Silvan de Cirta, primul episcop audian din România, iar Ioan Gură de Aur, prietenul de suflet al audienilor.

Numele Episcopului Silvan sau Silvanus de Cirta apare într-o mulţime de cărţi, studii şi tratate, începând cu secolul al IV-lea. De numele său se leagă o frumoasă mărturisire a credinţei creştine timpurii, atât în ceea ce priveşte perioada „arderii Sfintelor Manuscrise”, cât şi în perioada reformelor religioase radicaliste ale secolului al IV-lea.

Silvan a fost un episcop apropiat lui Donatus Magnus, Episcopul Cartaginei, o localitate importantă în antichitate din Tunisia de astăzi. De asemenea, Cirta a fost o importantă localitate a Numidiei, dar şi o înfloritoare cetate a creştinismului timpuriu. În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a distrus acest oraş-port mediteranean, punându-i numele său, „Constantin”. Atrocităţile armatei lui Constantin în Cirta pot face parte din cuprinsul unui alt studiu mai voluminos, timpul nefiind permisibil în acest moment.

Cea mai importantă atestare a episcopului Silvan în Gothia, mai exact în judeţul Buzău de astăzi, aparţine lui Epifanie de Salamina. Acesta aminteşte de doi episcopi, de două ori în „Panarion”, prima dată când descrie ierarhia audienilor, iar a doua oară când descrie începutul persecuţiilor bizantine împotriva audienilor, din anul 375.

Epifanie relatează că: „mulți membri (ai cultului audienilor) au fost împrăștiați după moartea acestor episcopi, Uranius și Silvanus din Gothia[1], iar trupul (corpul Bisericii) lor s-a restrâns la Calcis, lângă Antiohia și în regiunea Eufratului. Într-adevăr, majoritatea dintre ei au fost persecutaţi în Gothia”[2]. Pentru a înţelege ulterior un subiect edificator pentru unor lucruri ce ţin de istoria deformată, intenţionat sau nu, a poporului român, trebuie să aducem aminte de faptul că pe aceste meleaguri a mai existat un cleric creştin cu numele Moduarius, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor”[3]. Despre acelaşi Moduharie aflăm următoarele: „Nu se știe însă dacă Moduhari a fost hirotonit ca episcop al goților, dar în schimb inelul episcopal descoperit la Apahida, cu numele Omharus ar putea probabil să confirme existența unui episcop got cu acest nume”[4].

Biserica Ortodoxă recunoaşte în multe lucrări apartenenţa Sfântului Ioan Gură de Aur la audianism, dar nu într-un mod cât se poate de evident pentru „a nu se face un precedent de informare publică”. Dintr-o multitudine de surse aflăm că Moduarie a fost hirotonit de Episcopii audieni Silvan şi Uranus[5]. Totuşi, observăm că regele goţilor – probabil Athanaric sau Alavivus[6] – cere Sfântului Ioan Gură de Aur să pregătească hirotonia episcopului Moduharie. De cealaltă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur îi scrie Olimpiadei:

„Te rog nu uita ce am să-ţi spun, ci străduieşte-te cât poţi de mult. Marşi goţi, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion, mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie vestindu-l că a murit episcopul Unila (Wulfila), acel minunat bărbat, pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Gotia[7], unde a săvârşit multe şi mari fapte. Diaconul Modularie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop. Dar deoarece pentru îndreptarea nenorocirii ce ne ameninţă nu văd alt mijloc, decât zăbovirea şi amânarea – căci nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea – fa-i ca să întârzie din pricina iernii. Să nu uiţi să faci lucrul acesta; este vorba de un lucru de mare însemnătate. Două lucruri sunt cele care mă interesează dacă s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple – unul, să numească pe episcopul goţilor cei care au săvârşit atât de mari rele, al doilea, să fie numit unul la întâmplare. Ştii şi tu că nu-şi dau silinţa să numească un om destoinic. Iar dacă asta s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple – tu ştii ce-ar urma. Dă-ţi pe tăcute toată silinţa să nu se întâmple aşa ceva. S-ar face un lucru minunat dacă ar fi cu putinţă ca Moduarie să vină la mine în taină şi fără să-l simtă cineva. Iar dacă nu-i cu putinţă, facă-se ce s-o putea”[8]. După aflăm toate aceste informaţii despre Moduarie sau Omharus, Biserica Ortodoxă de astăzi ne afirmă că hirotonia pregătită cu atâta interes de Sfântul Ioan s-a produs, acesta fiind ridicat la treapta de episcop de către Episcopii audieni Silvan şi Uranus[9].

