SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE în conceptul Noului Testament şi al Sfinţilor Apostoli

Cina cea de Taină – închipuirea Sfintei Liturghii – în Miercurea de dinaintea Răstignirii Domnului.

Sfânta Împărtăşanie este a doua Taină din Biserica Creştină. Ea este instituită de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos (ISU CHRISTU – numele real scris de Apostolul Petru pe Altarul Bisericii din Antiohia), întâi printr-o făgăduinţă făcută Sfinţilor Săi Apostoli, cărora le zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ev. Ioan, vers. 25-28). Şi apoi iarăşi le zice: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ev. Ioan, vers. 37-41).

Prima Liturghie are loc la Cina cea de Taină, miercuri, înainte de Patima Domnului, când Domnul mănâncă ultima dată cu Apostolii, după cum relatează Sfânta Evanghelie: „Că zic vouă: nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: acest pahar este noul legământ, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Ev. Ioan, vers. 517-519).

Aceeaşi relatare de mai sus o găsim şi în Evanghelia lui Marcu, „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: acesta este Sângele Meu, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi după ce au cântat cântări lui Dumnezeu, au mers la munte” (Ev. Marcu, vers. 410-414). Prin intermediul acestor două Evanghelii aflăm că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Hristos, este însăşi deschiderea Raiului o dată cu Învierea şi posibilitatea creştinilor de a se întoarce înapoi în acest loc al veşnicelor bunătăţi. Nu se referă şi nu s-a referit la o împărăţie a trupului, precum au predicat evreii apocaliptici în frunte cu Cerint, autorul apocalipsei, care s-a mândrit pe sine, scriind în numele Sfântului Apostol Ioan.

Doar evreii credeau şi cred numai în trup şi într-o împărăţie veşnică a acestui trup, pe când creştinătatea a urmărit totdeauna mântuirea sufletului, iar nu slava trupului acestuia vremelnic. Aşa este şi Împărtăşania, căci de vreme ce mănâncă omul o linguriţă, n-are din ce să se sature, oricât ar îndruga misticii şi născocitorii de basme supranaturale cu privire la „desăvârşirea” de a nu mai mânca nimic în afară de aceasta. Dimpotrivă, Apostolii învaţă contrariul. Ea este o hrană făgăduită creştinului, având rolul de a-l întări pe om să trăiască în Duhul lui Dumnezeu, ca Hristos să rămână întru el şi el întru Hristos, precum însuşi zice.

Sfânta Împărtăşanie nu este doar o simplă comemorare a Mântuitorului Iisus Hristos, precum afirmă neoprotestanţii. Ea este esenţială pentru viaţa veşnică, pentru mântuirea sufletului,  de vreme ce o numeşte Hristos „pâinea vieţii”.

În următoarea relatare a Sfântului Apostol Luca, vom înţelege cât de importantă este Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, adică din pâinea şi rodul viţei – vinul – despre care ne vorbeşte Hristos: „Şi El le-a poruncit, zicând: vedeţi, păziţi-vă să mâncaţi din pâinea evreilor. Şi vorbeau între ei, zicând: aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine. Şi Iisus, înţelegând, le-a zis: de ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte” (Ev. Luca, vers. 219-223). Vedem că Hristos le porunceşte să se păzească de pâinea evreilor şi am putea înţelege la un loc şi de pâinea oricărui alt eretic din lume. Această pâine despre care le vorbeşte Domnul ucenicilor Săi este mai mult decât o pâine şi un ritual liturgic, după cum urmează: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi după ce au mâncat, s-au deschis ochii minții lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Ev. Luca, vers. 622-623). Îndată după ce s-au Împărtăşit cu Sfintele Taine pentru a doua oară, după Înviere, Apostolilor li s-au deschis ochii minţii, pentru că deşi îl vedeau pe Hristos stând cu ei, nu îl cunoşteau. Îndată după ce s-au Împărtăşit, mintea lor s-a luminat şi l-au cunoscut pe Domnul.

Dincolo de frumoasele relatări ale Sfintei Evanghelii despre Sfânta Împărtăşanie, Apostoliconul ne mai aduce câteva învăţături despre cum trebuie să fie Împărtăşania şi câtă grijă trebuie avută înainte de a o lua.

