitate. O dată cu apariţia islamului şi distrugerea Bisericii Apostolice din Asia, împăratul iudaizator nu mai avea nici un adversar. Oamenii erau deja prinşi în jugul stăpânirii politice. Biserica politică începuse să triumfe, după o istorie sângeroasă, cu alte învăţături decât cele lăsate de Hristos. Dar, se uită cu voia felul în care a acţionat această „biserică”, care astăzi îşi îmbracă haina albă, deasupra celei vechi, pătate de sângele Sfinţilor Mucenici, a căror vină a fost păstrarea creştinismul curat, aşa cum a fost predicat de Apostoli.

---

[1] Conform Horatius, Carmina, I, I, 10, v. 1-4;

[2] „Originea si vechimea creștinismului românesc”, revista „Observator”, Prof. Dr. C. Vasiliu, 21.08.2016;

[3] Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului românesc, Bucureşti, 1911, p. 201;

[4] Patriarhia Română – „Trinitas Tv” – „Pagini de istorie. Creştinismul daco-român”, part. 10, min. 2:48;

[5] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, p. 5, s.p. B;

[6] Drugaş Şerban, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, lucrarea „Scrisoarea Bisericii din Goţia ”, pag. 57, r. 2-4;

[7] „Sinaxarul Ortodox, 12 aprilie;

[8] Panarion, cart. III, 10, 4;

[9] Migne, „Patrologia Latina” vol. LXXVII, col. 478;

[10] Augustin, „Mărturisiri”, Epistola 93.

[11]„Buletinul Bisericii” – Patriarhia Ortodoxă Rusă, nr. 20, din 18 mai 1913, p. 277-286;

[12] Sinodul din Elvira din anul 306, Canonul 36;

[13] Schaff Philip, „Istoria Bisericii creștine”, vol. 2, pag. 69;

[14] „Părinţişi scriitori bisericeşti”, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea,Scrieri part. II, pag. 32;

[15] Eusebiu „Panarion”, pagina 9, subpunctul 9;

[16] „The Donatist Church”, 1952, Oxford, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156;

[17] „Mişcarea donatistă şi politica religioasă constantiniană”, Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, pag. 4;

[18] „The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman…” 1952, Oxford University; pag. 161, p. 62;

[19] Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean and Anti-Donatist Writings, 1819, pag. 469, pct. 4;

[20] Epifanie de Salamina, „Ancoratus”, p. 14, 83; „Polyhronion” BOR – EDJ, 2015, pag. 430 (sus);

[21] „Istorie Veche” – „Menţiuni ale geto-dacilor şi ulterior ale valahilor după anul 271”.

[22] „P.S.B.” vol. 44, Teodoret episcopul Cirului, „Istoria Bisericească”, pag. 66, cap. 21, al. 1-2;

[23] Epifanie de Salamina, „Panarion” cartea a II-a, secțiunea VI, punctele 1.1 și 1.3;

[24] „Istoria Sinoadelor Bisericii”, Volumul II. Edinburgh, T. Clark. pag. 203–205;

[25] P. Dum. Fecioru, „Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, Vol. 1, Patriarhia Română, București, 1979, p. 11;

[26] PSB, vol. 13; Eusebiu, Istoria Bisericească, cap. 28, Despre Cerint ereziarhul, pct. 1. pag. 130.

[27] PSB, vol. 13; Eusebiu, Istoria Bisericească, partea întâi, pag. 126, pag. 17-18;

[28] PSB, vol. 13; Eusebiu de Cezareea, part. 1, cap. 25, pct. 4, pag. 127;

[29] Optatus de Mileve, „Contra donatiştilor”, 1917, pag. 148;

[30] Augustin, „Controverse Eclesiastice”, cap. 18, pag. 145-152;

[31] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul, 11 aprilie 2017.

[32] Clement Alexandrinul, „Scrieri”, part. 4, Intr. Cap. B, – pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutul biblic BOR, 1982.

[33] Miron Costin, „Originea Lumii” cap. 181 „Originea Gherga” – „Cetatea Gherghina”.

[34] „ÎNŞELĂTORIE la mănăstire. Credincioșii au pupat oase de porc pe post de moaşte” – YouTube19.12.2015.

[35] „Iara” în limba aramaică însemna „domnul” sau „un domn”.

[36] Ziarul „Lumina”, Patriarhia Română, „în ce limbă vorbeşte Dumnezeu” Alexandru Surdu, 05.06.2010;

[37] Matei 2, 23;

[38] Eusebiu, „Istoria Bisericii” Cartea I, Capitolul VII, s.p. 14;

[39] Ken D., „Recenzie despre Mitul din Nazaret: Orașul inventat”; „Buletinul Societății Arheologice Anglo-Israel”, vol. 26 (2008); pag. 140-146; cf. Stephen J. Pfann și Yehudah Rapuano, „Raportul existenţei satului Nazaret: un răspuns la Salm”.

[40] Buletinul Anglo-Israel Archaeological Society , vol. 26 (2008), pp. 105-112;

[41] I Timotei 3, 16;

[42] Această reformă are nevoie de un studiu aparte de lucrarea de faţă, necesitând o dezbatere complexă;

[43] Ziarul „Adevărul” de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[44] PSB. Vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 165;

[45] Fontes, Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174;

[46] „Patericul Românesc” Ioanichie Bălan, 1990; pag. 22.