Revenind la subiectul nostru, adică Episcopul Silvan, având ca argument „inelul episcopului Moduarie de la Apahida, Cluj”[10], vedem că audienii erau răspândiţi pe toată întinderea actualei Românii. Din acest motiv, discursurile cultului majoritar din ţara noastră au fost numeroase şi s-au accentuat încă din secolul al XIX-lea, o dată cu sporirea posibilităţii de informare a cetăţeanului „ortodox”. Pentru că inevitabilul avea să se producă şi populaţia să ia contact cu învăţăturile acestui cult de origine românească, audianismul, Biserica Ortodoxă a trebuit să-şi ia anumite măsuri preventive, chiar dacă acest contact va degrada la un moment dat încrederea poporului în ceea ce secole de-a rândul s-a prezentat insistent a fi „biserica naţională”.

Puţini cunosc că expansiunea greco-ortodoxă în ţara noastră s-a datorat persecuţiilor bizantine despre care în mod evident Biserica majoritară nu va vorbi decât prin cărţi. Ar fi absurd şi zadarnic să aşteptăm ca aceasta să-şi recunoască obţinerea supremaţiei prin crimă, tortură şi barbarism. Unde ar mai fi „duhul de pace” pe care-l reflectă astăzi, tot cu autoritate, dar tot sub aspectul de limitare a libertăţii religioase prin diferite insistenţe politice care se petrec chiar şi în zilele noastre[11]?

Erbiceanu afirmă cu tărie că „audienii erau eretici”, deşi scrierile lui Epifanie de Salamina contrazic toate poziţiile exagerate din istorie, începând cu cele ale lui Teodoret. Totuşi, acelaşi Erbiceanu – a cărui contribuţie la falsificarea istoriei românilor nu putem spune că a fost insesizabilă – spune justificator că Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care l-a hirotonit pe Ulfila[12]. Noi am aproximat că Ulfila, originar din Oltenia de astăzi[13], a fost hirotonit de către Sfânt în preajma anilor 375-376, în pofida dezinformărilor din Sinaxar, dar Paulin de Nolla (n. 354 – d.431) spune că Ulfila a fost hirotonit mai devreme[14], în anul 355. În concluzie, sub nicio formă Sfântul Ioan Gură de Aur nu avea să fie hirotonit episcop la sfârşitul secolului al IV-lea, dacă activa ca episcop încă de la jumătatea secolului al IV-lea.

Să concluzionăm împotriva a tot ceea ce tendenţios s-a scris că „Sfântul Ioan Gură de Aur a fost permanent ortodox”, când de fapt informaţiile ni-l confirmă un împreună slujitor al Sfântului Audius, dimpreună cu episcopii hirotoniţi de către acesta. O astfel de realitate expusă în faţa unui public ortodox, dus spre extreme fanatice în a „conserva acest crez” nu este deloc uşoară de acceptat. Dar iată că istoria ne confirmă anumite lucruri chiar dacă ele nu sunt pe placul ortodoxiei.

Aşadar, revenind din nou la Episcopul Silvan de Cirta, inclusiv el a fost persecutat de către puterea politică bizantină[15], dar tot din cauza insistenţelor lui Constantin cel mare de a produce modificarea creştinismului pentru a facilita subjugarea Bisericii în faţa de puterea politică. Cel mai probabil, la momentul în care au început persecuţiile împotriva lor, Silvan şi Audius erau destul de tineri, puţin peste vârsta de 20 de ani. La vremea aceea, episcopii erau hirotoniţi inclusiv la vârsta de 18 ani[16].

Este relevantă hirotonia lui Moduarie, după cum s-a arătat mai devreme, după decesul Episcopului Ulfila, care de asemenea îl vedem din surse a fi un apropiat al audienilor sau chiar un fost semi-arian convertit la creştinism prin audieni, a căruia plecare dintre noi este deplânsă de către Moduarie. În virtutea faptului în care Silvan ar fi avut vârsta de 24-25 de ani în anul 325, este admisibil ca în vremea morţii lui Ulfila să fi avut aproximativ 82-83 de ani. Pentru acest secol, o mulţime de episcopi au depăşit cu un deceniu şi jumătate vârsta de 100 de ani[17].

Se poate totuşi observa că Epifanie nu cunoaşte amănunţit toată ierarhia audienilor, devreme ce el auzise despre acest cult de la unii audieni ciprioţi a căror apartenenţă mai degrabă pare să fie în asentimentul diaconului Audius din Edessa, altul decât Episcopul Audius din Gothia între cei doi fiind discrepanţe majore în privinţa concepţiilor religioase. De asemenea, este posibil ca numai Uranus să fi fost hirotonit de către Audius, neexistând o altă sursă care să confirme existenţa a doi episcopi cu numele de Silvan în Gothia, lucru care ne-ar ajuta să aflăm, aşa cum arată şi Panarionul[18], că Silvan este cel ce l-a hirotonit pe Audius, iar Audius este cel care l-a hirotonit pe Uranus. Epifanie arată că nu ştie cine l-a hirotonit pe Audius, dar spune în mod cert că Uranus a fost hirotonit de către acesta. În acelaşi timp spune că un Episcop similar în doctrină cu Audius l-a ridicat la treapta episcopatului. Or, asemănarea şi înfrăţirea dintre Audius şi Silvan ne mărturiseşte că acesta l-a hirotonit episcop.