Apostolul Ignatie spune astfel: „Căutaţi, dar, să luaţi parte la o singură Liturghie, căci Unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi Unul este Potirul spre unirea cu El; una este Biserica după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine, pentru ca ceea ce faceţi, să faceţi după învăţătura Evangheliei lui Dumnezeu” (Ignatie către Filadelfieni, vers. 9). Căci prin Împărtăşanie, toţi creştinii de pretutindeni, din fiecare ţară şi de pe fiecare continent, sunt în comuniune nevăzută şi tainică cu întreaga Biserică a lui Hristos, unitate care se păstrează de veacuri prin Sfânta Sa Împărtăşanie. Una a fost şi una trebuie să rămână Biserica, în dogmă, în succesiune şi în felul de împlinire a Evangheliei, precum Unul este Hristos şi Una singură este Taina Liturghiei la care ne împărtăşim.

Unitatea Bisericii ne-o descrie şi Sfântul Apostol Pavel, zicându-ne astfel: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem toţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine” (I. Corinteni, vers. 68). Deci, precum una este Pâinea cea dătătoare de mântuire, adică de viaţă veşnică, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc din ea, Una trebuie să fie cu trupul cel nevăzut al Bisericii şi nu numai în vorbă, ci şi în fapte şi în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu din Dumnezeiasca Evanghelie.

Tot în Epistola către Corinteni, Apostolul Pavel ne învaţă iarăşi: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: în acest pahar este sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea şi Învierea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi” (I Corinteni, vers. 81-83). Vedem că mulţi eretici învaţă cât mai îndepărtaţi de adevărul credinţei creştine, despre Sfânta Împărtăşanie. Unii vorbesc despre împărtăşirea săptămânală a mirenilor, alţii zic că oricum ar fi, creştinul trebuie să se împărtăşească. Însă vedem cât de clar ne învaţă Sfântul Apostol că Împărtăşania nu trebuie luată de oricine, oricum, ci nu care cumva vreunul să se apropie de Împărtăşanie, fiind nevrednic.

De vreme ce vrednicia o ştim care este şi cum trebuie să fim, nu se cade ca Sfintele Taine să fie primite spre batjocorirea lor, într-un trup viciat, într-un trup care nu păzeşte cuvântul lui Dumnezeu. Iată cât de lămurit ne zice Apostolul, că nu este nevoie ca noi doar să fim creştini pentru a ne aduna înaintea Sfântului Potir, ci viaţa noastră trebuie să fie aleasă înainte de a primi Împărtăşania. Iar dacă viaţa noastră nu este spre păzirea Evangheliei, atunci să ne sârguim cât se poate de mult spre această împlinire a învăţăturii, ca mai apoi să primim şi cununa faptelor bune: închipuirea Trupului şi a Sângele Dumnezeului Întrupat.

Şi îndată după această frumoasă învăţătură, Pavel le zice: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (Ep. II Corinteni, vers. 84). Vedem că această învăţătură contrazice multele răstălmăciri ale canoanelor inventate de oameni, împotriva cuvintelor Apostolilor.

Bine este ca omul să primească Sfânta Împărtăşanie nemâncat, pentru ca stomacul său să nu fie îmbuibat de hrană, şi, primind Trupul Sfânt, să nu-l digere îndată şi să-l lase afară ca pe o oarecare mâncare. Însă, vedem că Apostolul zice de foame, care se drege şi cu o felie de pâine, nu îmbuibare. La acest fel de hrană dezleagă Apostolul, zicând ca Împărtăşirea să nu fie spre osândă, ci spre zidire. Hristos până nici în această situaţie nu cere osteneală mare. Deci, fiindu-i foame cuiva, să mănânce puţin înainte să vină la Sfânta Liturghie, hrană care-l vor întări trupeşte şi sufleteşte. Oricum până trece ceasul slujbei, trupul iarăşi este lipsit de mâncare şi abia aşteaptă Împărtăşirea cu însuşi Trupul lui Hristos.

Formalismul nemâncării inovat de unii dintre ereticii timpurii, sau îmbuibării altora, nu este nici spre mântuire, nici spre zidire, ci spre desfătarea ideii de „mari nevoitori”. Oare, îi este cu neputinţă cuiva să aştepte un ceas până-l primeşte pe Hristos? Nicidecum. De aceea, cine se poate abţine, să se sârguiască, dar tot aşa şi cine nu se poate stăpâni pe sine din cauza unei boli sau neputinţe, să-i dea trupului după limita cerinţei, iar nu după orice fel de hrană pofteşte; căci cea din urmă nu mai este nevoie trupească, ci poftă nesăţioasă. Iar dacă cineva nu-şi poate stăpâni trupul la o asemenea poftă destul de mică, în ce fel se va chivernisi pe sine, când se va vedea în faţa poftelor mai rele de atât, care-l se vor întâmpla?