[47] „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” vol. 1, pag. 133;

[48] „Sinaxarul Sfinţilor de Pretutindeni”, Galaction, episcopul Teleormanului, pagina 158, anul 2011;

[49] Patrologia greacă, vol. 32; Rev. Ortodoxia, an. 31, 1979, nr. 1, p. 146-150;

[50] Patericul Românesc, pag. 23-24;

[51] Ibidem, pag. 63, rândul 5;

[52] Actele Martirice, 1982, pag. 312.

[53] „Istoria Bisericii Ortodoxe”, vol. 1, pag. 99;

[54] Studiul lui DUMITRU COBZARU, Pag. 71, rev. „Tabor” nr. 9, decembrie 2011;

[55] Prof. I. Rămureanu, „Sf. Vasile cel mare şi creştinismul nord-dunărean” – 1990, pag. 378-398;

[56] „Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”, Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 229;

[57] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „Cartea Ortodoxă” 2010, pag. 40, vol. 2;

[58] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014; Sfântul Vasile cel mare;

[59] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017;

[60] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în Dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[61] Fontes, Historiae Daco-Romanae II, greacă/română, pag. 595, Bucureşti, 1970;

[62] PSB. vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 204-205, Carta a 5-a, cap. 5;

[63] Părinții Niceeni și Post-Niceni, Part. III, Vol. 3, 1892, cap. 31;

[64] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române,Reabilitarea Sf. Ioan Gură de Aur, Dragoş Boicu, 6 februarie 2016.

[65] Vieţile Sf. de peste tot anul, Episcop Galaction al Teleormanului, Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos.

[66] Ziarul „Lumina”, 6 februarie 2016.

[67] Limonariul, cap. 128; Viaţa lui Adelfios, Episcopul Aravesei şi despre Fericitul Ioan Hrisostom”.

[68] „Limonariul”, cap. 128, ultima parte.

[69] PSB. Vol. 44,Teodoret episcopul Cirului, pag. 166.

[70] Ziarul adevărul de Buzău, „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului”, 17 februarie 2015.

[71] Dacia Magazin, nr. 91-92, anul X, iulie-august, pag. 53, anul 2013.

[72] P.S.B. Vol. 44, Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 237-241, cap. 30-34.

[73] „Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur”, Guerin, pag. 476.

[74] Omilie a Vi-a, Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur;

[75] PSB. Vol. 44, Istoria Bisericească, cap. 32, pag. 238;

[76] R. Marcus, „Revista Teologică Harvard”, Marutha de Mafickat, Vol. 25, ianuarie 1932, nr. 1, pag. 47;

[77] Adică cel trimis, Diaconul Moduharius „să le fie trimis înapoi în calitate de episcop”;

[78] Vorbeşte despre pericolul generat de invazia isaurilor;

[79] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada a Sf. Ioan Gură de Aur.

[80] „Ziarul Lumina” al Patriarhiei Române, Art. „Reabilitarea post-mortem a Sf. Ioan gură de aur”, 6 febr. 2016.

[81] Ibidem ziarul „Lumina”, Patriarhia Rom., 6 martie 2016;

[82] „Limonariul”, cap. 128, ultima parte.

[83] The Oxford „History of Christian Worship”, editori Geoffrey Wainright și Karen B., ISBN 0195138864.

[84] Liberatus din Cartagina, Brev., 24, Facundus de Hermiana, Def., II, 3 și Cont. Moc.

[85] Ioan Damaschin, „Părinții Bisericii”, vol. 37, „scrieri”, 1958, pag. 153-160;

[86]Drake, „Constantin și Episcopii”, pag. 107;

[87]Migne, „Patrologia Latina”,vol. LXXVII, col. 478;

[88] Bruce, „Flacăra răspânditoare” (The Spreading Flame), pag. 293;

[89]Gregory A. Boyd, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 16.

[90]Bruce, „Flacăra răspândirii”,  409; 

[91]„Constantin și Episcopii”, pag.  414:  

[92] Bruce,  „Flacăra răspândirii”,  409;  

[93] Faptele Apostolilor, cap. 5, vers. 1-10;

[94] Tertulian, „Adversus Praxean”, c.1, tr. 58-59;

[95] Kirsch, Johann Peter, „sfântul papă Eleuterius”, editura „Charles”, 1909.

[96] „Constantin și Episcopii”, pag. 390;

[97] „P.S.B”. vol. 1, „orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină”, cap. 5, pag. 340-341;

[98] Efeseni, cap. 6; vers. 5-7;

[99] Metzger, „Un comentariu asupra N. Testament grecesc”, Stuttgart, 2001, p. 626. ISBN 3-438-06010-8;

[100] Gregory A. Boyd, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 14;

[101] Gregory, „Mitul unei națiuni creștine”, pag. 9.

[102] Epifanie, „Panarion”, 70, p. 1, s.p. 2;

[103] „Panarion”, Audianismul, 70, p. 2, s.p. 1-2;

[104] Sinodul VI Ecumenic, canonul 48;

[105] Ev. Marcu, cap. 10, vers. 6-12;

[106] Pidalion, 1844; Tâlcuire Can. 8 Sin. Niceea, 325.

[107]Pidalion, Ioan Postnicul, canonul 18;

[108]Pidalion, Ioan Postnicul, canonul 13;

[109]Galateni, cap. 5, vers. 1.