Aşa cum s-au făcut şi studiile din ţara noastră, de către cercetători care mai degrabă au încercat să epuizeze răbdarea cititorilor cu presupuneri „certe”, precum „Ioan Gură de Aur, născut în 354, hirotonind un episcop în anul 355, la vârsta de nici un an, tot aşa s-au efectuat şi alte studii faţă de audianism, în alte ţări. Cum am mai spus, temerile Bisericii Ortodoxe şi chiar comunităţii iudaice ca Audianismul să devină un interes pentru publicul creştin sunt multe şi chiar existenţiale. Ei bine, tot aşa s-au realizat şi studiile pe marginea bibliotecii descoperite la Nan Hammadi, în anul 1945.  

Arheologii şi cercetătorii care au studiat manuscrisele au făcut mai multe legături între acestea şi audianism[19]. Printre scrierile descoperite la Nag Hammadi se află şi „Învăţăturile lui Silvan” care, într-un mod impresionant, reflectă faptul că audienii nu foloseau deloc vechiul testament, aşa cum aflăm şi de la Epifanie[20]. Nici scrierile lui Silvanus, pentru epoca în care au fost datate, într-un mod de asemenea plăcut, nu conţin nicio urmă de iudaism.

Dacă cercetătorii au datat[21] în mod corespunzător textul învăţăturilor lui Silvan în anul 350, teologii gnostici – care nu de puţine ori au exagerat în a stabili identităţile autorilor pentru a atrage cât mai mulţi curioşi – au presupus că scrierile aparţin Apostolului Sila[22], afirmând că este o prescurtare a numelui Silvan. Or, aceste erori se produc atunci când se apucă de teologhisit şi o fac cu ambiţie unele persoane care nu au nimic de a face cu teologie. De ce spun acest lucru? Pentru că Sila este un apostol, iar Silvan un alt apostol[23].

Tot într-un mod exagerat, unii cercetători români, în principiu orientaţi spre „dacopatie”, au asociat descoperirea unei tăbliţe, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în care apare numele şi chipul lui Silvanus, cu „Zeul Silvanus” – ocrotitorul pădurilor în mitologia romană[24]. Extremele acesta sunt binevenite atunci când vorbim despre interesele unor forţe de a distorsiona adevărul pentru a distrage atenţia, dar totuşi autorii acestor exagerări cred că nu sunt conştienţi că le fac. Nu ar fi fost imposibil ca descoperirea tăbliţei cu chipul lui Silvan să fie împins „dacopaţii” la datări exagerate, în antichitate, devreme ce chiar pe textul tabletei apare şi numele „Aurelius Valens”, Împărat al Romei între anii 316-317, deci, contemporan cu Silvan de Cirta, nu cu zeul Silvan din antichitate. Dacă cercetătorii noştri nu s-ar concentra pe interesul prostesc de a ne transforma România în „leagănul civilizaţiei” şi „centrul universului”, ar fi observat că în apropierea locului unde s-a descoperit tăbliţa, au fost descoperite şi obiecte care au aparţinut episcopului Moduarie. De ce se întâmplă aceste anomalii şi cine se joacă atât de prost cu istoria unui popor? Este greu de răspuns în acest moment.

Aşadar, revenind pentru încheiere la subiectul „Silvan din Gothia”, cred că este de cuviinţă să admitem poziţiile unor arheologi, altele decât ale unor teologi în viziunea cărora un copil de câteva luni, Ioan Hrisostom, a hirotonit un episcop, ironia aceasta ne-ar ajuta să înţelegem cât de dăunătoare este implicarea unui teolog, concentrat să falsifice tot ce prinde doar pentru a-şi conserva şi proteja propriul crez, într-un cu totul alt domeniu de activitate.

Să nu uităm şi de sechestrul pus pe Tăbliţele gotice de la Sinaia, tot din secolul al IV-lea, în care omul curios abia aşteaptă să găsească înscrieri despre zei, vieţi fără de sfârşit şi mere de aur, când o mare parte dintre acestea au încrustate scene iconografice creştine, cruci şi obiecte religioase reprezentative creştinismului. Omul a fost năucitor îndepărtat de creştinism, prin dezgustătoarele manipulări arhaice care încă mai sunt folosite ca metodă de convingere pentru a păstra un crez religios care se doreşte cu ardoare să fie socotit „un patrimoniu naţional” când, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel.

