Arhiepiscopul Dr. Casian Crăciun a vizitat una dintre cele mai vechi Bisericuţe Creştine Audiene din România, cunoscută şi sub denumirea de „Dionisie Torcătorul”. Ierarhul Sinodului „Bisericii Ortodoxe Române” (Patriarhia Română), a vizitat şi Muzeul de Chihlimbar de la Colţi unde, Muzeologul Diana Gavrilă a vorbit despre istoria locurilor, importanţa lor pentru lumea paleo-creştină şi pentru creştinismul românesc timpuriu.
Istoria acestor Bisericuţe începe în cele mai îndepărtate timpuri ale creştinismului, în preajma Sinodului de la Niceea din anul 325. Cu toate acestea, cel puţin una dintre aceste peşteri este de origine pre-creştină, anume „Fundul Peşterii”, grotă fascinantă pentru întreaga creştinătate care pentru creştinii audieni a avut o importanţă deosebit de importantă. Peştera antică, datată la peste 13.500 de ani vechime este îndreptată spre Nord, având aspectul Peşterii Întrupării Domnului din iconografia creştină, inclusiv ortodoxă.
Pe aceste meleaguri se reuneşte cea mai mare comunitate de creştini audieni din secolele III şi IV, inclusiv prima jumătate a secolului al V-lea, până la decretul ostil din anul 428. Aici, poposesc la anul 257 un număr de 100.000 de creştini goţi dislocaţi din părţile Orientului mijlociu şi nu numai, în urma persecuţiilor Împăratului Alexandru Sever împotriva creştinilor.
În anul 311 are loc Sinodul din Cartagina format din 70 de Episcopi în frunte cu Sfântul Ierarh Majorin, Episcopul Cartaginei, Sinod care culminează ruptura dintre Biserica oficială şi Eparhiile Donatiste pe fondul Sinodului de la Elvira din 305 şi mai ales pentru ceea ce avea să se întâmple la Sinodul din 314 de la Arles.
La împlinirea vârstei de 60 de ani a Arhiepiscopului Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Ortodox al Dunării de Jos, apare lucrarea „Polyhronion” în care străbate majoritatea menţiunilor istorice ale Audianismului şi evidenţiază atât erorile intenţionate ale unor scriitori timpurii, dedicaţi puterii politice şi ostili mişcării audiene, cât şi consemnările relevante care coincid cu descrierile făcute de marele cărturar Epifanie, Episcopul Salaminei, contemporan cu Episcopul Audius.
Primul autor care face afirmaţii eronate, din excesul de zel faţă de împărat, este Teodoret al Cirului, dar „Polyhronion” vine cu o explicaţie maleabilă în ceea ce priveşte abordarea confesiunii audianismului. Să nu uităm că Teodoret nu este contemporan cu Audius şi scrierile sale se bazează în mare parte pe varianta deja formată a ierarhiei oficiale. Epifanie, contemporan cu Audius, prezintă adevărata situaţie a audienilor cărora nu le găseşte nicio erezie. Dimpotrivă, acesta afirmă că Audius şi cei ce-l urmează, de la creştini, diaconi şi până la episcopi, păstrează toate dogmele Apostolice şi au o mărturisire trinitară „admirabilă”.
Drumul spre aşezările rupestre de la Bozioru este destul de anevoios. La un moment dat devine inaccesibil automobilelor cu gardă joasă fapt pentru care traseul se parcurge pe jos. Este impresionantă râvna ierarhului BOR, aflat la vârsta de 67 de ani, să poposească la aceste Bisericuţe.
Audianismul a fost interzis de către puterea politică „teodosiană” în data de 30 mai 428. În urma unui demers iniţiat în anul 2019, confesiunea este din nou luată în evidenţă şi recunoscută de către Secretariatul de Stat pentru Culte, pe data de 17 februarie 2022, adică după 1594 de ani, în urma hotărârii Instanţei din data de 17 august 2021.
La baza reconstituirii Audianismului, la începutul anului 2017, a stat inclusiv Maestrul Benone Sinulescu, prieten apropiat, celebru interpret de muzică tradiţională românească, folclorică, originar din părţile Siriului, aproape de aşezările rupestre, mai exact în localitatea Siriu.
GENERALITĂŢI DESPRE AUDIANISM
Sfântul Audius, născut în anul 301 din părinţi creştini mesopotamieni, este hirotonit Episcop în preajma Sinodului de la Niceea, din 325, de către Episcopul „donatist” Silvan de Cirta.