Fie că cineva îşi lihneşte stomacul, fie că-l întăreşte cu puţin, spre dulceaţa despre care vorbeşte Pavel, alta trebuie să-i fie băgarea de seamă. Şi tot el ne-o descrie astfel: „voi, însă, întrarmându-vă cu bunătate, zidiţi-vă din nou în credinţă, care este Trupul şi în dragoste, care este Potirul Domnului. Nimeni să nu aibă ceva împotriva seamănului său” (Ignatie către Traileni, vers. 11-12). Aceasta o zice în armonie cu rugăciunea pe care ne-a învăţat Hristos, zicând: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Ev. Matei, vers. 30).

Deci, cu nevrednicie se împărtăşeşte cineva care are mânie, ură sau ceartă cu aproapele său, indiferent care ar fi acela. Bine este să se oprească singur de a veni la Potirul episcopului sau al preotului, pentru a nu-i fi primirea aceasta o formalitate spre necinste, în loc să-şi adune virtute şi plată cuvenită în Raiul vieţii celei veşnice, care ni s-a făgăduit prin Pâinea aceasta, pe care Hristos a numit-o „pâinea vieţii” (Ev. Ioan, vers. 28). Căci spre viaţă ni se dă, dacă o primim cu viaţă duhovnicească în trupurile şi în sufletele noastre. De aceea mai-nainte şi Pavel ne zisese: „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni, vers. 83).

Biserica noastră Creştinească şi Apostolească păstrează de la Sfinţii Apostoli câteva Liturghii. Toate acestea nu durează mai mult de un ceas, după cum le-au alcătuit chiar Apostolii. Lui Dumnezeu nu-i trebuie ceasuri întregi ca omul să-i dovedească buna lui credinţă. De aceea Biserica păstrează aceste Liturghii deosebit de înălţătoare, care se pot face şi în vreme de pace şi în vreme de prigoană. Creştinii nu se adună la Biserică să participe la spectacole muzicale, pentru că ereticii n-au înţeles niciodată că Liturghia nu este un concert clerical, ci o slujbă prin care omul se reuneşte cu Dumnezeu şi cu întregul trup nevăzut al Bisericii însufleţite.

În veacurile de început ale Bisericii creştine, existau doar episcopi şi diaconi, aşa cum aflăm din epistolele lui Petru către Capadocieni, vers. 41; Pavel, Ep. I. către Timotei, vers. 14 şi 16; Pavel către Filimon, vers. 1 şi din alte scrieri. Episcopul avea întâietate în săvârşirea Sfintei Liturghii, iar diaconul primind Sfintele Taine, mergea acasă la cei ce nu au putut veni, din binecuvântate pricini de boală şi neputinţă, iar nu din lene şi nepăsare, cărora le dădea Sfânta Împărtăşanie. Abia mai apoi, Apostolii rânduind şi preoţi între Episcopi şi Diaconi, li s-a dat săvârşirea celor 3 Taine: Botezul, Împărtăşania şi Cununia. Acestora din urmă, adică preoţilor, li s-a dat darul înaintea diaconiei, spre îndeplinirea rânduielii liturgice, la care participă şi diaconii, însă pe care aceştia din urmă nu o pot săvârşi de unii singuri decât cu foarte mari excepţii şi derogări de la episcopi.

Datori suntem fiecare dintre noi să ne reunim cu Hristos. În Epistola către Policarp, Apostolul Ignatie scrie: „Pune început bun ca adunările de slujbe să fie mai dese şi pomeneşte-i pe toţi după nume” (Ep. către Policarp, vers. 9). Deci, adunările de slujbe mai dese sunt o datorie a creştinilor, care în frunte cu episcopii, preoţii şi diaconii lor, să-L îmbrăţişeze pe Dumnezeu şi să se reunească iarăşi cu El prin Sfânta Împărtăşanie

Vremelnici suntem pe acest pământ şi întâi de toate, gândul nostru trebuie să fie covârşit de cele veşnice, pentru că trupul ne aparţine temporar, dar sufletul al nostru rămâne în veşnicie. Lui trebuie să-i dăm hrana cea vie, a vieţii celei veşnice, întâia oară prin împlinirea Cuvântului Sfintei Evanghelii şi apoi prin învrednicirea de Sfânta Împărtăşanie, care ne-a fost dată nouă de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos şi cu desăvârşirea Tainei de către Preasfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.