Ei bine, scrierile Episcopului Silvan de la Nag Hammadi, atestate cu carbon, după cum s-a arătat, în anul 350, aparţin lui Silvan de Cirta[25], singurul episcop care a deţinut acest nume în secol al IV-lea. În cuprinsul lucrării găsim sfaturile episcopului către un ucenic al său, după structură fiind adresate tot unei feţe bisericeşti, preot sau episcop, pe alocuri putând observa menţiunile sale faţă de ostilitatea împăratului cu care se confruntau. De asemenea, în text se află şi importate părţi din doctrina audianismului cu privire la antropomorphism, dar şi viziunile autorului faţă de necesitatea omului de a nu se lăsa pradă robiei, aşa cum avertiza odinioară însuşi Apostolul Pavel. Nu este exclus ca textul să facă parte dintr-un curs de teologie pregătitoare, destinat viitorilor slujitori ai Altarului, devreme ce avem atestate două şcoli audiene în acea perioadă.

Până la descoperirea tuturor informaţiilor care să contribuie semnificativ la elucidarea misterului „învăţăturilor lui Silvanus”, acestea sunt o capodoperă a creştinismului timpuriu, asemenea celebrei „epistole către Diognet”, cea mai veche descriere a creştinilor şi a modului în care aceştia vieţuiau. Chiar pune că cele două lucrări sunt sinoptice cu Noul Testament şi că se completează într-un mod surprinzător şi plăcut şi constructiv.

Articol ca „Prefaţă” la traducerea „Învăţăturilor lui Silvanus”

a Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”

15.02.2024

---

[1] Este confuză ideea transmisă de Epifanie, după cum se vede la paragraful 15,2 murise doar Uranius, iar la paragraful 15,3 murise şi Uranius şi Silvan. Numele şters nu a mai fost refolosit şi aici, dar poate fi vorba despre un episcop cu numele Petru, dar care a fost episcopul audienilor din Palestina (este amintit ca preot în lucrarea „Religious Contacts and Conflicts in the Holy Land” din anul 1998, pagina 104), sau alt nume pe care ori Epifanie, ori autorul unei copii timpurii a lucrării sale a dorit să-l şteargă.

[2] The Panarion of Epiphanius of Salamis, Book III. De Fide English version; pag. 427; BRILL, LEIDEN – BOSTON, 2013, ISBN  978-90-04-22841-2

[3] Scrisoarea a IX-a către Olimpiada, p. 5, s.p. B

[4] Dumitru Cobzaru, „Monografia Mănăstirii Nicula”, Editura „Renaşterea” – Cluj-Napoca, 2020,  pag. 35. ISBN 978-606-607-321-9

[5] Istoria României – Transilvania, Editura G. Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 214.

[6] Gibbon Edward (1851). The History of the Decline and Fall of the Roman Empire: Volume III. Phillips, Sampson. pp. 29, 36–37.

[7] A se reţine de aici că „Sinaxarul Ortodox” falsifică enorm viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, plasându-i hirotonia ca episcop în anul 397, devreme ce Sfântul spune că Ulfila a fost hirotonit episcop de către el, acesta murind în anul 383. Este evident faptul că Biserica Ortodoxă a făcut tot posibilul să modifice viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, încât cititorul să-l creadă „ortodox până la finalul vieţii”, lucru deloc adevărat. Acesta a şi fost motivul caterisirii sale de către Sinodul ortodox condus de Teofil şi Flavian, din anul 404.

[8] „Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”, Editura DEISIS, Sibiu 1997, Scrisoarea a IX-a, paragraful 5.B – pag. 41.

[9] D. Cobzaru, „Începuturile vieţii monahale în Transilvania, Monografia Mânăstirii Nicula”, op.cit. pag. 35.

[10] Ibidem

[11] Proiect de Lege (PL-x nr. 763/2023, forma adoptată de Senat, pag. 3) pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii

[12] Constantin Erbiceanu, „ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI”, editura enciclopedică, 2013, pag. 41.

[13] Ibidem, 116.

[14] PAULIN DE NOLLA, Epistolae 10 ad Severum, Acta Sanctorum, Ianuarius, p. 365.

[15] Optatus de Mileve, „Carta a VI-a”, p. 149, n.n. 8-10.  – de unde aflăm că persecutarea lui Silvan începe abia în anul 320, pornind de la prietenia lui Constantin cu diaconul Numidinarius.

[16] Exemplul Episcopului Clement cel tânăr al Ancirei, care a fost martirizat la vârsta de 28 de ani, după 10 ani de episcopat.

[17] Sfântul Haralambie a decedat la vârsta de 113 ani; Sf. Mitrofan a trăit 119 ani etc.

[18] Epifanie, Panarion, cap. 70, p. 15,2.

[19] Y. Izhak Ben Zvi, „Sharind the sacred”, Religious Contacts and Conflicts in the Holy Land, 1998, pp. 97-108.