Episcopul Audius participă la Sinodul din Niceea care ar fi trebuit să fie o constituire a trei confesiuni deja separate pentru a rezolva problema arianismului. Audius, pe atunci de doar 24 de ani (fiind prezenţi şi alţi episcopi creştini atât de tineri, lucru obişnuit la acea vreme), aduce cel mai solid argument în combaterea arianismului şi anume „declaraţia antropomorfismului lui Hristos, Dumnezeul întrupat”, învăţătură de origine paulină: „cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei cap. 3, vers. 16). Ierarhul nu menţionează originea explicaţiei sale, fapt pentru care, arienii care au predominat Sinodul l-au declarat eretic. Mai apoi, printr-o scrisoare trimisă Împăratului Constantin, acesta îşi justifică declaraţia iar condamnarea tezelor sale ca fiind „eretice” este anulată. Mai târziu, Epifanie de Salamina explică de ce audianismul nu este nici pe departe o erezie, ci doar un punct de vedere argumentat cu privire la arianism, chiar dacă vorbim de două ierarhii total diferite care nu se recunosc în mod reciproc.
După decesul Împăratului Constantin şi urcarea pe tron a fiului său, Constanţiu, Audius a fost exilat în Dobrogea de unde avea să se stabilească în părţile judeţului Buzău de astăzi, mai exact în arealul carpatin de la Bozioru. Aici, sunt păstrate până astăzi peste 29 de urme ale unor Bisericuţe din acea perioadă de secol IV, dintre care doar o mică parte au mai rezistat în urma cutremurelor, calamităţilor sau erodării. Dintre acestea enumerăm: Bisericuţa lui Dionisie, Bisericuţa lui Iosif, Agatonul Vechi şi Agatonul nou (denumirile sunt inversate dintr-o eroare istorică), Bucătărioara, Piatra Îngăurită (Bisericuţa „12 Apostoli”) etc.
Altarele creştinilor Audieni sunt îndreptate spre nord dintr-un temei de origine apostolică. Astfel, Bisericuţele pot fi identificate de istorici şi cercetători în diferite regiuni ale lumii printre care: în Bulgaria (Han Krum), Cherson (Mangup – Ucraina, Rusia), Jubb’Addin (Siria) şi altele. Unii cercetători susţin că originile materne ale Sfântului Audius ar fi localitatea Jubb’Addin care există până în zilele noastre şi care se traduce „Fântâna lui Audius”. Astfel de localităţi care poartă numele lui Audius se regăsesc şi în Irac (fosta Mesopotamie).
Epifanie de Salamina, Episcop al Bisericii oficiale, a scris despre motivele care au argumentat opoziţia lui Audius faţă de reformele impuse de puterea politică în lucrarea sa intitulată „Panarion”, argumente pe care de altfel le consemnează şi marele cărturar Grigorie de Nazianz. Printre cele mai importante descrieri ale lui Epifanie se află următoarele: „Și au fost în total cincisprezece episcopi tăiaţi împrejur (la Sinodul din Arles)[1]. „Şi în acea vreme, când episcopii tăiați împrejur au fost hirotoniţi la Ierusalim, era obligatoriu ca întreaga lume de jos să sărbătorească cu ei”[2]. „Biserica a fost aruncată în tulburare încă din timpul episcopilor tăiaţi împrejur”[3]. „S-a acţionat în forţă cu ajutorul soldaţilor, s-a produs vărsare de sânge sub ochii îngroziţi ai celor ce priveau dezlănţuirea acestui război…, s-au făcut arestări şi s-au dispus exilări în rândul ierarhilor[4], printre ei numărându-se şi episcopul Silvan de Cirta”[5].
„Audius era un om eminent, din părinţi mesopotamieni. Casa lui era lăcaşul purităţii vieţii sale, plin de râvnă dumnezeiască şi credinţă. De multe ori, când vede lucrurile care au continuat să se petreacă în biserici, sub nasul episcopilor şi preoţilor, el se opune unui astfel de comportament, spunând cu mustrare: „aceasta nu este aşa cum ar trebui să fie” sau „acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. El este întocmai unui povestitor de adevăruri şi se potriveşte cu persoanele care vorbesc deschis din respect pentru adevăr, mai ales când propriile lor vieţi sunt exemplare”[6].
„Audius condamna lipsa de dreptate desăvârşită, nevrând să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă averi, aur şi argint, precum şi pentru că sărbătoresc paştele la aceeaşi dată cu evreii”[7]. „În vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a i se potrivi cu ziua împăratului”[8].
„Pe lângă admirabila lui mărturisire a Tatălui, a Fiului și a Duhul Sfânt în sensul bisericii apostolice și respectarea tuturor dogmelor, prin întreaga sa manieră de viaţă, care de asemenea a fost admirabilă, Audius şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile sale mâini, la fel şi episcopii care erau sub omoforul lui (ascultau de el) şi preoţii şi toţi ceilalţi”[9].
În ciuda erorilor comise de către alţi scriitori care nu au fost contemporani cu Audius, ne rămân mărturiile Episcopului Epifanie precum că: Audienii nu aveau nicio erezie, deşi aveau o poziţie dogmatică de tip „marcionistă” cu privire la diferenţele dintre divinitatea vechiului testament şi Cea a noului testament (Romani 7, 4). Ei nu acceptă pascalia „quartodecimană”, adică sărbătoarea învierii la data de 15 Nissan, ci doar ierarhia Bisericii oficiale. De asemenea, Audienii nu fac diferenţe între episcop, diacon, preot şi creştin decât în uzul liturgic, ducând vieţi obişnuite şi îndeletnicindu-se cu osteneli comune.