[20] Panarion, despre Audieni, 7, 1.

[21] van den Broek, Roelof (1 Jul 1996). Studies in Gnosticism and Alexandrian Christianity. Brill. pp. 235–236. ISBN 9789004439689.

[22] Robinson, James M. (1977). The Nag Hammadi Library : Chenoposkion Manuscripts English (1st U.S. ed.). New York: Harper & Row. p. 346-347. ISBN 0-06-066929-2.

[23] Dr. Constantin Chiricescu, „Calendar Bisericesc Ortodox pe toţi anii”, pp. 145, 157. 

[24] Daniel Guţă, Povestea statuii preţioase de marmură a zeului Silvanus şi a Silvanelor, din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Ziarul „Adevărul”, 02.03.2017.

[25] Vigiliae Christianae, „A Review of Early Christian Life and Language” Vol. 40, No. 1, Mar., 1986, pp. 1-23.

Calendarul Creştin Audian pentru anul 2024

Dragi cititori, a fost publicat pe pagină Calendarul Creştin Audian pentru anul 2024.

În anul 2024 se împlinesc:

• 2030 de ani de la Întruparea Mântuitorului (19 martie S.V./1 aprilie S.N., anul 6 î. e.n.). Sărbătoarea se ţine la 7 ianuarie, pentru a nu strica săptămâna de post a patimilor Mântuitorului, dar în acord cu „Sothic Cycle” sau Calendarul lui Sirius. Mărturiile ne arată că sărbătoarea s-a ţinut aşa încă din primul secol, din veacul al III-lea având deja informaţii conservate despre acest lucru.
• 1997 de ani de la ÎNVIERE (22 martie Stil Vechi/4 aprilie Stil Nou, anul 27 e.n.);
• 1596 de ani de la interzicerea Audianismului în imperiul păgân-Roman (30 mai S.V./17mai S.N., 428);
• 1713 ani de la Sfântul şi Marele Sinod din Cartagina;
• 242 de ani de la arderea Bibliotecii Gote din Cherson.

Date care variază în funcţie de ziua Învierii:

• Începutul Postului Mare – 19 februarie;
• Sâmbăta lui Lazăr – 30 martie;
• ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI – 31 martie;
• SCHIMBAREA LA FAŢĂ – 2 aprilie;
• CINA CEA DE TAINĂ – 3 aprilie;
• Zilele Domnului în Mormânt – (joi seara) 4, (vineri) 5 şi (sâmbăta întreagă) 6 aprilie;

• ÎNVIEREA DOMNULUI – Duminică, 7 aprilie;
• ÎNĂLŢAREA DOMNULUI – Joi, 16 mai;
• POGORÂREA SFÂNTULUI DUH – Duminică, 26 mai;

Ziua Sfântului Audius – miercuri, 29 mai.

Naşterea Maicii Domnului – sâmbătă, 21 septembrie;

BUNAVESTIRE – 7 octombrie.

Calendarul Creştin Audian este o reproducere a calendarului iniţial, folosindu-se drept repere principale perioada protopaschită, cel mai devreme 4 aprilie şi cel mai târziu, 10 aprilie – adică în prima Duminică de după data de 3 aprilie, ultima zi în care Domnul a stat în mormânt – un calendar etiopian din sec. IV, calendarul Sothic şi Martyrologium Gothicum.

Singurii Sfinţi din acest calendar care depăşesc perioada secolului al V-lea, sunt Sfinţii Mărturisitori Ioan I. Talaia, Episcopul Alexandriei şi Ştefan, Episcopul Antiohiei (sec. V-VI) și Sfântul Mărturisitor Teodosie, Episcopul Chersonului (1755), pomenit în anii bisecţi pe 29 februarie, iar în cei nebisecţi pe data de 28 februarie.

Apariţia anilor bisecţi (de 366 de zile), după cum greşit se cunoaşte, este plasată pe studiile Papei Grigorie al Romei, autorul calendarului gregorian. Puţini cunosc faptul că acest acest calendar nu este nimic altceva decât vechiul calendar etiopian, fundamentat pe Sothic Cycle, care este cu doar un minut mai lung decât „Calendarul Gregorian” sau „de stil nou”. Eroarea decalajelor dintre anii 326 şi 1582 se datorează mândriei arienilor de la Sinodul din Niceea (peste 80% dintre cei 318 de episcopi participanţi). Aceştia au conceput un calendar fundamentat pe studiile şi calculele lui Sosigene, dar îmbinând calendarul solar şi lunar, în acord cu o altă mândrie imperială, a lui Constantin, pentru a da o importanţă sporită zilei sale de naştere ca om şi ca împărat (alegerea ca împărat al Romei).

În anul 325, după cum confirmă şi Epifanie de Salamina (Panarion cap. 70; 9,4), împăratul Constantin a considerat că este inutil a sărbători Învierea în ziua ei, aşa că, inventând presupusele şi falsele „constituţii apostolice”, care niciodată în acel veac nu au fost numite „canoanele apostolilor” ci „canoane apostolice”, în sensul sobornicităţii majoritare a participanţilor la sinod, astfel că a apărut „Pascalia Ortodoxă”, influenţată de pascalia evreilor, calendarul solunar, „sol invictus” şi ziua lui Constantin. Cu această netrebnică reformă nu aveau să fie de acord episcopii Donatus Magnus împreună cu ceilalţi episcopi subordonaţi lui, din preajma Cartaginei, dar nici Episcopul Audius şi episcopii şi credincioşii subordonaţi acestuia.

Astfel că, pentru ambiţiile ortodoxe, au existat 1582 de ani de rătăcire într-un calendar fără ani bisecţi, cu ani de 365 de zile, până când gravitatea începuse să se lase simţită în lume.

Astăzi, păstrarea calendarului „de stil vechi” este o necesitate inclusiv din punct de vedere astronomic, pentru că rânduiala pusă de Creator celor din cer şi celor de pe pământ este una profundă. O altă anomalie a acestui calendar este a muta sărbătoarea Schimbării la faţă, sau a LUMINĂRII LA FAŢĂ a Domnului, din aprilie – din săptămâna patimilor – în data de 6 august. Este bine ca aceste zile să fie ţinute aşa cum au fost aşezate de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi Ierarhi, nu prin episcopii slugarnici ai puterilor politice de demult şi de mai încoace. Datorită lipsei de asumare a acestora şi mai ales a manipulatoarei expresii „ascultarea de Sinod”, multe dintre preţioasele informaţii despre primii creştini şi despre primele secole au fost uitate. Ignoranţa „ascultătorilor” este greu de descris într-un singur articol sau într-o singură carte, iar efectele haotice se pot vedea în orice moment, dacă există şi dorinţa omului de a le vedea.

Calendarul Creștin Audian cuprinde o mare parte dintre numele Sfinților Apostoli, Ucenici, Mucenici și Ierarhi, Mărturisitori și Mucenițe dintre secolele I și V, dar și câteva evenimente sinodale sau care au marcat viața bisericească a creștinătății din perioada preconfesională. Din păcate, ortodocşii au considerat, în foarte multe zile din an, să scoată zilele Apostolilor şi să le înlocuiască cu zilele unor politicieni şi celebri evrei. Subiectul a mai fost dezbătut şi în alte lucrări, aşa că este bine să ne oprim aici.

Suntem în al VIII-lea an de când acest vechi crez al Bisericii Creștine timpurii a fost renăscut pe meleagurile româneşti unde, odinioară, au propovăduit Sfinți devotați lui ISU CHRISTU, precum: Episcopul Audius și soția sa Arpyla; Episcopii Silvan de Ciera, Silvan de Moesia și Serapion de Timai (Egipt), Bretanion al Tomisului (care niciodată nu a fost un episcop ortodox), Ioan Hrisostom (vieţuitor în Gothia între anii 399-407) și alți Sfinți Ierarhi, preoți, mucenici și mărturisitori ai lui Hristos, DUMNEZEU, CEL CE S-A ARĂTAT ÎN TRUP.

Studii recente, făcute de diferiţi cercetători şi teologi din lume, au scos la lumină şi alte nume de creştini audieni şi donatişti, dintre care amintesc doar de Preotul Petru din Palestina, de numele căruia se leagă şi un studiu făcut pe marginea descoperirii „Bibliotecii” de la Nag Hammadi, unde se află şi Enciclica Sfântului Episcop Audian, Silvan de Gothia (info click aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Teachings_of_Silvanus), o pastorală, duhovnicească, care reflectă tristeţea unui episcop creştin căzut între tâlhari şi persecutori bizantini, dar şi nespusa bucurie de a fi creştin până la sfârşit.

Calendarul Creştin Audian pentru anul 2024 se termină cu cel mai evident sfat al Sfântului Apostol şi Episcop, Pavel, dar nu singurul, de a nu ne lăsa pradă întunecimii minţii prin robitoarele şi manipulatoarele scrieri vechi-testamentare, care reprezintă un văl mincinos (Biblia Ortodoxă, Ev. Ioan 8, 44) insuflat de un demon barbar, dornic de sânge şi brutalitate (Romani 7, 4).

BUCURAŢI-VĂ CĂ SUNTEŢI CREŞTINI ŞI DAŢI SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE! AMIN.