Întreaga comunitate Audiană ducea o viaţă modestă lucru de la care a pornit şi interpretarea că audienii au adus monahismul în România. În realitate, monahismul apare mult mai târziu faţă de apariţia audianismului. Epifanie ne arată că audienii erau creştini căsătoriţi şi chiar episcopul lor, Audius, soţia sa fiind Arpyla. Este şi uşor de înţeles acest lucru, dacă luăm în calcul apariţia primului episcop călugăr, Nifon al Constanţianei, mult după ce Audius era deja stabilit în Goţia.
ÎNCHEIERE
Din lucrarea „Polyhronion”, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă ai Arhiepiscopului Dr. Casian Crăciun, aflăm data exactă a interzicerii audianismului în imperiu: „legea imperială emisă în 30 mai 428 şi, consecutiv, presiunea pe care episcopul Rabbula de Edessa a pus-o asupra comunităţilor audiene (…)”[10]. Această lege[11] implica trecerea în ilegalitate a tuturor creştinilor de confesiune audiană.
Audianismul este menţionat existent atât în Chersonul timpuriu, cât şi Italia secolului al X-lea. Mişcarea audiană s-a renăscut în România secolului al XVIII-lea, conform unor mărturii scrise în presa vremii din Cherson, o dată cu migrarea unor goţi în frunte cu un episcop, Teodosie, înapoi în Ţara de origine. Cu toate că nu există un corespondent scriptic în România, sau a fost pierdut cu timpul, Audianismul renaşte încă o dată în secolul XXI, primind libertatea de exprimare prin bunăvoinţa Statului Român.
O dată cu interzicerea audianismului, creştinii sunt nevoiţi să părăsească treptat România (pe atunci Moesia sau Gothia), Bisericuţele fiind ocupate abia în secolul al XIV-lea de către pustnici greci sau români, de confesiune ortodoxă, majoritatea rămânând aşa cum au fost preluate cu excepţia celei de la Aluniş. Astăzi, Bisericuţele audienilor sunt în patrimoniul Statului Român şi incluse în circuitul turistic „Ţara Luanei” şi, prin hotărârea Instanţei, sunt libere pentru a fi studiate, cinstite şi ocrotite de creştinii care mai păstrează acest crez.
Mişcarea Audiană la ora actuală se rezumă doar la conservarea doctrinei, Evangheliei istoriei, tradiţiilor şi riturilor proprii, care au fost iarăşi traduse în limba română din diferite limbi (aramaică, latină, siriacă, slavă şi gotă) de către membrii Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”, confesiunea nefiind ostilă vreunei alte confesiuni recunoscute de Statul Român în acord cu prevederile Legii Cultelor nr. 489/2006.
Fiecare confesiune religioasă îşi are locul său în societate, dacă membrii sau adepţii săi nu fac nici exces de zel, nici prozelitism fanatic şi mai ales dacă se rezumă la propria sa eclesiologie.
Cinste vizitatorului de seamă care a vizitat Bisericuţele, probabil primul ierarh ortodox după multe veacuri, Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos!
Asociaţia Creştină „Apostoliconul” – Confesiunea Creştină Audianism.
26.07.2022
NOTĂ: Numele Sfântului Audius este consemnat de istorici, în diferite limbi, ca: Audius, Audaeus, Abdin, Abdias, Abda, iar în limba gotă Auda.
[1] Tăierea împrejur este „botezul” evreilor. Constantin a dorit ca toţi episcopii de la acest prim Sinod condus de el, din localitatea Arles să fie evrei.
[2] Panarion, cart. III, 10, 4.
[3] Epifanie, „Panarion” p. 9, s.p. 9
[4] Optatus de Mileve, „Carta a VI-a” p. 149, n.n. 8-10. – de unde aflăm că persecutarea lui Silvan începe abia în anul 320, pornind de la prietenia lui Constantin cu diaconul Numidinarius.
[5] „Mişcarea donatistă şi politica religioasă constantiniană” Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, pag. 4
[6] Epifanie Episcopul Salaminei (310 – 403), Panarion, 70, p. 1, s.p. 2.
[7] Epifanie de Salamina, „Ancoratus” p. 14, s.p. 83; ibidem „Polyhronion” BOR – EDJ, 2015, pag. 430 (sus).
[8] Epifanie, „Panarion” cartea a III-a, p. 70, s.p. 9
[9] Epifanie „Panarion”, Audianismul, 70, p. 2, s.p. 1-2.
[10] „Polychronion” Arh. EDJ. 2015 – Pr. dr. Mihai Ovidiu Căţoi, Arhiepiscopia Bucureștilor, pag. 450;
[11] „Lucrări la conf. int. desfășurată la Univ. din Zaragoza” 2005. p. 135-136. ISBN 90-04-17904-6.
Asociația Creștină Apostoliconul 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.