Cu aleasă preţuire şi dăruire,

✝ Pr. Nicolae, Preşedintele Asociaţiei Creştine „Apostoliconul”

Calendarul este publicat aici: https://apostolicon.wordpress.com/calendar-2024/

Panarion – Epifanie de Salamina despre Audianism

Cartea intitulată „Panarion” este scrisă de Episcopul Epifanie de Salamina (Cipru) între anii 375 şi 378. A fost publicată mai târziu, cu aprobarea Sinodului al II-lea ecumenic, alături de o altă lucrare a sa, „Ancoratus”. În ambele cărţi, Epifanie arată că Audienii nu au fost vinovaţi de nici o erezie şi nici învinuiţi de Biserica Ortodoxă ca fiind eretici, pentru că întreaga lor manieră eclesiologică era concentrată pe conservarea şi promovarea dogmelor şi tradiţiilor Sfinţilor Apostoli. Singura biserică a veacului al IV-lea care a considerat audianismul o erezie a fost cea ariană, a cărei poziţii este publicată în zilele noastre pe Wikipedia. Este, bineînţeles, o poziţie eretică a unor într-adevăr condamnaţi a fi eretici.

Epifanie expune în Panarion opoziţiile sale, dar şi ale bisericii din care făcea parte şi care mai apoi avea să-l includă în lista sfinţilor universali, faţă de doctrinele unui număr de 70 de credinţe religioase de origine creştină. Cartea are ca descriere „contra ereziilor”, dar singurul crez din acest volum despre care Epifanie afirmă şi argumentează că atât dogma, cât şi fiinţa Episcopului Audius sunt admirabile şi lipsite de vreo erezie, este acest conceput teologic al audienilor.

De la Epifanie aflăm subtil despre discrepanţa pe care o văd audienii între Noul şi vechiul testament, dar trebuie să lămurim faptul că similitudini între marcionism şi audianism nu există. De pildă, Marcion apare ca un ucenic al Sfântului Apostol Ioan care, într-un moment de distanţare faţă de ultimii apostoli în viaţă şi fiind căzut din graţiile episcopilor de la sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea, ajunge să rezume tot Noul Testament la Evanghelia lui Luca şi la scrierile Apostolului Pavel pe care îl diviniza într-un mod aparte. Nu este vinovat pentru cinstirea exagerată a lui Pavel, pentru că în primele secole, după ce Pavel fusese odinioară autorul unei schisme de proporţii, mulţi l-au divinizat mai mult decât îi era statutul. De pildă, între Dumnezeiescul Petru şi ucenicul Pavel nu există nicio legătură, nici de amiciţie şi nici de egalitate ierarhică.

Subiectul despre schisma lui Pavel din care s-a ridicat după câţiva ani de rătăcire, datorită luptei acerbe a dumnezeieştii femei, Maria Magdalena şi a Apostolilor într-un cuget cu aceasta, necesită o dezbatere aparte. Rezumându-ne acum numai la textul Panarionului, vedem că Epifanie nu ezită să-l socotească eretic pe Marcion, dar nu cum s-a tot vehiculat prin cărţi, ca şi cum motivul ereziei ar fi constat în catalogarea divinităţii vechi-testamentare drept un demon plin de patimi, total diferit de Dumnezeul Noului Testament, cum zice şi Apostolul Pavel în Epistola către Romani, ci pentru faptul că Marcion a dărâmat dumnezeieştile scrieri ale Apostolilor pentru a-i da întâietate lui Pavel.

Traducerea „Panarionului” s-a făcut în anul 2023 şi tot în acest an a fost explicat întregul capitol despre Audieni al lui Epifanie, aducând în discuţie poziţia şi opoziţia în conglăsuire cu autorul.

„Sfântul Epifanie” a avut o afinitate faţă de Sfântul Audius. În ciuda vrerilor ierarhiei Bisericii Imperiale, Epifanie nu a cutezat să aprecieze modul de viaţă al lui Audius şi al „audienilor”, dogma lor şi statornicia acestora în Tradiţia Apostolică – astăzi aproape deloc cunoscută de către ortodocşi şi catolici. Chiar dacă poziţia lui Epifanie nu a fost una confortabilă pentru mulţi dintre episcopii vremii, totuşi Sinodul al II-lea ecumenic aprobă publicarea ambelor lucrări, Panarionul şi Ancoratosul, care s-au păstrat până în zilele noastre şi datorită cărora înţelegem în profunzime de ce Audianismul a reprezentat prima formă de veteroprotestantism faţă de toate reformele poftite şi impuse de împăraţii bizantini.

Din Panarion putem înţelege de ce Epifanie s-a arătat un aprig luptător împotriva „ioaniţilor” de la finalul secolului al IV-lea, asta pentru că poziţia lui faţă de origenism, ca şi a audienilor, era una negativă şi absolut demnă de apreciat. Şi acest subiect va necesita o amplă dezbatere pentru a nimeni să nu aibă impresia că marele Ioan Gură de Aur trebuie condamnat pentru o erezie cu care nu a empatizat, ci cu care l-au asociat politicienii vremii numai pentru discreditare şi înlăturare.

Dacă nu ar fi existat Panarionul, afirmaţia lui Epifanie despre audianism că este „izvorul credinţei” nu ar fi fost crezută, probabil, de niciun ortodox sau catolic şi mai ales din zilele noastre, care au fost hrăniţi cu opoziţii ariene doar de dragul de a „sta drepţi în ortodoxie”. Nu-i singurul moment în care ortodoxia a apelat la minciună doar pentru a-şi determina adepţii să fie din ce în ce mai fanatici şi devotaţi unui crez despre care observăm cu o oarecare ironie că studiază, dar nu tot ce ar trebui studiat, nici măcar dintre scrierile propriilor Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti. Ei bine, mulţumim lui Dumnezeu că nu numai noi facem afirmaţia că acest crez este cu totul deosebit, admirabil şi izvor al credinţei adevărate în Hristos – Dumnezeul care s-a arătat în trup – ci şi unul dintre marii Sfinţi ai bisericilor ortodoxe şi catolice.

Aşadar, vă invităm ca în continuare să analizăm poziţia lui Epifanie faţă de doctrina şi punctele de vedere ale creştinilor audieni şi totodată să observăm concluziile sale că, astfel de persoane precum Audius, sunt necesare să existe şi să vorbească împotriva unor reforme şi erezii, mai ales – cum zice şi Epifanie – dacă modul lor de a crede este unul admirabil.

Compentariul „Panarionului” este publicat aici: https://apostolicon.wordpress.com/panarion/

NOTĂ: lucrarea va suferi mici corecturi ale traducerii şi adaptări ulterioare, publicaţia fiind un stadiu încă nedefinitivat datorită timpului de care nu am dispus într-un mod satisfăcător şi suficient.

Cea mai importantă credinţă a Audienilor

Astăzi, 6 februarie 2024, a fost finalizată, pregătită pentru tipărire şi publicarea cea mai importantă parte a învăţăturii Creştinilor Audieni. Lucrarea, structurată în 10 puncte de dezbatere, expune complexitatea învăţăturilor Antropomorfite, adică principalul concept audian despre „Hristos, Dumnezeul care s-a arătat în Trup”.

Printre cei mai cunoscuţi teologi care au mărturisit Antropomorfismul lui Hristos, se numără: Episcopul Melitos de Sardis (secol II), teologul Tertulian (secol III), consilierul imperial Lactantius, Episcopul Audius şi egipteanul Pahomie (secol IV). Subiectul a fost readus în atenţia teologilor creştini aproape în fiecare secol, până în zilele noastre. În secolele XX şi XXI audianismul s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea unor teologi ai Bisericii Ortodoxe, printre care îi amintesc doar pe Arhiepiscopul Dunării de Jos, Casian Crăciun şi pe Preotul Mihai Ovidiu Căţoi, ultima abordare având loc în anul 2015, într-o carte aniversară dedicată împlinirii a 65 de ani de viaţă ai Arhiepiscopului Casian, membru în Sinodul B.O.R.

Pentru realizarea acestei lucrări au fost folosite drept repere în special „Panarionul” lui Epifanie de Salamina (secol IV), secundată de lucrarea aceluiaşi autor, denumită „Ancoratus”, iar ca lucrare fundamentală pentru ca cititorul să poată înţelege conceputul antropomorf, am folosit Biblia Ortodoxă folosită astăzi de cultul majoritar din ţara noastră şi numai pe alocuri Evanghelia Audienilor.

Una dintre întrebările dezbătute în broşură este următoarea: „Biserica Ortodoxă are o doctrină Antropomorfă în persoana Mântuitorului Hristos?”

Este important ca un creştin care doreşte să urmărească sau să analizeze credinţele religioase care s-au remarcat în istoria bimilenară a creştinismului, să nu fie superficial. Aşadar, pentru cei ce doreau de mai demult să analizeze în profunzime crezul Audienilor, lucrarea este publicată aici: https://apostolicon.wordpress.com/antropomorphism/

Mulţumesc pentru sprinjin Părintelui Mihai Voluşniuc, Preot Creştin Audian şi membru în Asociaţia Creştină „Apostoliconul”.

DUMINICA A 37-A DUPĂ POGORÂREA SF. DUH

EVANGHELIA DUMINICII

(Întoarcerea fiului risipitor) (LUCA 340-361)

Zis-a Iisus pilda aceasta către Ucenicii Săi: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pre care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pre unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pre grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi mâncare, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri şi a întrebat pre cineva ce însemnau acelea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit, şi tatăl tău se veseleşte pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai făcut acest mare ospăţ. Tatăl însă i-a zis: fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.